Izvoarele dreptului privat roman

IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

1. NOTIUNE

Termenul de izvor de drept are trei sensuri: un sens material, un sens general si un sens formal.

In sens material, prin izvor de drept se intelege totalitatea conditiilor de existenta ce au stat la baza elaborarii normelor juridice.

In sens general, prin izvor de drept se inteleg documentele dreptului privat roman. Acestea sunt inscriptii cu caracter juridic de pe diverse materiale. Se impart in trei categorii: texte epigrafice, papyrii, texte istorice si literare.

Textele epigrafice sunt inscriptii de pe table de marmura, bronz sau pe tablite de lemn, acoperite cu ceara (tablite cerate). Dintre tablitele cerate cele mai renumite sunt tripticile din Transilvania, al caror continut ne ofera informatii despre contracte de vanzare, imprumut, garantie, inchiriere, depozit etc.

Papyriile sunt inscriptii cu caracter juridic pe o hartie speciala, numita papyrus. Exemple sunt in acest sens: constitutiunea imperiala a lui Caracalla, prin care s-a generalizat cetatenia romana, Noul Gaius descoperit in 1933, cuprinzand a doua parte a institutelor lui Gaius etc.

Textele unor istorici ca: Tacit, Suetoniu, Titus Livius, sau literati, cu ar fi: Cato, Lucretiu, Plaut, Terentiu, ne ofera importante informatii juridice.

In sens formal, prin izvor de drept se intelege forma de exprimare normelor juridice.

Asupra acestui din urma sens ne vom opri in continuare.

Din acest punct de vedere, in epoca veche izvoarele dreptului roman au fost: obiceiul, legea, edictul pretorului si jurisprudenta; in epoca clasic obiceiul, legea, edictul pretorului, jurisprudenta, senatusconsultele constitutiunile imperiale, iar in epoca postclasica: constitutiunile imperiale si obiceiul.

2. OBICEIUL

Obiceiul juridic este repetarea unei norme de conduita, impusa si sanctionata de stat.

La baza aparitiei obiceiului juridic a stat obiceiul nejuridic ce reprezenta repetarea unei norme de conduita ce exprima interesele intregii comunitati. Ca urmare a procesului de stratificare sociala, obiceiurile nejuridice convenabile clasei dominante au fost sanctionate, devenind obiceiuri juridice.

Potrivit altor opinii 5, aparitia obiceiului juridic trebuie legata de sentintele judiciare. Sentintele pronuntate in cazuri determinate se impun ca obligatorii pentru cazurile asemanatoare, prin formularea unor principii de drept (precedentul judiciar de astazi).[1]

Romanii au argumentat forta obligatorie a obiceiului prin faptul ca el isi gaseste justificarea in vointa zeilor, iar sanctiunea este, de multe ori, de natura religioasa. In timpul imperiului conceptia s-a modificat, fundamentul juridic al obiceiului fiind consimtamantul tacit al poporului. Astfel, Ulpian definea obiceiul: "Mores sunt tacitus consensus populi longa consuetudine inveteratus". Motivul acestei schimbari este acela ca, jurisconsultii din timpul imperiului voiau sa arate ca poporul continua sa colaboreze la formarea dreptului, desi nu mai are nici o putere legislativa.

Pana la aparitia Legii celor XII Table, obiceiurile juridice erau tinute in secret de pontifi (preoti romani). In epoca clasica, importanta obiceiului scade pentru ca, in epoca postclasica, prin decaderea productiei si reintoarcerea la economia naturala, importanta obiceiului sa creasca.

3. LEGEA

3.1. Notiune

Termenul lex avea doua sensuri.

In primul sens, lex reprezenta acordul intre doua persoane (contract) iar in al doilea sens, lex insemna o hotarare a poporului, o conventie intre magistrat si popor prin care poporul accepta proiectul de lege facut de magistrat. In acest din urma sens, legea este izvor al dreptului privat roman.

3. Adoptarea legilor

Magistratul facea cunoscut proiectul de lege printr-un edict ce era afisat in public (promulgatio), pentru ca poporul sa ia cunostinta de acesta. Printr-o lege (Licinia Iunia - 62 i.e.n.), s-a decis sa se depuna in tezaurul statului o copia a proiectului pentru ca sa nu mai poata fi modifiat. Prin legea Caecilia Didia s-a impus ca, intre ziua publicarii proiectului si cea a votarii lui, sa fie cel putin 24 zile, pentru a se tine 3 adunari neoficiale interval de 8 zile care sa dezbata proiectul de lege.

Apoi proiectul de lege era supus votului adunarii poporului. Nu se puteau aduce amendamente proiectului de lege, ci doar putea fi votat, scriindu-se cuvintele V.R. ("uti rogas" - dupa cum ceri) pe buletinul de vot, proiect ce devenea astfel lege sau putea fi respins prin cuvantul antiquo. Tot prin legea Caecilia Didia (98 i.e.n.) s-a interzis ca in acelasi proiect de lege sa se introduca mai multe dispozitii fara legatura intre ele.

Legea era trimisa ulterior spre ratificare Senatului si, in cele din urma era depusa in tezaurul statului, de pe textul ei facandu-se copii, ce erau distribuite cetatenilor romani pentru a o cunoaste.

3.3. Continutul legii

Legea cuprindea trei parti:

a) praescriptio - ce contine numele si titlurile autorului legii, ziua votarii, tribul care a votat primul;

rogatio - este textul propriu-zis al legii;

c) sanctio - cuprinde consecintele negative pe care le va suporta cel ce incalca dispozitiile din rogatio.

Din acest punct de vedere, legile romane se imparteau in:

- leges perfectae, a caror sanctiune consta in anularea actului ce incalca rogatio;

- leges minus quam perfectae, care nu anuleaza actul contrar lui rogatio, dar autorul sufera o pedeapsa;

- leges imperfectae, sunt legile lipsite de sanctiune.

La aceste trei categorii, autori moderni 6 au adaugat si categoria leges plus quam perfectae[2], care prevad nulitatea actului ilegal si pedepsirea autorului.

Printr-o constitutiune a imparatilor Theodosiu si Valentinian s-a dispus ca toate actele contrare unei legi sa fie nule.

Iesirea din vigoare a legii

O lege iesea din vigoare prin caderea in desuetudine sau votarea unei legi contrarii. Existau mai multi termeni: abrogare (era abrogarea totala unei legi), derogare sau exrogare (era o abrogare partiala), subrogarea (modificarea unei dispozitii dintr-o lege printr-o alta dispozitie) si obrogarea (o abrogare indirecta).

Legile, in principiu, nu au efect retroactiv. Prin exceptie, in caz de retroactivitate, se insereaza o dispozitie in acest sens.

3.5. Nulitatea legilor

Legile puteau avea un viciu de forma sau de fond. In acest caz, legea era nula si oricine avea dreptul sa invoce nulitatea legii si sa nu tina seama de ea. Dar, daca legea era socotita valabila de magistrati, acestia puteau pedepsi pe cel ce nu au tinut seama de ea. In cele din urma, Senatul a dobandit dreptul de a aprecia validitatea legilor.

3.6. Legea celor XII Table

In anul 451 i.e.n. ca urmare a luptei dintre patricieni si plebei, s-a format o comisie compusa din zece membri patricieni, care aveau obligatia de a codifica normele juridice si de a guverna statul, deoarece magistratii patricieni fusesera suspendati din functie. Aceasta comisie a fost aleasa de comitia centuriata. S-a ales, de asemenea, o comisie formata din trei membri pentru a studia dreptul din cetatile grecesti.

Comisia a sistematizat normele de drept si le-a publicat pe zece table de lemn. Deoarece plebeii au fost nemultumiti de continutul legii s-a creat o noua comisie de zece membri, in care au intrat si plebei, comisie ce a sistematizat legea pe douasprezece table de bronz.

Legea celor XII Table a fost socotita de Titus Livius izvorul dreptului roman. Dispozitiile sale sunt din materia dreptului public si privat.

O intindere deosebita o au dispozitiile privind organizarea proceselor ce consacra o procedura formalista si rigida.

Un loc important revine dispozitiilor privind proprietatea quiritara (a cetatenilor romani), organizarea familiei, succesiuni.

Legea celor XII Table nu este de inspiratie greaca, cum au aratat unii autori, caci marturie stau in acest sens solemnitatea formelor consacrate, duritatea sanctiunilor, formularile clare si concise.

Faptul ca a suferit unele influente grecesti privind, de exemplu, libertatea de asociatie, rezolvarea litigiilor intre vecini etc., nu justifica afirmatia ca ar fi copiat dreptul grec.

Legea celor XII Table nu ne-a parvenit pe cale directa deoarece cele douasprezece table au fost distruse cand Roma a fost incendiata de gali. Ii cunoastem insa continutul datorita comentariilor care s-au facut pe marginea ei. Amintim, in acest sens, comentatori ca: Sextus Aelius, Marcus Antistius, Gaius, Rufus etc.

Legea celor XII Table nu a fost abrogata niciodata, insa dispozitiile sale au fost adaptate la realitatile sociale, in permanenta schimbare prin activitatea creatoare a pretorului.

4. EDICTELE MAGISTRATILOR

Caracterizare generala

La inceput prin edict se intelegea orice anunt pe care magistrati aduceau ia cunostinta poporului. De aceea, edictul avea o forma orala (ex. dicere). Ulterior edictul a devenit un program pe care magistratii il dadeau la intrarea in functie.[3] Scrise pe o tabla de lemn vopsita in alb (album), ele erau afisate in for timp de un an, atat timp cat magistratul care le-a dat isi exercita functia. Edictele cuprindeau dispozitiile pe care magistratii urmau sa le ia cu privire la organizarea instantelor si la modul in care ei intelegeau sa solutioneze pricinile dintre cetateni. Cel mai important edict era edictul pretorului, in special al pretorului urban.

Edictele care erau valabile pe un an se numeau perpetue, pe cand cele date de magistrati in situatii exceptionale se numeau edicte neprevazute (repentina). Conform legii Cornelia de iurisdictione, pretorii erau obligati sa judece in conformitate cu edictul lor. Edictul era obligatoriu numai pentru magistratul care il daduse. Cu toate acestea, dispozitiile care dovedisera utile in rezolvarea unor cazuri practice erau preluate in alte edicte. S-a ajuns astfel ca edictul sa aiba doua parti: o parte veche (pars vetus sau translaticiurn) cuprinzand dispozitii preluate din edicte anterioare si o parte noua (pars nova) alcatuita din dispozitiile noi introduse de acel pretor.

Din punct de vedere al structurii sale, edictul pretorului era alcatuit din trei parti:

- in prima parte se aflau formulele actiunilor pe care pretorul le fixa;

- in partea a doua se aflau asa-zisele "clauze arbitrare", care aratau in ce conditii se va acorda ocrotirea pretoriana pentru satisfacerea unor interese legitime, dar neprevazute in lege (actiunile pretoriene si formulele lor).

- in a treia parte se aflau masurile pe care pretorul le lua in temeiul autoritatii sale jurisdictionale pentru a solutiona pricinile in conformitate cu principiile echitatii societatii romane (de ex. repuneri in situatia anterioara exceptiuni etc.).

Prin intermediul edictului, pretorul a contribuit la dezvoltarea dreptul roman. Creand noi formule de judecata (dupa cum vom vedea procedura formulara) care cuprindeau actiuni destinate sa sanctioneze relatii sociale noi, nereglementate de dreptul civil, pretorul a recunoscut in drepturi subiective.

Sistematizarea edictului pretorului

In perioada imperiului, rolul pretorului se diminueaza caci imparatii subordoneaza activitatea acestora puterii centrale. Noua regula "vointa principelui este legea suprema",[4] nu putea permite pretorilor sa mai aiba o activitate creatoare. Acest fapt s-a realizat prin reforma imparatului Hadrian, care il insarcineaza pe jurisconsultul Salvius lulianus sa codifice edictul. Codificarea a avut loc intre 125 - 138 e.n.

Dand edictului pretorian o redactare definitiva, Salvius lulianus a obligat pe pretori ca, la intrarea in functie, sa afiseze textul codificat. Desi, teoretic, pretorii ar fi putut, in fata unei situatii neprevazute in edict, sa introduca unele dispozitii noi, in fapt, din teama de imparat sau condescendenta, n-au cutezat s-o faca.

Edictul, astfel cum a fost codificat, avea patru parti: prima insuma dispozitiile privind organizarea instantei in fata magistratului; a doua, caile ordinare de atac; a treia, procedurile de judecata si ultima parte, regulile privind punerea in aplicare a sentintei.

Raportul dintre dreptul pretorian si dreptul civil

Fata de dispozitiile vechiului drept civil, depasit de nevoile unei societati in plina dezvoltare, spre sfarsitul republicii, pretorii au avut o pozitie critica in vederea asigurarii intereselor clasei dominante din care faceau si ei parte. Aceste norme au alcatuit dreptul pretorian.

Referindu-se la raportul dintre dreptul pretorian si cel civil, Papinian arata: "dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni in ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa si pentru a-l imbunatati conform binelui public" (ius praetorium est quod pretores introduxerunt adiuvandi vei supplendi vei corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam).

Conform acestei definitii, relatia dintre dreptul pretorian si cel civil poate fi privita in trei modalitati:

a) dreptul pretorian vine in ajutorul dreptului civil creand procedee care sa inlesneasca aplicarea in practica a dispozitiilor de drept civil (adiuvandi iuris civilis gratia);

b) dreptul pretorian completeaza dreptul civil creand mijloace procedurale noi, care determina solutii pe care legea civila nu le avusese in vedere la data adoptarii sale (supplendi iuris civilis gratia);

c) dreptul pretorian modifica dreptul civil prin crearea unor insti­tutii juridice noi corespunzatoare relatiilor sociale in permanenta evolutie (corrigendi iuris civilis gratia).

Dupa codificarea edictului pretorului, deosebirea dintre dreptul civil si cel pretorian si-a pierdut importanta desi, formal, distinctia se mentine pina in timpul lui Justinian.

5. JURISPRUDENTA

Jurisprudenta este stiinta dreptului creata de jurisconsulti.

Jurisconsultii erau specialisti in studiul dreptului, ce interpretau normele juridice la cazurile concrete

Jurisprudenta in epoca veche

Initial jurisprudenta se reducea la cunoasterea formulelor de judecata si a zilelor in care puteau fi intentate actiunile. Acestea erau tinute in secret de catre pontifi care sustineau ca le-au fost incredintate de catre zei. Pontifii nu le divulgau oricui. Fiind alesi din randul patricienilor, pontifii dadeau castig de cauza intotdeauna patricienilor daca acestia se aflau in conflict cu plebeii. Colegiul pontifilor nu dadea consultatii juridice de patricienilor decat patricienilor si numai in mod individual, ca o favoare a rangului si pozitiei lor sociale

In anul 301 i.e.n. Gnaeus Flavius, fost scrib al lui Appius Claudius Caecus, a divulgat formulele solemne si zilele faste prin afisarea lor in forum. Drept recompensa, Gnaeus Flavius a fost ales edil curul. Dupa ce plebeii au reusit sa fie alesi pontifi, ei au inceput sa organizeze consultatii juridice in public, laicizand, in acest fel stiinta dreptului.

Dupa un text celebru al lui Cicero[5], activitatea jurisconsultilor consta in respondere, cavere si agere.

Respondere erau consultatiile juridice date cetatenilor (erau socotite ca un adevarat izvor de drept).

Cavere este redactarea actelor juridice (fiecare act avea anumite formule sacramentale).

Agere era conducerea, de catre jurisconsulti, a proceselor ce le erau incredintate.

Metoda jurisconsultilor

La inceput, jurisconsultii se ocupau de analizarea speciilor si reducerea lor la o regula de drept. Nu existau insa nici definitii precise, nici categorii juridice bine delimitate. Se urma astfel metoda enumerarii cazurilor, cu preferinta, in comparatie cu generalizarile folosite de filosofii greci. Astfel, metoda jurisconsultilor a capatat o mare precizie, contactul cu practica judiciara fiind mentinut continuu. Ei cautau de asemeni, sa interpreteze cu rigoare textele juridice si dadeau o mare importanta cuvintelor (interpretarea gramaticala).

Filosofia greaca, in special cea a stoicilor, a influentat metoda jurisconsultilor romani. Metoda rationamentului aristotelic a fost aplicata prima data de Scaevola.

Influenta greaca s-a manifestat nu numai in privinta metodei, dar si a fondului. S-au imprumutat unele concepte privind responsabilitatea, imputabilitatea, clasificarea lucrurilor etc., dar aceste imprumuturi au fost de mica importanta.

Jurisconsultii romani au fost foarte prudenti in admiterea ideilor filosofiei grecesti, ei neacceptandu-le decat daca exista in dreptul roman un element analog pe care sa se poata grefa elementul imprumutat.

Dintre jurisconsultii cei mai importanti, din aceasta perioada, mentionam pe:

. Sextus Aelius Paetus Catus - care in opera sa, Tripertita, a comentat Legea celor XII Table (opera socotita leaganul dreptului);

. Manius Manilius, Junius Brutus si Publius Mucius Scaevola au fost considerati fondatorii dreptului civil;[6]

. Quintus Mucius Scaevola - considerat cel mai mare jurisconsult al acelei epoci, care a facut primele cercetari cu caracter stiintific.

5. Jurisprudenta in epoca clasica

Stiinta juridica romana ajunge la apogeul sau in epoca clasica. In fata jurisconsultilor clasici au stat probleme complexe carora au trebuit sa le dea solutii corespunzatoare. Contradictiile de clasa se ascuteau datorita, pe de o parte, luptelor dintre sclavi si stapanii de sclavi si, pe de alta parte, divergentelor de interese dintre diferitele categorii de oameni liberi. In acelasi timp, dezvoltarea raporturilor comerciale necesita forme juridice noi. Jurisconsultii romani erau fideli vechilor traditii romane urmarind sa dovedeasca imuabilitatea normelor juridice. Cu toate acestea, in cazul nepotrivirilor dintre solutiile vechi si realitatile noi ale vietii sociale romane, ei nu se sfiau, daca interesele clasei conducatoare o cereau, sa dea solutii noi, pe care insa cautau, in limita posibilului, sa le formuleze astfel incat sa corespunda spiritului traditional roman. De aici rezulta caracterul uneori contradictoriu al muncii lor, dar intotdeauna unitar cat priveste finalitatea urmarita. Pornind de la textul legii, dar interpretand-o in raport cu nevoile schimbatoare ale vietii jurisconsultii romani i-au largit aplicarea, iar alteori au depasit-o, oferind noi si viabile solutii. De aici caracterul creator al activitatii lor practice si stiintifice.

Inca de la inceputul imperiului se formeaza doua scoli de drept: scoala proculiana intemeiata de Marcus Antistius Labeo, avand ca reprezentant de seama pe Proculus si scoala sabiniana fondata de Caius Ateius Capito, al carei nume provine de la Massurius Sabinus.

Deosebirea intre acestea consta in modul de folosire a tehnicii juridice. Scoala proculiana foloseste, intr-un mod larg si constient, tehnica juridica, pe cand cea sabiniana utilizeaza rar si accidental procedeele tehnice, de importanta carora nu este constienta. In consecinta, prima are un caracter progresist pe cand cealalta conservator. Pentru proculieni tehnica juridica constituie un mijloc in realizarea scopului urmarit, iar pentru sabinieni tehnicitatea reprezenta calea corespunzatoare in pastrarea pozitiilor dobandite prin instaurarea imperiului. In a doua jumatate a sec. II e. deosebirile dintre cele doua scoli dispar.

Dintre jurisconsultii clasici cei mai de seama, pe langa cei aratati inainte, mai mentionam pe:

. Caius Cassius Longinus - care s-a bucurat de un mare prestigiu, drept pentru care scoala sabiniana s-a mai numit si scoala casiana;

Salvius lulianus - care a sistematizat edictul pretorului;

. Gaius - care a intocmit un pretios manual de drept roman numit Institutiones, ce a inlocuit tratarea cazuistica cu una sistematica, tripartita, privind persoanele, bunurile si actiunile. Aceasta lucrare ne-a parvenit pe cale directa fiind descoperita in doua etape: mai intai, in 1816, s-a descoperit, in biblioteca episcopala din Verona, prima parte a lucrarii, iar in 1933, in Egipt, s-a descoperit un alt fragment din lucrare (Noul Gaius);

. Pomponius - ce a scris o istorie a dreptului roman, un comentariu asupra dreptului civil si altul asupra celui pretorian; .

. Aemilius Papinianus - a fost considerat cel mai insemnat jurisconsult roman (primus omnius). Operele sale de seama au fost Questiones - ce se ocupa de solutionarea spetelor, Responsa - cuprinzand culegeri de consultatii in care, dupa expunerea situatiei de fapt se da solutia, Definitiones - ce constituie un compendiu al dreptului in vigoare in sec. III e.n.;

Iulius Paulus - a scris cele mai multe fragmente;

. Ulpius Domitius - se remarca prin stilul clar, concis al operei sale ce a fost folosita in mare parte, la intocmirea Digestelor lui Justinian.

Operele jurisconsultilor clasici pot fi impartite in: institutiones, sententiae, questiones, comentariile ad edictum si digeste.

Institutiones sunt tratatele elementare scrise pentru studenti si incepatori; unele fiind simple reguli concise (definitiones), altele fiind mai dezvoltate si continand o expunere metodica a dreptului.

Sententiae sunt tratate mai dezvoltate, dar scrise intr-un stil foarte concis (folosite mai ales in practica).

Questiones sunt consultatiile si solutiile date in diverse cazuri practice.

Comentariile ad edictum analizeaza edictul pretorului si al edililor curuli.

Digestele sunt adevarate enciclopedii juridice in care sunt concentrate dreptul pretorian si dreptul civil.

5.3. Jurisprudenta in epoca postclasica

Stiinta dreptului decade foarte mult. In cea mai mare parte, activitatea jurisconsultilor se desfasoara in cancelariile imperiale. Principala lor ocupatie este de a compila scrierile predecesorilor sai si de a gasi un text care sa justifice pretentiile partii ce-i consulta. Ei nu pot intelege bine marile opere clasice. Adesea ei rezuma si simplifica lucrarile inaintasilor, reducandu-ie la indrumari de practica.

Daca in perioada clasica forta de creatie a jurisprudentei romane consta In interpretarea dreptului pozitiv pentru a-l adapta la realitatea in permanenta schimbare, dupa domnia lui Constantin, interpretarea legii devine domeniu rezervat al imparatului, iar jurisconsultilor le revine simplul rol de a o face cunoscuta si inteleasa. Din aceasta cauza, operele jurisconsultilor au si un caracter dogmatic. Institutiile pot fi definite, clasificate, analizate in mod deductiv, dar niciodata in mod critic si creator. Jurisconsultii epocii postclasice sunt constienti de valoarea stiintifica redusa a operelor lor compilative si, de aceea, pentru a le spori importanta si autoritatea, le atribuie paternitatea unor juristi clasici cu nume de prestigiu, din ale caror opere au preluat mai mult material.

August, probabil in scopul de a castiga de partea regimului monarhic, pe unii jurisconsulti, le-a acordat unora dintre ei, ius publicae respondendi (dreptul de a da consultatii juridice in numele imparatului), cu conditia ca aceste consultatii sa fie semnate spre a garanta autenticitatea lor. In consecinta, judecatorul caruia i se aducea o asemenea consultatie, era obligat sa dea o solutie corespunzatoare opiniei jurisconsultului, ramanand Insa liber in aprecierea faptelor.

Printr-un rescript, Hadrian a hotarat ca acele consultatii ale jurisconsultilor investiti cu ius publicae respondendi sa fie obligatorii nu numai pentru cazul pentru care fusesera date ci si pentru cazurile similare. Daca intre opiniile jurisconsultilor consultati exista divergente, atunci judecatorul poate alege orice opinie doreste.

Ca urmare a decaderii jurisprudentei postclasice, exista obiceiul ca in fata judecatorilor sa se citeze operele jurisconsultilor clasici si cel care aducea mai multe texte in favoarea sa castiga procesul. Din dorinta de a castiga procesul, partile falsificau textele citate. De aceea, in anul 426 e.n., imparatii Teodosiu al II-lea si Valentinian al III-lea au promulgat legea citatiilor, potrivit careia numai operele jurisconsultilor Papinian, Paul, Ulpian, Modestin si Gaius, precum si operele jurisconsultilor pe care ei ii citeaza au putere de lege. Daca intre opiniile jurisconsultilor citati existau divergente, partea care aducea in sprijinul cauzei sale un numar mai mare de opinii castiga. Daca ambele parti invocau un numar egal de autori, prevala opinia lui Papinian, iar daca acesta nu se pronuntase asupra unui caz identic, judecatorul putea alege orice opinie. Rolul judecatorului se reducea la numararea opiniilor jurisconsultilor, fara ca el sa fie indrituit sau obligat sa cerceteze in mod critic parerile acestora. Totodata, un asemenea sistem dovedeste pregatirea mediocra a judecatorilor din sec. V e.n. incapabili, de cele mai multe ori, sa dea solutii intemeiate pe o justa argumentare juridica.

6. SENATUSCONSULTELE

Hotararile Senatului nu au fost Intotdeauna izvoare de drept. Astfel, in perioada republicii, Senatul neavand nici o initiativa legislativa si nici dreptul de a vota legile, nu putea fi implicat in procesul de legiferare. Dar Senatului ii revenea dreptul de a interpreta legile, de a le declara nule daca contraveneau traditiei romane sau inaplicabile in cazuri speciale, cand interesele de stat o cereau. In asemenea cazuri, propunerea Senatului urma a fi ratificata de adunarea poporului, ceea ce cu timpul a devenit o simpla formalitate. Dar Senatul putea influenta indirect procesul legislativ si prin indicatiile date magistratilor de a introduce in edict anumite norme.

Senatusconsultele devin izvoare de drept din timpul lui Hadrian. Acesta dispune ca senatusconsultele sa aiba putere de lege, dar ele nu vor putea fi votate de Senat decat la propunerea imparatului. In fapt, imparatul tinea o cuvantare in fata Senatului, prin care facea propuneri legislative, iar senatorii erau obligati sa le accepte si sa le voteze. Iata de ce atunci cand unii jurisconsulti vorbesc de senatusconsulte, se refera numai la cuvantul pe care imparatul il tinea in Senat, deoarece vointa imperiala era suportul care indrituia ca senatusconsultele sa aiba putere de lege. Hotararea lui Hadrian trebuie privita ca o masura menita sa asigure imparatului o posibilitate indirecta de legiferare si sa acorde Senatului o competenta legislativa formala.

Dupa ce senatusconsultele erau votate, ele erau redactate de catre o comisie, iar textul se depunea in arhivele statului.

7. CONSTITUTIUNILE IMPERIALE

Dupa instaurarea imperiului, imparatii au inceput a lua hotarari ce urmau a fi aplicate pe tot teritoriul statului roman. Multe dintre acestea au caracter legislativ. Desi inca imparatii, din punct de vedere constitutional, nu aveau dreptul de a legifera, totusi, in fapt, nimeni nu indraznea sa discute deciziile sale. Augustus refuzase chiar propunerea care ii fusese facuta de a supraveghea legile si moravurile, gestul sau fiind interpretat ca o masura de prudenta politica, menita sa pastreze aparentele republicii.

Luandu-si, la urcarea pe tron, titlul de pretor, imparatul putea da, in aceasta calitate, edicte valabile pe toata durata functiei sale si peste tot imperiul. Formal imparatul nu putea legifera in calitate de imparat, ci in calitatea sa de pretor[7]; fapt care in realitate insemna o incercare abila de a camufla noua dictatura ce se instaurase odata cu domnia lui Augustus.

Incepand cu epoca lui Hadrian, constitutiunile imperiale au capatat putere de lege.

Constitutiunile imperiale sunt de patru feluri:

Edicta - erau dispozitiile cu caracter general pe care imparatul le lua in calitatea sa de prim magistrat al statului roman, in domeniul dreptului, administratiei, politicii, valabile pe durata domniei sale.

Mandata - sunt instructiunile pe care imparatul le dadea functionarilor superiori si, mai ales, guvernatorilor din provincii. In principiu, erau valabile atat timp cat traia imparatul care le daduse, dar treptat ele ramaneau in vigoare, fie pana cadeau in desuetudine, fie pana la abrogarea lor expresa sau tacita. Ele sunt mai mult, acte administrative si, de aceea, Gaius nici nu le citeaza printre constitutiunile imperiale, dar ele contin deseori principii sau reguli de drept.

Decreta - sunt hotararile date de imparat in procesele pe care le judeca, fie in apel si uneori, chiar in prima si ultima instanta. Aceste hotarari imperiale, datorita celor mai eminenti jurisconsulti ai imperiului, care erau membri in consiliul imperial si pe care imparatul ii consulta intotdeauna, au avut o mare importanta asupra formarii dreptului, deoarece erau respectate de ceilalti magistrati. Cu decreta apare notiunea de jurisprudenta in sensul modern al cuvantului.

Rescripta - sunt raspunsurile pe care imparatul le dadea, fie partilor litigante, fie magistratilor. Daca o problema juridica era controversata sau neclara sau daca pentru unele relatii sociale nu lipsea o reglementare corespunzatoare, partile sau magistratii puteau cere indicatii de la imparat. Acesta nu cerceta starea de fapt, ci arata ce regula urma sa se aplice sau cum trebuia sa fie interpretat actul normativ respectiv. Raspunsul putea lua forma fie a unei scrisori (epistula), cand era adresat unui magistrat, fie a unei rezolutii puse pe cererea acestora, cand era adresat unui particular. In ambele cazuri era izvor de drept daca stabilea reguli juridice noi.

8. CODIFICARILE PREJUSTINIENE

S-a incercat a se codifica opera jurisconsultilor clasici si constitutiunile imperiale ce fusesera date. Cum colectiile de constitutiuni erau scrise pe foi in forma de carte (codex) s-au numit coduri.

Au existat trei coduri prejustiniene:

Codul Gregorian elaborat intre 291 - 294 e.n. de Gregorius;

. Codul Hermogenian elaborat in 295 e.n. de Hermogenianus, ce constituie o completare a primului cod;

. Codul Theodosian este o culegere oficiala de constitutiuni facuta din ordinul imparatilor Theodosiu al II-lea si Valentinian al III-lea.

9. OPERA LEGISLATIVA A LUI JUSTINIAN

Justinian este cel ce a desavarsit opera de sistematizare a dreptului roman. In timpul sau existau texte legislative care, in parte, nu mai corespundeau nevoilor economice in schimbare. Scopurile legislatiei lui Justinian au fost pe de o parte, ca din dispozitiile luate de la imparatii anteriori lui si din scrierile jurisconsultilor sa aleaga ce este mai bun, sa le sistematizeze, sa le modifice in raport cu noile relatii sociale iar, pe de alta parte, pastrarea unitatii politice si religioase. Desi aceste scopuri nu au fost atinse, opera lui Justinian are o insemnatate istorica deosebita deoarece daca ea n-ar fi existat, o mare parte a operei jurisconsultilor clasici ne-ar fi ramas necunoscuta deoarece aceasta nu ne-a parvenit pe cale directa.

Legislatia lui Justinian este alcatuita din patru opere: Codul, Digestele, Institutele si Novelele.

9.1. Codul

In feb. 528 e.n., Justinian a numit o comisie formata din zece persoane printre care erau Tribonianus, Teofil (profesor la Constantinopole) si Leontius (profesor la Beirut) sa redacteze o colectie de constitutiuni imperiale.

Codul a fost publicat in doua editii: prima in 529 e.n. si a doua in 534 e.n. Numai a doua editie a ajuns la noi.

Lucrarea este impartita in carti, cartile in titluri, titlurile in constitutiuni iar unele constitutiuni in paragrafe. Cuprinde numai constitutiunile in vigoare.

9. Digestele

Se pare ca Justinian ar fi intentionat initial sa-si rezume intreaga sa opera la Cod. Totusi, si normele dreptului roman ce se gaseau in operele jurisconsultilor clasici aveau nevoie de o revizuire similara. Acestea prezentau contradictii, unele dispozitii erau cazute in desuetudine sau abrogate, altele erau necorespunzatoare nivelului dezvoltarii sociale din timpul lui Justinian. Inainte de a numi comisia de redactare, Justinian a edictat 50 de constitutiuni, menite sa elimine controversele.

In dec. 530 e.n., Justinian numeste o comisie alcatuita din 17 membri in fruntea careia se gasea Tribonian. Trebuiau adunate operele jurisconsultilor clasici romani si apoi facuta o selectie de texte care sa serveasca practicienilor si teoreticienilor.

Lucrarea a fost terminata in 533 e.n. Este impartita in 50 carti, cartile in titluri, titlurile in fragmente, iar fragmentele in paragrafe.

Mult timp s-a crezut ca asezarea fragmentelor in interiorul fiecarui titlu ar fi fost facuta arbitrar. Bluhme a aratat ca exista o anumita ordine. Astfel, opera jurisconsultilor clasici a fost impartita in patru mase:

a) masa sabiniana cuprinzand fragmente din opera lui Sabinus, comentarii aduse ei si Digestele lui Salvius lulianus;

b) masa edictala cuprinzand comentarii aduse edictului pretorului;

c) masa papiniana cuprinzand operele lui Papinian, Paul si Gaius;

d) apendix cuprinzand alte opere.

In interiorul fiecarui titlu care se referea la o anumita problema s-au pus, in ordinea mentionata, textele referitoare la acea problema cuprinse in cele patru mase.

Digestele reprezinta cea mai importanta opera a lui Justinian.

9.3. Institutiones

In acelasi timp cu alcatuirea Digestelor, Justinian a numit o alta comisie formata din trei membri: Tribonian, Teofil si Doroteu, care trebuia sa redacteze un manual cuprinzand principalele dispozitii legislative.

Astfel a luat nastere Institutiones alcatuita din patru carti, lucrare terminata in noiembrie 533 e.n.

Novelae

Contine constitutiunile date de Justinian in ultimii 30 ani ai domniei sale.

Se numeste astfel pentru ca lucrarea contine noi principii de drept.

Cele patru lucrari - Institutiunile, Digestele, Codul si Novelele - au fost cuprinse in corpus iuris civilis.

10. ALTERATIUNILE DE TEXTE

10.1. Interpolatiuni

Modificarile pe care compilatorii le-au adus textelor juristilor clasici pentru a le pune in concordanta cu noile cerinte ale epocii se numesc interpolatiuni sau tribonianisme deoarece au fost facute de comisia prezidata de Tribonian. Alteori, aceste modificari au urmarit sa clarifice, unele texte, sa inlature repetitiile si contradictiile si sa unifice opera compilativa a Digestelor. Cercetarea interpolatiunilor are o mare importanta juridica deoarece, cunoscand modificarile pe care autorii le-au adus textelor autorilor clasici, se poate preciza sensul original al textelor, aportul comisiei lui Tribonian la procesul de creare al dreptului in sec. VI e.n.

Cercetarea interpolatiunilor a inceput spre sfarsitul Evului Mediu, Interpolatiunile sunt de mai multe feluri. Cele mai importante sunt interpolatiunile materiale, adica acelea ce modifica regulile dreptului clasic. Altele constau in inlaturarea unor termeni sau in disparitia unor institutii si inlocuirea lor cu altele, in modificari de limba sau stilistice.

Descoperirea interpolatiunilor este o munca dificila. Metode de depistare a interpolatiunilor sunt:

a) criteriul textual sau al comparatiei directe consta in compararea versiunilor aceluiasi text, ce se gasesc in aceeasi lucrare. De exemplu, un text al lui Ulpian cu privire la eliberarile de sclavi este reprodus de doua ori in Digeste, dar solutia este diferita.[8] Aceste texte contradictorii se numesc leges geminatae (legi imperecheate) si dovedesc graba cu care au lucrat compilatorii, deoarece ei nu au modificat ambele texte ci doar unul. Aflarea textului interpolat se face pe baza unor studii comparative atat la epoca autorului, cat si la sec. VI e.n.

b) criteriul istoric sau al anacronismelor consta in depistarea discordantelor ce existau intre textul autorului, reprodus in Digeste si normele juridice ce se aplicau in timpul in care a trait respectivul autor.

c) criteriul filologic. Daca in textul reprodus in Digeste se utilizeaza anumite expresii nefolosite de autorul din care se reproduce textul respectiv exista o interpolatiune.

d) metoda inscriptiunilor folosita de Lenel. Lenel a observat ca uneori, dupa indicatiile inscriptiunii din fruntea fragmentelor, se parea ca jurisconsultii ar fi tratat aceleasi probleme in carti diferite. Acest fapt se explica prin aceea ca compilatorii au transportat unele texte de la o materie la alta prin interpolatiuni.

Interpolatiunile se deosebesc de glose, ce reprezinta alteratiuni de text facute din eroare, cu ocazia copierii manuscriselor de persoane fara pregatire juridica.