MODELUL EUROPEAN DE JUSTITIE CONSTITUTIONALA

UNIVERSITATEA "LUCIAN BLAGA" SIBIU

FACULTATE DE DREPT

"SIMION BARNUTIU"

SPECIALIZAREA: DREPT

 

MODELUL EUROPEAN DE JUSTITIE CONSTITUTIONALA

Despre modelul european de justitie constitutionala se poate vorbi practic abia dupa al doilea razboi mondial. Aceasta nu inseamna ca inainte nu au existat tari europene care sa cunoasca controlul de constitutionalitate, ci ca acestea au introdus controlul dupa modelul american. De aceea vom studia mai intai acest control european dupa model american, pentru ca apoi sa vedem care sunt originile intelectuale ale modelului european si mai ales contributia decisiva a lui Hans Kelsen, pentru ca abia apoi sa vedem care sunt elementele de identificare ale acestui model de justitie constitutionala si care sunt etapele evolutiei si difuzarii acestuia.

Un control european dupa modelul american

Europa a cunoscut controlul de constitutionalitate si inainte de introducerea controlului concentrat printr-o instanta specializata in 1920. Au existat modele de control difuz, inspirate de sistemul american, in Portugalia, Grecia, Elvetia si Romania. Astfel, Constitutia Portugaliei din 1911 introduce un sistem difuz de control de constitutionalitate, chiar daca acesta este combinat cu un control concentrat realizat de Tribunalul constitutional. Acest sistem nu este direct influentat de sistemul american, ci prin intermediul unui sistem influentat direct de acesta din urma, sistemul brazilian instituit prin Constitutia din 1891. Acest sistem european de control difuz este pastrat in Portugalia. Astfel, Constitutia din 1982 afirma in art. 207: 'In afacerile cu care sunt sesizate tribunalele nu vor putea aplica norme care contravin dispozitiilor Constitutiei sau violeaza principiile pe care aceasta le consacra'. Prin aceasta dispozitie, Constitutia transforma controlul de constitutionalitate intr-o obligatie pentru tribunale, instituind un control de constitutionalitate extins la toate actele normative, care poate fi exercitat din oficiu, cu efecte inter partes, ex tunc si pro praeterito.

Grecia a instituit un sistem de control de constitutionalitate foarte asemanator controlului existent in Statele Unite inca din secolul al XIX-lea. In Grecia 'puterea tribunalelor de a controla constitutionalitatea legilor si de a refuza aplicarea dispozitiilor legale pe care le considera neconstitutionale rezulta dintr-o practica complementara Constitutiei'. Aceasta practica este dezvoltata mai intai mai timid, conferind tribunalelor doar puterea de a controla constitutionalitatea externa, pana in 1871, pozitia Curtii supreme fiind ca puterea tribunalelor nu include posibilitatea de a controla continutul legilor 'pentru ca este imposibil ca puterea care reprezinta suveranitatea statului sa actioneze ilegal'. Apoi instanta suprema isi schimba optica, devenind mai decisa si afirmand ca este posibil controlul continutului legii, daca legea 'intra in mod vadit in contradictie cu o dispozitie superioara a Constitutiei'. Acest control nu poate fi exercitat decat intr-un caz concret si doar daca legea este incidenta in cauza. Sistemul grecesc, chiar daca cunoaste si elemente de originalitate (vezi de exemplu sistemul de unificare a practicii in materia controlului de constitutionalitate), a fost astfel vadit tributar conceptiei americane si nu celei europene privitoare la controlul de constitutionalitate.

Elvetia a introdus controlul de constitutionalitate in 1874. Recursul individual pentru violarea drepturilor constitutionale putea fi indreptat in aceasta tara 'contra tuturor actelor unui canton, indiferent ca era legislativ, administrativ sau jurisdictional, ca si contra oricarui act al Federatiei, cu exceptia totusi a legii federale, exceptie care era totusi de importanta restransa intr-o epoca in care cvasi-totalitatea legilor erau cantonale'. Pe langa acest recurs in fata instantei supreme federale, sistemul elvetian va fi completat de tribunalele ordinare, care se vor recunoaste competente sa verifice pe cale incidenta constitutionalitatea oricarui act public, indiferent de faptul ca era legislativ, executiv sau jurisdictional, cu exceptia legii federale. Astfel Elvetia a trecut la o combinatie originala intre modelul american de control difuz si modelul european de control concentrat.

In Romania sistemul controlului de constitutionalitate a fost de asemenea difuz, concret si cu efecte inter partes, incepand dupa 1912, cand, prin Jurnalul nr. 909 din 2 februarie 1912, Tribunalul Ilfov isi ia singur dreptul de a controla constitutionalitatea legilor, pe calea exceptiei. Argumentatia deciziei este in esenta urmatoarea. Atributia puterii judecatoresti este aplicarea legii; or Constitutia este la randul ei o lege; deci puterea judecatoreasca are dreptul sa solutioneze si conflictele dintre legile ordinare si legea fundamentala; or suprematia acesteia din urma fiind de necontestat instanta urmeaza sa-i dea intaietate; avand competenta generala de a aplica legea, instanta este obligata sa solutioneze orice speta, deci si pe cele ce implica un conflict intre Constitutie si legea ordinara si, ca urmare, dreptul de a controla constitutionalitatea legii nu trebuie sa-i fie dat expres; numai daca acest drept i-ar fi interzis expres de lege, instanta nu ar putea sa-l exercite. Curtea de Casatie, respingand recursul declarat pe motivul necompetentei judecatorului de a controla constitutionalitatea legii, reia motivarea de mai sus. Se instituie astfel principiul ca instantele, indiferent de grad, pot efectua controlul constitutionalitatii legilor. Acest sistem va dura pana la adoptarea Constitutiei din 1923. In aceasta perioada sistemul romanesc se caracterizeaza printr-un control exercitat de totalitatea organelor judecatoresti, unificarea jurisprudentei facandu-se prin exercitarea cailor de atac. Este vorba deci nu doar de un sistem de control de constitutionalitate dupa model american, ci si introdus intr-o maniera identica celei utilizate de Curtea Suprema a Statelor Unite. Constitutia din 1923 consacra expres principiul controlului constitutionalitatii legilor, dar restrangand sfera instantelor competente si dand doar Curtii de Casatie posibilitatea de a judeca constitutionalitatea legilor (Art. 103 din Constitutia din 1923 si art. 29 din Legea pentru Curtea de Casatie si Justitie din 18 decembrie 1925). Sistemul controlului difuz este astfel parasit in favoarea unui sistem concentrat realizat de instanta suprema ordinara.

Bazele teoretice ale controlului european de constitutionalitate: influenta lui Hans Kelsen

Modelul european de control de constitutionalitate a fost impus pentru prima oara in Europa centrala sub influenta unui mare jurist austriac: Hans Kelsen. Acesta este primul care da sistematicitate unei idei care astazi pare aproape naturala: «constructia in trepte a ordinii de drept». Doua tipuri de raporturi constituie sistemul ierarhiei normelor juridice: raporturile de validitate si raporturile de conformitate. Primul tip de raport presupune ca 'o norma este valabila fiindca si in masura in care a fost produsa intr-un mod determinat de o alta norma' Astfel ca 'ordinea de drept nu este un sistem de norme de drept aflate pe acelasi plan, egale, ci o constructie in trepte din mai multe straturi. Unitatea sa este asigurata de interdependenta care reiese din aceea ca valabilitatea unei norme, produsa conform unei alte norme, se bazeaza pe aceasta din urma norma, a carei producere este determinata la randul ei de alta norma; un regres care se sfarseste in cele din urma in norma de baza presupusa. Norma de baza ipotetica - in acest sens - este prin urmare motivul de valabilitate suprem, pe care se bazeaza unitatea acestei interdependente de producere'. Celalalt tip de raport intre norme, cel de conformitate, presupune ca norma inferioara in ierarhie nu poate avea un continut care sa contrazica continutul normei superioare. Astfel 'Constitutia producatoare de norme generale poate determina si continutul unor legi ulteriore; iar constitutiile pozitive fac acest lucru destul de frecvent, prescriind sau excluzand anumite continuturi'. Pentru Kelsen, catalogul drepturilor si libertatilor fundamentale, care constituie o componenta tipica a constitutiilor moderne, 'nu este in esenta decat o incercare de a nu permite aparitia unor () legi'. Prin intermediul acestor doua tipuri de raport care structureaza relatiile intre norme dreptul isi regleaza propria producere.

Doua idei fundamentale reies din aceasta constructie in trepte a ordinii juridice. Mai intai ca Constitutia este motivul suprem de validitate a ordinii juridice si deci ca toate normele sistemului trebuie sa fie conforme cu ea, altfel spus ca ea se bucura de o suprematie formala dublata de o suprematie materiala. Mai apoi, ca 'Constitutia scrisa are caracterul unor norme de drept obligatorii in mod obiectiv'. Aceasta conceptie distruge doua idei care multa vreme fusesera relativ dominante in mentalitatea europeana: cea a caracterului politic al Constitutiei si cea a suveranitatii legislative, reflex al conceperii legii ca expresia suprema a interesului general. Altfel spus, in baza conceptiei kelseniene, suveranitatii legiuitorului ii este substituita suveranitatea poporului, iar principiului legalitatii ca fundament al ordinii juridice ii este substituit principiul constitutionalitatii.

Pornind de la aceste premize, Kelsen construieste o teorie a solutionarii conflictelor intre norme din categorii diferite, teorie care are ca element intrinsec problema determinarii organului care controleaza respectarea raporturilor de producere normativa. Astfel, pentru Kelsen, 'intrebarea daca o norma produsa de un organ de drept corespunde normei superioare care-i determina producerea sau continutul nu poate fi despartita de intrebarea referitoare la cine este imputernicit de ordinea de drept sa raspunda la intrebarea premergatoare'. Astfel ca, in ceea ce priveste controlul de constitutionalitate, intrebarea centrala devine ce organ trebuie sa fie competent sa controleze constitutionalitatea legilor. Kelsen va opta pentru solutia unei instante specializate, rupand astfel Europa de traditia americana care conferea atributia de control instantelor ordinare. Motivele acestei optiuni sunt multiple, dar principalul pare sa fie absenta in Europa a regulii precedentului obligatoriu care dadea coerenta modelului american. In lipsa acestei reguli sistemul nu poate sa produca o jurisprudenta clara si certa in materia controlului constitutionalitatii legilor, ceea ce ar face dreptul incert, deci imprevizibil. Totusi Kelsen nu exclude cu totul controlul difuz, dar cantoneaza instantele ordinare in exercitiul controlului de constitutionalitate externa, de validitate. Astfel el afirma ca 'verificarea constitutionalitatii legilor de catre organele responsabile de publicarea legilor sau de aplicarea lor este limitata doar pana la un anumit punct si nu poate fi exclusa complet, ca aceste organe trebuie sa decida cel putin chestiunea daca ceea ce se pretinde in mod subiectiv a fi lege a fost stabilit de organul numit in acest scop de Constitutie', deci are si obiectiv acest sens. In masura in care legea este insa valid introdusa in ordinea juridica, controlul constitutionalitatii sale va fi, potrivit teoriei kelseniene, acordat unei instante specializate care are ca rol sa reduca la minim defazarea intre validitate si conformitate. Aceasta instanta specializata apare ca un «legiuitor negativ» a carui activitate este intru totul determinata de Constitutie. Atunci cand ea anuleaza o lege pentru ca este constitutionala, ea nu face a in fond decat sa sanctioneze o depasire a competentelor legiuitorului care exercita atributii ale puterii constituante.

'Preferinta data astfel unei jurisdictii constitutionale unice antreneaza un anumit numar de consecinte. Contenciosul constitutional fiind special si independent de orice alt proces, obiectul direct si unic al controlului este cu necesitate constitutionalitatea legii. Contestarea sa nu se face prin exceptie, cu ocazia unui alt litigiu adus in fata unui judecator ordinar, ci pe cale de actiune, reclamantul luand initiativa sa aduca direct legea in fata unui tribunal special care are drept misiune exclusiva sa o judece. In consecinta, judecatorul, statuand nu in legatura cu un caz particular, ci asupra legii luate in ea insasi, in abstracto, decizia sa nu poate sa aiba decat o autoritate absoluta, impunandu-se erga omnes'.

Modelul de justitie constitutionala propus de Hans Kelsen se opune astfel punct cu punct modelului american.

Elementele de identificare ale modelului european

Modelul european de justitie constitutionala introdus pentru prima oara in Cehoslovacia si Austria in 1920 sub influenta directa a lui Hans Kelsen, care de altfel a si fost judecator al instantei constitutionale austriece pana la revizuirea constitutionala din 1929 ca afectand independenta Curtii il face sa paraseasca aceasta functie, se caracterizeaza prin existenta unui control de constitutionalitate concentrat, realizat de o instanta constitutionala specializata (a), prin existenta unui control abstract (b), prin prezenta controlului pe cale de actiune declansat de autoritati publice sau politice (c) si prin autoritatea absoluta de lucru judecat a deciziilor (d). Acest model ideal nu este intalnit in stare pura nicaieri, ceea ce a antrenat o critica a teoretizarii unui «model european», care culmineaza cu afirmarea existentei unei pluralitati de modele (e).

Modelul european de control al constitutionalitatii legilor presupune crearea unei instante unice, speciale si specializate, insarcinate cu exercitarea controlului, si denumita Curte sau Tribunal Constitutional.

Trasaturi:

a) exercitarea controlului de constitutionalitate de catre o jurisdictie constitutionala specializata, sau "monopolul controlului".

Specificul modelului european apare si in ceea ce priveste modul de numire a membrilor jurisdictiilor constitutionale. Rolul principal in aceasta numire o au autoritatile politice.

b) Posibilitatea exercitarii unui control abstract de constitutionalitate

c) Posibilitatea autoritatilor publice de a sesiza jurisdictia constitutionala.

d) Autoritatea absoluta de lucru judecat a deciziilor Curtilor constitutionale si efectul lor obligatoriu erga omnes.

Bibliografie:

1. Prof. univ. dr. Dan Claudiu Danisor - "Modelele de justitie constitutionala: de la divergenta la o relativa convergenta"

2. Bianca Selejan Gutan, Drept Constitutional si Institutii politice, editia a 2-a revizuita si adaugita, editura Hamangiu 2008.