Structura Consiliului Europei

Structura Consiliului Europei

1.) Comitetul Ministrilor

Comitetul Ministrilor este compus din ministrii de externe ai statelor membre sau din reprezentantii lor diplomatici permanenti la Strasbourg. Comitetul Ministrilor este atat un organ guvernamental, cat si un forum colectiv, in care se discuta problemele societatii europene si se propun solutii la aceasta. Dezbaterile din cadrul Comitetului Ministrilor acopera toate problemele de interes comun, cu exceptia apararii: probleme politice ale integrarii europene, dezvoltarea cooperarii, apararea institutiilor democratice si protectia drepturilor omului.[1]

Ministrii de externe ai statelor membre se intalnesc cel putin de doua ori pe an pentru a dezbate probleme politice si ale cooperarii europene. La nivelul ambasadelor, intalnirile au loc saptamanal.

Comitetul Ministrilor isi canalizeaza activitatea pe trei directii: recomandari adresate guvernelor tarilor membre, care sunt obligate sa se informeze asupra acestora, decizii obligatorii, in toate chestiunile legate de organizarea si aranjamentele interne ale Consiliului Europei, precum si infiintarea de comitete si comisii cu caracter consultativ sau tehnic, in scopurile pe care le considera necesare.

Procedura votarii difera, in functie de problema aflata in discutie: rezolutiile Comitetului Ministrilor in problemele importante, (dupa cum ar fi amendarea unor articole din Conventia europeana a drepturilor omului sau anumite recomandari adresate guvernelor), sunt adoptate cu unanimitate de voturi, alte probleme sunt adoptate cu majoritatea calificata a voturilor (dupa cum, ar fi adoptarea bugetului sau a regulilor de procedura), iar deciziile curente, sunt adoptate conform regulii majoritatii simple a voturilor

Comitetul Ministrilor poate suspenda dreptul de reprezentare al unui stat in cadrul Consiliului Europei, in cazul unei violari serioase a obligatiilor acestui stat potrivit Statutului. De asemenea, Comitetul poate cere retragerea statului din cadrul organizatiei sau chiar decide ca acesta a incetat sa mai fie membru al Consiliului.

Comitetul Ministrilor asigura executarea conventiilor si acordurilor dintre state membre. In scopul asigurarii respectului obligatiilor asumate de catre toate statele membre, Comitetul Ministrilor instituie un sistem de monitorizare.

2). Adunarea Parlamentara

Adunarea Parlamentara este prima adunare europeana din istoria continentului si totodata are cea mai extinsa reprezentare: 47 de state sunt reprezentate in cadrul ei. Dezbaterile si deliberarile Adunarii Parlamentare reprezinta directii pentru activitatea Comitetului Ministrilor si exercita o influenta considerabila asupra guvernelor statelor membre.

Delegatiile nationale sunt alcatuite in asa fel incat sa asigure o reprezentare echitabila a partidelor politice din parlamentele nationale. Adunarea are cinci grupuri: grupul socialist, grupul partidului popular european, grupul european democrat, grupul liberal, democrat si reformator si grupul stangii unite europene. Unii membrii ai Adunarii nu apartin nici unui grup.

Adunarea Parlamentara isi desfasoara activitatea in ,sesiuni ordinare odata pe an, care au o durata de o luna, in afara unor cazuri exceptionale, iar data desfasurarii lor, trebuie sa nu se suprapuna cu sesiunile Adunarii Generale a ONU.

Reuniunile sunt publice si au loc la Palatul Europei din Strasbourg.

Adunarea isi alege presedintele si vicepresedintii. De asemenea, Adunarea alege secretarul general al Consiliului Europei si pe adjunctul acestuia, secretarul general al Adunarii, judecatorii Europei a Drepturilor omului si pe comisarul Drepturilor Omului. Lucrarile sale sunt pregatite de comisii specializate: probleme politice, probleme juridice si drepturile omului, probleme sociale, de sanatate si familie, cultura, stiinta si educatie etc.

Parlamentele din Canada, Israel si Mexic au statut de observator in cadrul Adunarii Parlamentare.

3.) Secretarul General

Secretarul General are responsabilitatea directiilor strategice ale programului de lucru al Consiliului Europei si asupra bugetului organizatiei si supravegheaza organizarea si functionarea curenta a Consiliului. Secretarul general al Consiliului Europei elaboreaza, pe baza prioritatilor anuale, Programul de Lucru Interguvernamental, aprobat de Comitetul Ministrilor si raspunde de implementarea acestui program.

Secretarul general raspunde de activitatea Secretariatului in fata Comitetului Ministrilor, iar cheltuielile Secretariatului, precum si celelalte cheltuieli comune, sunt impartite intre statele membre, in raport cu ponderea populatiei lor.[3]In acest sens, Secretarul General va comunica anual fiecarui guvern suma cu care trebuie sa contribuie, care va fi depusa nu mai tarziu de sase luni de la data notificarii.

3) Elaborarea si semnarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului

In august 1949, Comitetul pentru probleme juridice si administrative al Adunarii Constitutive a Consiliului Europei s-a intrunit pentru a studia o propunere de creare a unei "organizatii in cadrul Consiliului Europei pentru a asigura garantarea colectiva a drepturilor omului". Comitetul a propus ca o lista de 10 drepturi din Declaratia Universala a Drepturilor Omului sa faca obiectul unei garantii colective, ca statele membre sa se oblige sa respecte principiile fundamentale ale democratiei, precum si infiintarea unei Comisii Europene a Drepturilor Omului si a unei Curti Europene de Justitie.

Conventia a fost semnata la Roma in luna noiembrie 1950, fiind un document cu caracter juridic obligatoriu ce beneficia de un mecanism autonom de supraveghere, iar documentul a fost semnat de catre 13 reprezentanti ai "guvernelor tarilor europene care au aceleasi conceptii ca si mostenire comuna, ce cuprinde traditia politica, idealurile, libertatea si statul de drept".

Conventia a intrat in vigoare la 3 septembrie 1953, dupa depunerea a trei ratificari. Ea a fost urmata de 14 protocoale aditionale[4]. Originalitatea Conventiei rezida in mecanismul institutional de protectie realizat. Odata cu Conventia Europeana, drepturile omului au intrat deplin, pe plan european, in domeniul dreptului pozitiv: a fost creat un regim juridic al drepturilor, precum si un sistem de protectie prin actiunea in justitie. In timp, semnificatia CEDO a fost considerabil imbogatita de vasta jurisprudenta a Curtii Europene a Drepturilor Omului.

In Europa de vest, succesul Conventiei nu a fost imediat; de fapt, intre anii 1950 si 1960, aceasta nu era prea des invocata in practica interna a statelor, fiind considerata un subterfugiu al unor avocati lipsiti de scrupule.

In ciuda dorintei tarilor europene de a eficientiza cat mai mult protectia drepturilor omului, s-a dovedit dificil de acceptat ca persoanele fizice au dreptul de a se plange impotriva propriului stat si ca exista o supraveghere suprema efectuata de catre o instanta ce functioneaza in baza unei proceduri pur judiciare, astfel incat ambele elemente au fost incluse in clauze optionale. Toate plangerile ce apareau in fata Comisiei Europene a Drepturilor Omului, treceau prin etapa rezolvarii pe cale amiabila si daca aceasta nu era posibila, Comisia isi formula opinia cu privire la fondul cazului, intr-un document numit "Raport cf. art. 13". Daca plangerea fusese intentata unui stat care nu acceptase jurisdictia Curtii, atunci era trimisa spre rezolvare Comitetului Ministrilor. Daca statul respectiv recunoscuse jurisdictia Curtii, atunci Comisia trimitea cazul spre rezolvare Curtii. Orice hotarare a Curtii avea caracter obligatoriu. Astfel, rolul Comitetului Ministrilor era limitat la supravegherea conformarii cu hotararile Curtii.

Una dintre cele mai importante realizari din primii 20 de ani de functionare a acestui mecanism jurisdictional, a fost acceptarea treptata a celor doua clauze optionale de catre majoritatea statelor parti la Conventie. Ulterior, din anii 1990, primirea de noi state membre a fost conditionata de acceptarea ambelor clauze optionale.

Credibilitatea oferita de sistemul european creat in cadrul Conventiei, a sporit de-a lungul timpului, astfel incat, daca pana in 1980, CEDO a emis doar 36 de hotarari, in ultimii ani numarul cazurilor a crescut excesiv, cu aproximativ 130%. Supraincarcarea activitatii Curtii a avut ca efect imediat prelungirea perioadei de filtrare a plangerilor individuale si imposibilitatea solutionarii cazurilor in timp util. Ca urmare, in 2001 s-a creat un grup de evaluare care a recomandat elaborarea unui proiect de protocol prin care sa fie autorizata Curtea sa decline examinarea plangerilor care nu ridica nici un aspect de fond potrivit Conventiei.

Urmand recomandarea facuta de acest grup de lucru, Protocolul 14 reprezinta, pe de o parte, un real pericol de limitare a accesului la justitie a individului care nu a suferit un "dezavantaj semnificativ", iar pe de alta parte, ofera avantajul simplificarii procedurii admisibilitatii cazurilor, al imbunatatirii modului de implementare a Conventiei la nivel national, precum si consolidarea puterilor Comitetului Ministrilor privind controlul executiilor hotararilor Curtii . In plus, elaborarea Protocolului a avut in vedere posibilitatea aderarii Uniunii Europene la Conventia europeana a drepturilor omului.

2) Conventia Europeana a Drepturilor Omului si protocoalele sale

Statutul Consiliului Europei a fost semnat la 5 mai 1949 la Strasbourg si a intrat in vigoare la mai putin de 3 luni de la adoptare, pe data de 3 august 1949. Prin acesta, se puneau bazele unei organizatii politice supranationale de cooperare la nivel interguvernamental si parlamentar. Principiile care guverneaza intreaga activitate a Consiliului sunt in primul rand, respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, democratia pluralista si statul de drept. Primul articol din statut arata ca obiectivul de baza al intregii activitati a Consiliului il reprezinta acela de a realiza o uniune cat mai stransa intre membrii sai, in ideea de a apara si de a promova idealurile si principiile care constituie punti de legatura comune.

Transpunerea din planul ideilor a obiectivelor anterior mentionate, in cel al relatiilor imediate s-a realizat la data de 4 noiembrie 1950 la Roma cand, ca urmare a eforturilor Consiliului Europei a fost elaborata Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor sale Fundamentale care a intrat in vigoare la 3 septembrie 1953, dupa cum am aratat anterior.

In realizarea Conventiei, autorii au avut ca punct de pornire primele masuri edictate de Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948, transpunandu-le insa la necesitatile si scopurile Consiliului Europei prin garantarea si protejarea drepturilor si libertatilor fundamentale pe baza unui" patrimoniu comun de idealuri si de traditii politice".

Initial, Conventia a fost semnata de treisprezece state, insa in prezent toate cele 47 de state membre au aderat in mod oficial la Conventie si la protocoalele sale, nu numai la principiile si obiectivele enuntate de aceasta.

Drepturile si libertatile civile si politice au fost catalogate in cuprinsul Conventiei, care mai prevedea si mecanismul de control al respectarii obligatiilor asumate de catre statele parti. Cu toate acestea, abia dupa patru ani, respectiv in 18 mai 1954, Comitetul Ministrilor al Consiliului Europei alegea, pentru prima data, membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului "in fata careia, in mod obligatoriu, incepea orice proces introdus in baza conventiei"[5], investita astfel cu competenta exercitarii acestui control.

Incepand cu anul 1959, aceasta competenta, pana atunci exclusiva, revenea si Curtii Europene a Drepturilor Omului si Comitetului Ministrilor.

Pana la intrarea in vigoare a Protocolului nr. 11 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, reclamatiile se puteau depune impotriva statelor semnatare a Conventiei, de catre alte state parti sau de catre persoane fizice, grupuri de persoane fizice sau organizatii non-guvernamentale, iar recunoasterea dreptului la plangere individuala era conditionata de acceptarea de catre state a acestui drept si prin urmare, era o situatie neuniforma, intrucat nu toate statele erau de acord cu dreptul de petitionare individuala. Insa prin Protocolul 11, situatia a devenit una si aceeasi pentru toate statele in sensul obligativitatii acceptarii acestui drept.

Mecanismul de control creat de Conventie era unul international, cu caracter adiacent mecanismelor nationale, statele membre fiind obligate sa accepte competenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, care avea rolul unei instante internationale cu caracter subsidiar cailor de atac interne.[6] Comisia Europeana a Drepturilor Omului era indrituita prin Conventie, sa exercite examinarea preliminara a unei plangeri pentru a se pronunta asupra admisibilitatii acesteia. Daca se indeplineau toate conditiile pentru ca o petitie sa fie declarata admisa, Comisia incerca in primul rand rezolvarea diferendului, pe calea dialogului ce se materializa intr-o intelegere cu care partile sa fie de comun acord.

In cazul in care aceste incercari esuau, Comisia intocmea un raport ce era inaintat Comitetului de Ministri, in care se facea o prezentare a situatiei de fapt si se formula un aviz asupra fondului cauzei prin exprimarea unui punct de vedere argumentat ca solutie propusa pentru rezolvare.

Pentru a nu veni in conflict cu dreptul intern al unui stat si pentru a se evita supraaglomerarea cu petitii depuse spre analiza primara a Comisiei, in statut se prevede ca plangerea se poate formula doar in cazul in care s-a apelat la intreg ansamblul jurisdictional al unui stat, epuizandu-se toate caile de atac interne ordinare si extraordinare.

Acest drept de petitionare este supus unui termen de prescriptie extinctiva de 6 luni care incepe sa curga din momentul luarii la cunostinta de catre reclamant a hotararii definitive si irevocabile data de catre ultima instanta in drept.

Totodata, atunci cand o cauza nu era propusa spre dezbatere si solutionare Curtii, tot Comitetul de Ministri era organul in masura sa hotarasca daca s-a adus sau nu vreo atingere prevederilor Conventiei si acolo unde situatia o impunea, acorda victimei "o satisfactie echitabila". Cand insa, Curtea era sesizata si se dadea o hotarare definitiva si executorie, supravegherea aducerii acesteia la indeplinire cadea tot in sarcina Comitetului de Ministri, care era format din ministrii afacerilor externe ai statelor parti la Conventie sau reprezentantii lor.

Regulile de procedura s-au dezvoltat prin Protocolul nr. 8 (adoptat la Strasbourg la 19 martie 1985), atunci cand s-a stabilit crearea unor Camere compuse din 7 membri, precum si a unor Comitete, formate din 3 membri, cu competenta de a declara inadmisibilitatea sau scoaterea de pe rol a unei cereri introdusa de catre o persoana fizica.

O prevedere interesanta din acest document, este si aceea ca membrii Comisiei, in timpul mandatului lor, nu-si puteau asuma functii incompatibile cu cerintele de impartialitate si independenta pe care le presupunea acest mandat[7].

Accesul organizatiilor neguvernamentale si al particularilor la acest mecanism jurisdictional, s-a realizat prin Protocolul nr. 9 (adoptat la Roma la 26 noiembrie 1990).

De asemenea, Protocolul nr. 10 (adoptat la Strasbourg la 25 martie 1992), a modificat procedura de votare a hotararilor Comitetului de Ministri, in acele situatii in care cauza nu mai era trimisa Curtii, in sensul ca aceste hotarari se adoptau cu majoritate simpla si nu cu o majoritate de doua treimi, asa cum prevedea pana atunci art. 32 pct. 1 din Conventie.

Protocolul nr. 11 (in vigoare de la 1 noiembrie 1998), a creat noua Curte Europeana a Drepturilor Omului, iar din momentul functionarii acesteia, toate cazurile de incalcare a drepturilor individuale au fost semnalate direct noii Curti.

Protocolul nr. 14 (adoptat la Strasbourg la 13 mai 2004), va aduce importante modificari procesuale prin care va accelera procedura de judecata si operativitatea in solutionarea cauzelor supuse Curtii, pe care le vom detalia in capitolul urmator[8].

In legatura cu prevederile de ordin procedural, este de mentionat adoptarea la 30 august 1999 a Ordonantei Guvernului Romaniei nr. 94, privind participarea Romaniei la procedurile in in fata Curtii europene a drepturilor omului si a Comitetului Ministrilor ale Consiliului Europei si exercitarea dreptului de regres al statului in urma hotararilor si conventiilor pe cale amiabila

Potrivit prevederilor Ordonantei, reprezentarea intereselor statului roman la Consiliul Europei in procedurile jurisdictionale, procedurile de rezolvare pe cale amiabila a cauzelor si in procedurile executionale in fata Comitetului Ministrilor, se face potrivit Conventiei si protocoalelor aditionale ale acesteia.

Prerogativele de Agent guvernamental in procedurile in fata Curtii Europene a drepturilor omului si a Comitetului Ministrilor, se exercita in cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Agentul guvernamental are competenta sa intocmeasca actele si apararile necesare, sa realizeze actele procesuale, sa ia masurile adecvate pe plan intern, precum si orice alte activitati legate de reprezentarea intereselor statului roman[9].

In cazul rezolvarii pe cale amiabila a unei cauze intemeiata pe o cerere individuala, se incheie o conventie in acest sens, intre Guvernul Romaniei, reprezentat de catre agentul guvernamental si reclamant sau reprezentantul acestuia (semnarea conventiei respective de catre agentul guvernamental se face cu aprobarea Ministrului Afacerilor Externe).

Statul roman are drept de regres impotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovatie, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite fie prin hotararea Curtii, fie prin conventia de rezolvare pe cale amiabila.

Deciziile Curtii in care statul roman are calitatea de parat, se publica in "Monitorul Oficial al Romaniei", in termen de 3 luni de la data solutionarii definitive a cauzei[10].