Particularitati in organizarea micro- si macrosistemelor teritoriale

Particularitati in organizarea micro- si macrosistemelor teritoriale

Organizarea spatiului geografic pe sisteme teritoriale reprezinta un subiect generos de studiu, putin abordat in literatura geografica romaneasca, dar deosebit de util geografiei pentru caracterul sau pragmatic. Cum se poate demonstra importanta unei discipline, care se ocupa cu studiul interactiunii complexe dintre geosferele Terrei, daca nu i se acorda aceeasi atentie aplicarii practice a conceptului teoretic? Ori, se pare, organizarea spatiului geografic reprezinta cea mai fecunda directie de cercetare in acest sens, daca este particularizata la nivelul sistemelor teritoriale. Aceasta, cum s-a demonstrat, permite explicarea si prognozarea modului de organizare viitoare a unui spatiu, atat in cazul sistemelor teritoriale pur naturale, cat si in cazul celor antropice.

Puternic mediatizata, ideea resurselor limitate ale Terrei a generat o multiplicare a preocuparilor, indeosebi ca urmare a lucrarilor Clubului de la Roma si a celor recent aparute in cadrul a diferite programe desfasurate sub egida O.N.U. , UNESCO, Banca Mondiala sau a altor institutii internationale. Profitand de aceasta stare de spirit accentuata si de pesimismul ecologist, geografia ar putea sa devina una din stiintele de baza, daca ar depasi tentatia oferita de 'spectaculos' si de 'global', valorificandu-si posibilitatile reale de cercetare pe care le poseda. Ori aceste posibilitati sunt deosebit de eficiente la micro- si mezoscara, acolo unde se poate patrunde in intimitatea proceselor teritoriale. Abia ulterior, rezultatele, corectate de noi cercetari, pot fi extinse la macroscara si la nivel planetar, insa intre anumite limite. Chiar daca principiile de organizare a sistemelor teritoriale raman, in general, aceleasi, exista nenumarate particularitati care conduc la ideea ca organizarea la nivel de microscara este esentiala pentru depistarea structurii si functionarii macrosistemelor geografice, pentru individualizarea marilor dezechilibre care apar la nivel planetar. Organizarea macrosistemelor teritoriale reprezinta o optiune strategica la nivelul unor ansambluri teritoriale, putand influenta procesele care se desfasoara la nivelele inferioare. In raport cu scara de analiza putem distinge cel putin doua tipuri de organizare fundamentala a sistemelor teritoriale: la nivel de microscara si la nivel de macroscara.

1. Elemente de organizare a microsistemelor teritoriale.

In ierarhia acestor unitati, in fond operationale, miscroscara, concretizata printr-un microsistem teritorial, este categoria spatiala care permite cea mai detaliata analiza, cu evidentierea proceselor de baza care au loc in natura si societate, dar si la interferenta dintre acestea. La acest nivel se pot individualiza elementele sau seturile de elemente cu rol determinant in configuratia structurala, precum si relatiile care exista intre acestea la un moment dat. Indiferent ca este vorba de aparitia unei fluctuatii sau de interventia unui factor exogen, la nivel de microscara se petrec evenimentele esentiale pentru evolutia ansamblului din care face parte acest subsistem. Deci, aici trebuie cautate explicatiile tuturor comportamentelor la nivel de mezo- si macroscara. Sintetic, am putea afirma ca acest nivel este 'locul unde se intampla totul'.

Caracterul punctual al interventiilor sau al unor abateri de la evolutia fireasca a unui element se manifesta numai la nivel de microscara. Pornind de aici, noile schimbari intervenite in fluxurile energetice si informationale au doua sanse: fie sa fie amplificate si sa induca mutatii de fond la nivelele superioare, fie sa sfarseasca prin a fi integrate in functionarea normala a sistemului spatial respectiv. Prin efecte de amplificare exponentiala, in raport cu predispozitia la noul stimul si cu blocarea unui raspuns invers sensului schimbarii, viitoarea structura nu poate fi evitata decat cu riscul aparitiei alteia neprevazute. De aceea, consideram ca simularile unor schimbari la nivel de microscara si estimarea proceselor induse la nivele superioare, inclusiv a reactiilor de tip feed-back, pe o scara temporala suficient de extinsa, trebuie sa devina o necesitate in abordarile geografice de perspectiva.

Ca element de baza in organizarea sistemelor teritoriale la nivele de referinta considerate majore, microscara se impune printr-o structura mult mai vulnerabila la schimbare decat celelalte nivele ierarhice. A nu raporta de fiecare data acest nivel la cel de macroscara, ca parte integranta a acestuia, inseamna a rata intelegerea si actiunea de restructurare la care se porneste. Sublinierea inca o data a relativitatii notiunii de microscara vine in sprijinul intelegerii caracteristicilor acesteia.

Una din particularitatile organizarii microsistemelor teritoriale este reactia rapida la schimbare a componentelor, relatiilor sau structurilor acestora. Extinderea redusa, omogenitatea functionala si receptia directa a interventiilor sau a propriilor schimbari generate de procesul autodezvoltarii, fac ca sistemele teritoriale individualizate la acest nivel sa aibe o rezistenta foarte redusa la agresiuni. Restructurarea rapida la acest nivel in urma agresiunilor poate sa transforme sistemul teritorial respectiv, intr-un agresor pentru celelalte componente ale sistemelor de la nivelul mezo- sau macroscarilor. In functie de capacitatea acestora de reactie la schimbarea uneia dintre substructuri, petrecuta la nivel inferior, se poate asista la o modificare esentiala a celorlalte nivele.

Spre deosebire de schimbarile care se petrec la mezo- si mai ales la macroscara, unde intervalul de timp de la agresiune pana la schimbarea propriu-zisa este inregistrat la scara istorica sau chiar geologica, la nivel de microscara, transformarile au loc in timp real. Este vorba de un timp care nu depaseste maximum 30 de ani, suficient unei generatii pentru a le inregistra, analiza, urmari si corecta. Desigur ca exista unele situatii specifice, unde sunt suficienti cativa ani pentru a observa direct schimbarea, iar altele care se apropie de limita maxima.

Intrucat germenii evolutiei se afla totdeauna localizati la nivel de microscara este normal ca fiecare mod de organizare spatiala sa aibe o 'viata' foarte scurta. Acesta corespunde unei anumite etape de interactiune a componentelor, etapa care variaza in functie de timpul necesar aparitiei, dezvoltarii si acutizarii schimbarii. Prin procese mai mult sau mai putin constiente care se materializeaza sub aspect structural se naste o noua organizare spatiala. Daca succesiunea diferitelor moduri de organizare spatiala este usor de remarcat prin deosebirile calitative sau extinderea spatiala, individualizarea lor ramane un element ce poarta amprenta cercetatorului, din cauza trasarii subiective a limitelor in intervalele critice de la frontierele temporale. Prin urmare, instabilitatea modurilor de organizare spatiala rezida din receptarea profunda a agresiunilor si din dinamica mai accentuata a proceselor de auto-organizare la nivel de microscara. Acestea creaza o succesiune rapida a modurilor de organizare spatiala, reprezentand materializarea functional-fizionomica a unor etape de stabilitate in evolutia sistemelor teritoriale.

Avantajul analizelor geografice la nivelele inferioare ale taxonomiei spatiului geografic este dat de posibilitatea depistarii efectelor directe ale interventiilor. Numai pe spatii restranse si relativ omogene functional se poate urmari mecanismul de transmitere a schimbarii in lantul componentelor, precum si al efectelor induse de aceasta. Aprecierea efectelor directe este relativ facila si permite reorientarea sau redimensionarea interventiei, insa estimarea efectelor cumulative ale schimbarii asupra structurii si componentelor individuale ramane destul de greoaie. De aceea, constatarile trebuie corelate cu seturile de evenimente, petrecute in conditii identice de-alungul istoriei aceluiasi sistem sau a altora similare. Abia dupa aceea trebuie remodelata strategia interventiilor ulterioare de corectare a evolutiei spatiului geografic respectiv la nivel de microscara.

La nivel de microscara, geografia poate sa devina o stiinta practica, oferind elemente de interventie si depistand forme concrete de actiune in raport cu sensibilitatea componentelor, pe cand la macroscara, mai ales cand este vorba de procese globale, planetare, ramane intr-o zona aproape exclusiv informativa. Implicarea cu mai multa energie a geografilor spre aceasta latura a transpunerii in practica a conceptelor de ordin teoretic proprii disciplinei lor poate conduce la o revitalizare a geografiei, la o reconsiderare a locului detinut de aceasta in randul stiintelor.

2. Elemente de organizare a macrosistemelor teritoriale

Daca la nivel de microscara este caracteristica instabilitatea, receptia si integrarea rapida a schimbarii, cu impact direct asupra organizarii spatiale, la nivelul sistemelor macroteritoriale se impune stabilitatea acestora, reactia relativ greoaie a componentelor sale si inertia structurilor preexistente. Elementele vizibile in dinamica acestor sisteme cel mai frecvent nu au loc in timp real, ci la scara istoriei sau a geologiei. Relativitatea notiunilor de micro- si macroscara poate induce unele confuzii, dar daca de fiecare data avem in vedere ansamblul teritorial caruia ii apartin se pot intreprinde analize distincte, relevandu-se elementele definitorii in organizarea celor doua tipuri de sisteme teritoriale.

Macrosistemele teritoriale, in marea lor majoritate, contin factorul antropic, care se detaseaza la aceasta scara printr-o multitudine de forme de organizare, individualizate la nivel microteritorial, dar care au in comun raporturi de similaritate sau relatii de complementaritate. In primul caz, este vorba de marile ansambluri naturale structurate dupa principiile sinergetice in care se impun relatiile de determinare pe verticala (gradul de antropizare fiind redus la macroscara, dar punctual posibil extrem de intens, cu precadere in ariile de exploatare miniera). Aceste macrosisteme teritoriale pot fi individualizate la nivelul spatiilor care apartin unor mari asociatii vegetale (taigaua, stepa), unor mari trepte de relief (spatiu muntos, colinar sau de campie), unor zone climatice sau al unor mari domenii (orogen, platforma). In toate aceste situatii exista cel putin un element determinant care confera un comportament similar tuturor microsistemelor, integrate in macrosistemul teritorial respectiv (asociatia vegetala, altitudinea, latitudinea, structura geologica).

Macrosistemele rezultate, ca urmare a relatiilor de complementaritate dintre micro si mezosistemele teritoriale, se caracterizeaza prin grade de antropizare relativ ridicate, sudura dintre componentele teritoriale fiind desavarsita de raporturile dintre asezari. De regula, scheletul acestor macrosisteme teritoriale este asigurat de configuratia sistemelor de asezari, centrul de coordonare si de structurare a acestora impunandu-se ca liantul tuturor micro- si mezosistemelor teritoriale.

Organizarea acestor macrosisteme axate pe mari centre urbane, cu functii teritoriale complexe implica existenta unor politici convergente de dezvoltare urbana si regionala, de dezvoltare teritoriala. Nivelele ierarhice ale asezarilor in astfel de sisteme au o mare stabilitate si in ciuda variatiei continue a rangurilor, s-a demonstrat ca regula lui Pareto functioneaza din plin. Perturbarile la nivelul ierarhic superior sunt extrem de rare si de regula au un impact redus la nivelul structurilor componente. Persistenta ierarhiilor la nivelul marilor ansambluri teritoriale au la baza stabilitatea regionala a structurilor, determinate de o centralitate impusa de istoria dezvoltarii teritoriale. Din aceasta cauza, spre exemplu, macrosistemele teritoriale la nivel national, in ciuda nenumaratelor interventii efectuate mai ales in conditiile economiilor centralizate, si-au pastrat individualitatea. Integrarea rapida a schimbarilor punctuale, uneori fundamentale la nivel de microscara, face din aceste sisteme teritoriale cadrul cel mai viabil al unei organizari si dezvoltari pe termen lung si ultralung.

Monitorizarea si corectarea procesului de organizare a acestor macrosisteme teritoriale se pot face exclusiv prin utilizarea capacitatii sistemelor de asezari de structurare a spatiilor adiacente. De aceea, orice strategie de dezvoltare viitoare a acestora trebuie sa identifice punctele de amplificare teritoriala a energiei de executie, acele puncte capabile, ca prin "efectul bulgarelui de zapada", sa induca dezvoltare si sa blocheze fortele contrare acestui proces. O analiza concreta privind organizarea acestor categorii spatiale, cu aplicatii la teritoriul Romaniei a fost intreprinsa in anii '80[i].

In organizarea macrosistemelor teritoriale problema deciziei este esentiala, pentru ca prin aceasta se realizeaza optimizarea dintre resursele potentiale si modul de alocare a lor. Evident ca resursele sunt deosebit de complexe, distingandu-se resursele economice, resursele umane, resursele oferite de mediu, sau cele istorice si culturale. Toate alcatuiesc o paleta variabila de la un sistem teritorial la altul, atat datorita integrarii lor treptate, consumulului diferentiat, cat si procesului de redistribuire si "prelucrare" care a avut loc in timp istoric. Decizia de utilizare a acestor resurse este totdeauna dificila si se ia in raport de comportamentul spatial si economic al actorilor, dar si de conjunctura in care se dezvolta sistemul teritorial respectiv (Fig.25).

Procesul de alocare a resurselor este mai mult sau mai putin controlat, in general, dar prin deciziile comunitatilor care vor sa impuna o anumita organizare are loc un proces constient de orientare a acestora. Ideala este situatia in care prin alocarea de resurse se realizeaza o corespondenta reala intre cantitatea si calitatea acestora si nevoile fundamentale ale comunitatii. Daca alocarea de resurse este insuficienta, comunitatea se afla intr-un stadiu de subdezvoltare fiind evidenta penuria si necesitatea suplimentarii fondurilor necesare procurarii de resurse deficitare. Invers, acordarea de facilitati excesive, printr-un surplus de resurse, genereaza supradezvoltare, care incurajeaza consumul si imprastierea de resurse. Aceasta impune adoptarea unor decizii de reducere a fondurilor alocate pentru a reoptimiza raportul dintre resurse si nevoile fundamentale ale comunitatii respective.