Cultura romaneasca la sfarsitul secolului al xix-lea si inceputul secolului al xx-lea

CULTURA ROMANEASCA LA SFARSITUL SECOLULUI AL XIX-LEA SI INCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

TRASATURI GENERALE.

INSTITUTIILE DE CULTURA. SOCIETATI SI ASOCIATII CULTURALE.

INVATAMANTUL.

MISCAREA ARTISTICA.

Trasaturi generale

Desi lipsita de cadrul unui stat pe deplin unitar, viata culturala a romanilor a beneficiat de o relativa coeziune. Intr-o perioada de profunde mutatii social-politice, de definire a matricei proprii spiritualitatii romanesti moderne, Vechiul Regat a constituit, in perioada 1878-1918, centrul in jurul caruia au gravitat fortele creatoare din provinciile romanesti aflate sub dominatie straina. Oamenii de cultura din Transilvania, Basarabia si Bucovina s-au stabilit si au creat la sud si la rasarit de Carpati. Altii au continuat sa traiasca si sa activeze in provinciile natale, dar au pastrat o stransa legatura cu Romania. Era, astfel, ilustrat un fenomen de osmoza culturala, cu adanci radacini in traditia istorica a poporului nostru.

Perioada dintre 1878-1918 a constituit, in plan cultural, o continuare a celei precedente, atat prin linia dominanta a preocuparilor cat si prin personalitatile care o ilustreaza. Este cazul lui Vasile Alecsandri, Theodor Aman si Gheorghe Tattarescu, Mihail Kogalniceanu, Ion Ghica, Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu. In egala masura, aceasta perioada reprezinta un preambul in evolutia culturala care avea sa se desavarseasca dupa Marea Unire. O serie de personalitati de prima marime ale vietii culturale din perioada interbelica isi incep acum activitatea, ca de exemplu: istoricul Nicolae Iorga, scriitorii Mihail Sadoveanu si Tudor Arghezi, artistii plastici Constantin Brancusi, Gheorghe Petrascu si Theodor Pallady, savantul Henri Coanda, compozitorul George Enescusi altii. Astfel, aceasta perioada reprezinta o punte de cristalizari si impliniri intre generatia pasoptista si cultura primei jumatati a secolului al XX-lea.

Institutiile de cultura. Societati si asociatii culturale.

Un element de coeziune a spiritului creator din intregul spatiu romanesc, il reprezenta Academia. Constituita in 1866 ca "Societatea literara romana", cu misiunea de a stabili ortografia, gramatica si dictionarul limbii romane, ea si-a modificat, inca de la sesiunea inaugurala - august 1867 - numele in "Societatea Academica Romana', iar incepand din 1872 a ajuns sa-si largeasca domeniul de competente, admitand intre membrii sai oameni de stiinta de prestigiu din domenii ca: medicina (Nicolae Kretzulescu), stiintele naturale (A. Fatu), economia (Petre S. Aurelian si Ioan Ghica), geologia (Gregoriu Stefanescu). In mai 1879 a adoptat titulatura de "Academia Romana', ce avea drept obiectiv principal promovarea culturii, limbii si istoriei nationale, a literelor, stiintelor si artelor frumoase'. In structura sa s-au mentinut trei sectii: literatura, istorica si stiintifica, dar o data cu diversificarea disciplinelor stiintifice reprezentate, cea din urma sectie a tins sa castige o pondere tot mai insemnata in cadrul Academiei, reflectand astfel progresele stiintei romanesti in acea epoca.

Primei generatii de savanti romani - fizicianul si matematicianul E. Bacaloglu, geologul si paleontologul Gr. Cobalcescu, chimistii Petru Poni si Nicolae Teclu, botanistul Florian Porcius, agronomul si econo mistul Ion Ionescu de la Brad - i s-au alaturat personalitati mai tinere, cu merite deosebite in diferitele ramuri ale stiintei: matematicienii Spiru Haret, David Emanuel, Dimitrie Pompeiu si Gheorghe Titeica, inginerul Anghel Saligny, proiectant si constructor al podului de peste Dunare de la Cernavoda, geologii Ludovic Mrazec, I. Simionescu si Gh. Munteanu-Murgoci, geograful Simion Mehedinti, numerosi re prezentanti ai medicinei si biologiei precum: Grigore Antipa, intemeietorul scolii romanesti de hidrobiologie si al Muzeului de Stiinte ale Naturii din Bucuresti, Dirnitrie Brandza, fondator al Gradinii Botanice din Bucuresti, Victor Babes, Ion Cantacuzino, C. Istrati, Gh. Marinescu, C. Levaditi, Emil Racovita, fondatorul in 1920 al Institutului de Speologie din Cluj, D. Voinov, Francisc Rainer, creatorul scolii romanesti de antropologie, Thoma Ionescu.

Daca sectiunea stiintifica a Academiei Romane s-a bucurat de o componenta atat de prestigioasa, nu mai putin ilustre sunt si numele academicienilor din celelalte sectii: B.P. Hasdeu, Timotei Cipariu, Vasile Alecsandri, C. Negruzzi, August Treboniu Laurian, Titu Maiorescu, iar mai tarziu I. Slavici, G. Cosbuc, B. St. Delavrancea, M, Sadoveanu, L. Rebreanu, la sectia literara; M. Kogalniceanu, G. Baritiu, Al. Odobescu, V.A. Urechia, A.D. Xenopol, D. Onciul, I. Bogdan, V. Parvan, N. Iorga, la sectia istorica. Nu se poate totusi sa nu observam si cateva "absente' ilustre din randul academicienilor. Marii scriitori clasici, Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale, nu au ocupat in timpul vietii fotoliile de academicieni care li s-ar fi cuvenit pentru valoarea operei lor. Nici premierele mondiale realizate in domeniul aviatiei de Traian Vuia si Henri Coanda nu au fost rasplatite cu titluri academice, decat in cazul celui din urma, peste mai multe decenii de la construirea primului avion cu reactie. In pofida acestor omisiuni, Academia Romana reprezenta forul in jurul caruia s-au grupat cele mai importante forte creatoare ale poporului roman, atat din Vechiul Regat, cat si din provinciile aflate sub administratia straina.

Un fenomen caracteristic pentru cultura romana in aceasta perioada il reprezinta si aparitia unui mare numar de societati si asociatii culturale cu profil istoric, literar, artistic. Ele ilustreaza efervescenta culturala care defineste deceniile din preajma anului 1900. Alaturi de Societatea "Junimea" (Iasi, 1863), Societatea culturala "Ateneul Roman' (Bucuresti, 1865), Societatea Filarmonica Romana (Bucuresti, 1868), Societatea pentru fond de teatru roman (Deva, 1870), Societatea amicilor de Belle Arte (Bucuresti, 1872) au activat importante asociatii culturale ce au sustinut idealurile deplinei libertati si unitati nationale. Mentionam astfel, Amicii literaturii si artei romane (Bucuresti, 1895), Societatea pentru raspandirea gustului artistic in Romania "Ileana' (Bucuresti, 1897), Asociatia "Fratia bunilor romani' (Bucuresti, 1906), Universitatea populara "N. Iorga' (Valenii de Munte, 1908), Liga "Desteptarea' (Bucuresti, 1912). Alte societati si-au propus obiective limitate, marcand o tendinta de specializare in cultura. Astfel au activat intre altele Societatea de Arhitectura (Bucuresti, 1891), Societatea de filosofie (Bucuresti, 1897), Societatea "Tinerimea artistica' (Bucuresti, 1901), Societatea scriitorilor romani (Bucuresti, 1909), Asociatia profesorilor universitari (Iasi, 1917), Societatea "Arta Romana'(Iasi, 1917). Daca avem in vedere si existenta unui numar mare de asociatii vizand obiective sociale si politice (Liga Votului Universal) sau nationale ("Arcasiile' in Bucovina) si luam in consideratie si spectaculoasa dezvoltare a presei - peste 2 700 de periodice aparute doar in perioada 1907-1918 - ne putem crea o imagine a bogatiei si diversitatii care au caracterizat preocuparile culturale ale societatii romanesti intre razboiul de independenta si Marea Unire.

Pentru meritul de a fi grupat in jurul sau pe cei care vor deveni "clasicii literaturii romane', Junimea' ocupa o pozitie privilegiata in ierarhia asociatiilor si societatilor culturale. Avandu-l in fruntea sa pe Titu Maiorescu, ea a jucat un rol decisiv in afirmarea lui M. Eminescu, I. Creanga, Ioan Slavici si Ion Luca Caragiale. In jurul acestei societati s-a definit un interesant complex de idei estetice, filosofice si politice, ce poarta numele de junimism. El s-a pronuntat si a sustinut promovarea, in acelasi timp, a valorilor traditionale si deschiderea catre cultura occidentala, cu o afinitate speciala fata de cultura germana, explicabila prin faptul ca, in cadrul sau, se formasera nu numai Titu Maiorescu, ci si multi alti reprezentanti de varf ai intelectualitatii romane din epoca. Principala tribuna de manifestare a ideilor acestei societati au constituit-o "Convorbirile literare'. Reactia impotriva pozitiilor junimiste s-a cristalizat in jurul revistei "Literatorul', condusa de Alexandru Macedonski. Polemica de idei s-a purtat preponderent pe taramul esteticului, "Literatorul' promovand curentul parnasianismului si simbolismului.

Estetica maioresciana a avut un adversar si in persoana lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, sustinator al "artei cu tendinta', iar din punct de vedere politic adept al social-democratiei. Ideile sale se fac cunoscute prin paginile revistei "Contemporanul'.

In primii ani ai secolului XX, alte doua publicatii au devenit purtatoare de cuvant ale unor noi curente literare, cu repercusiuni si dincolo de domeniul strict al esteticului: "Samanatorul', initiat de Spiru Haret, si, respectiv, "Viata Romaneasca', prin care s-au facut cunoscute, in special, ideile lui Constantin Stere si Garabet Ibraileanu. Curentele nascute in jurul celor doua reviste au fost samanatorismul si poporanismul.

Invatamantul.

O premisa importanta pentru facilitarea accesului la invatamant a reprezentat-o legea din 1864, prin care invatamantul primar a devenit obligatoriu si gratuit. In realitate, insa, nu toti elevii inscrisi in clasa I terminau patru clase. Conditiile obiective ale dezvoltarii social-economice, un anumit imobilism si o oarecare inertie la nivelul mentalitatilor au determinat mentinerea unui procent insemnat de analfabeti. In opera de modernizare a sistemului de invatamant din Romania un rol important l-a jucat matematicianul, astronomul si pedagogul Spiru Haret, ce a indeplinit de mai multe ori functia de ministru al instructiunii publice. Prin activitatea sa el a reorganizat pe baze moderne invatamantul de toate gradele si a initiat prima actiune culturala si politica de proportii a invatatorimii romane din mediul satesc.

In mare masura, lumea academica coincide, in perioada de care ne ocupam, cu aceea universitara. Cele doua universitati, din Iasi (fondata in 1860) si din Bucuresti (infiintata in 1864), au focalizat viata culturala si stiintifica a tarii Se adaugau Facultatea de Medicina (initiatori dr. Carol Davila si N. Kretzulescu), precum si scolile superioare cu profil artistic - Scolile de Arte Frumoase din Bucuresti si Iasi, Conservatorul de Muzica si Arta Dramatica, care completau imaginea invatamantului superior romanesc situat la cote valorice ridicate. Nivelul ridicat de cunoastere si cercetare se explica nu numai prin talentul si entuziasmul corpului profesoral, ci si prin temeinica sa pregatire in reputate centre universitare ale Europei. De altfel, obiceiul trimiterii unor tineri la studii in strainatate, adesea dupa absolvirea unei facultati in tara, se va mentine si in continuare. In acest scop sunt atribuite burse de studii in strainatate, multumita carora poarta marilor universitati se deschide pentru tinerii romani proveniti din aproape toate paturile sociale.

Reforma invatamantului, promovata de Spiru Haret, a dat o noua orientare Scolilor de stat din Romania. Concomitent, insa, a continuat sa functioneze invatamantul particular, precum si cel confesional. In ceea ce ii priveste pe romanii din provincii - aflate sub stapanire straina, obiectivul principal a fost apararea scolilor cu predare in limba nationala. In Transilvania si in Bucovina existau unele scoli romanesti, de nivel primar si mediu, dar se simtea lipsa ivatamantuiui superior. Activitatea Astreia constituit un imbold pentru afirmarea natiunii romane din Transilvania. Ea a continuat sa sustina, pe diferite cai, scoala romaneasca. Faptul ca primul presedinte al Astrei este ales Andrei Saguna, cel are, in 1864, a devenit si Mitropolit al romanilor ortodocsi din Ungaria si din Transilvania, arunca o lumina semnificativa asupra implicarii Bisericii in sprijinirea invatamantului si cultivarea valorilor nationale din Transilvania, fapt care reprezinta un adevar general, valabil pentru ambele mari confesiuni -ortodoxa si greco-catolica - carora le apartineau romanii transilvaneni.

Mult mai dramatica se prezenta situatia invatamantului pentru romanii din Basarabia. Politica de deznationalizare a populatiei majoritare romanesti a atins apogeul dupa 1867, cand folosirea limbii romane in orice fel de scoala a fost interzisa. Chiar si atunci cand, sub influenta revolutiei ruse din 1905, s-a recunoscut dreptul la invatamant in limba materna, acest drept era acordat diferitelor grupari etnice minoritare, nu insa si majoritatii romanesti. Dramatica situatie culturala a romanilor basarabeni era intretinuta si agravata si de vigilenta cu care autoritatile ruse vegheau sa nu patrunda nici un fel de carti sau periodice in bibliotecile basarabene din Romania pentru a putea, prin totala izolare culturala, sa-si duca la indeplinire actiunea de deznationalizare a romanilor.

In perioada care a urmat razboiului de independenta, arhitectura, pictura, sculptura, muzica si teatrul trec si ele printr-un proces de definire a marilor directii care vor reliefa specificul national in cadrul fiecareia si totodata cunosc capodopere ale creatiei artistice.

In arhitectura, vechea tentatie, ca stil, a clasicismului, este abandonata pentru a face loc unor directii de dezvoltare divergente, nevoia de a construi mari edificii publice, care sa dea prestanta oraselor romanesti. Aceasta este satisfacuta de eclectismul specific scolii franceze, ilustrat prin edificii ca Atheneul Roman sau Cercul Militar din Bucuresti. Preocuparea arhitectilor de a imbina elementul nou cu cel autohton s-a finalizat prin opera arhitectului Ion Mincu si a elevilor sai, in cladiri apartinand stilului neo-romanesc, incercare de continuare a repertoriului de forme arhitecturale consasrat de epoca brancoveneasca.

Pentru pictura si sculptura, epoca de care ne ocupam reprezinta momentul unei predari de stafeta intre generatii. Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu si Carol Storck, fondatori ai Scolii de Arte Frumoase din Bucuresti si Gheorghe Panaiteanu, ctitor al scolii similare din Iasi, isi incheie activitatea. In schimb, generatia lui Nicolae Grigorescu, apoi Ion Andreescu si Stefan Luchian innoiesc limbajul plastic realizand o mai mare apropiere fata de pictura franceza a scolii de la Barbizon si a curentului impresionist. La Iasi, C. D. Stahise apropie mult de traditiile artei plastice germane.

Primii ani ai secolului XX au marcat si deschiderea artei romanesti catre universul de idei si forme ale curentului modernist. Opera lui Constantin Brancusi, degajand o viziune stilizata a volumelor, a fost, pentru inceput, primita cu reticenta de publicul format si educat artistic in spiritul curentului academismului. Se afirma nume noi ca: A. Verona, N. Vermont, C. Cutescu-Storck, Gh. Petrascu, Th. Pallady. In sculptura, Ion Georgescu si Stefan Valbudea preiau stafeta de la dascalul lor, Carol Storck, pentru a o preda unei generatii mai tinere: C. Brancusi, D. Paciurea, Fritz Storck. Activitatea expozitionala capata un caracter ritmic. Unii artisti expun si in strainatate, unde cei mai multi isi desavarsesc studiile, realizand astfel pasi spre recunoasterea artei romanesti in cercurile internationale. Un eveniment de exceptie il constituie Expozitia Jubiliara organizata la Bucuresti in 1906 pentru a marca festiv implinirea a 40 de ani de la suirea pe tron a lui Carol I. Cu acest prilej se amenajeaza in Capitala Parcul Carol si se construiesc, in cadrul sau, numeroase edificii, precum Palatul Artelor. Tot cu acest prilej D. Padurea, Fr. Storck si Filip Marin sculpteaza ansamblul de factura romantica format din doi giganti si Frumoasa Adormita, ilustrare a unei legende scrise de Carmen Sylva, regina poeta si protectoare a artelor.

Interesul pentru arta se manifesta, insa, si pe alt plan. Acum au luat nastere colectii si muzee dintre cele mai importante in Romania. Regele Carol I, el insusi avand studii de istoria artei, si-a format o celebra colectie de tablouri. Tot gustului sau si al reginei Elisabeta (Carmen Sylva) i se datoreaza construirea - intre 1873-1883 - a CasteluluiPeles, devenit, din 1914, un bun al poporului roman, ca urmare a vointei testamentare a suveranului. In 1910 ia fiinta la Bucuresti primul muzeu de arta, construit de Anastase Simu pentru a-i adaposti bogata colectie de pictura si sculptura, donata ulterior statului. Ideea unui muzeu de arta, initiat si sustinut de stat, se afla, in aceasta epoca, doar in stadiul de proiect, desi un fond de opere ale artistilor romani incepe sa se stranga pentru viitoarea Pinacoteca Nationala, iar spatiile pentru amenajarea ei sunt prevazute in Palatul Atheneului. Mai aproape de realizare se afla proiectul altei institutii de interes national. Este vorba despre Muzeul national de arta veche romaneasca, destinat sa cuprinda atat obiecte de arta populara, cat si marturii artistice ale civilizatiei romanesti medievale, pentru care istoricul de arta Alexandru Samurcas a colectionat un fond de mai multe mii de exponate, iar arhitectul Nicolae Ghika-Budesti a construit o aripa a viitorului sediu din Bucuresti (actualul Muzeu al Taranului Roman).

Din acelasi interes pentru valorile culturii vechi, a luat fiinta Comisia Mumentelor Istorice, organism specializat in studierea, repertorierea si retaurarea monumentelor. Printre publicatiile comisiei se numara si amplele repertorii de monumente bisericesti medievale din Romania, realizate de Nicolae Ghika-Budesti. Preocuparilor pentru cunoasterea trecutului istoric national le datoram si cele dintai studii de arheologie romaneasca pe care le-a realizat Alexandru Odobescu, in legatura cu tezaurul de la Pietroasa,cele pentru monumentul de la Adamclisi (Tropaeum Traiani) si, mai tarziu, Vasile Parvan, referitor la civilizatia geto-daca.

Tot in aceasta perioada, a inceput o activitate sistematica de culegere si interpretare stiintifica a folclorului. Activitatea de pionierat in acest domeniu a lui Vasile Alecsandri si B.P. Hasdeu a fost continuata de Artur Gorovei, Simion Florea Marian, Gr. Tocileseu, Elena Voronca, Lazar Saineanu, care au publicat importante culegeri de folclor, precum si studii privitoare la textele culese. Preocupari similare s-au manifestat si in privinta muzicii populare, care reprezinta si una din sursele de inspiratie pentru compozitori, in special pentru cei atrasi de creatia corala. In aceasta directie s-au impus, cu precadere, contributiile lui Gheorghe Dima.

Viata muzicala a fost bogata in manifestari apartinand diferitelor genuri, este epoca in care se organizeaza Filarmonica si Opera (teatrul liric). Cateva personalitati se impun publicului, chiar si celui international. Haricleea Darclae. Dintre compozitori se afirma Ciprian Porumbescu, Eduard Caudella, Alfons Castaldi, Alexandru Flechtenmacher isi asociaza numele in special cu acela al poetului Vasile Alecsandri, cu care colaboreaza. La Iasi, Gavriil Musicescu imbina activitatea componistica cu cea pedagogica. Fara idoiala insa ca marele eveniment al istoriei muzicii romanesti este aparitia Tanarului George Enescu, care si-a uimit maestrii prin precocitate si o stralucita ariera internationala ca interpret, dirijor si compozitor.

Imaginea vietii culturale a epocii de dupa cucerirea independentei ar fi icompleta fara o mentiune a rolului tot mai important pe care si-l asuma arta dramatica. Teatrul national se afla la momentul de rascruce dintre vechea generatie, reprezentata de Matei Millo, Mihail Pascally, si noile contingente de actori, printre care mentionam pe Grigore Manolescu, Stefan Iulian, Aristizza Romanescu, Constantin Nottara. In repertoriu, clasicii literaturii universale alterneaza cu dramaturgii romani. In stransa legatura cu teatrul dramatic a luat nastere si teatrul liric, la dezvoltarea caruia un rol important l-a avut Eduard Wachmann, director al Conservatorului din Bucuresti.

Viata culturala romaneasca din perioada 1877-1918 se prezinta, astfel, ca un fenomen complex, atingand cote valorice superlative. In cadrul sau s-au fructificat roadele unei activitati inceputa inca anterior anului 1848 si in care cultura romana s-a aliniat celei europene. Principalele institutii culturale s-au aflat acum in perioada de organizare care, nu lipsita de unele ezitari, a constituit un inceput condus in mod ferm de o generatie de oameni de cultura, beneficiind de o formatie solida si animati de un patriotism autentic. Afirmarea specificului national in cultura a fost unul din obiectivele urmarite cu consecventa fara a fi insa si formulat ca atare, in mod programatic. Romania independenta devenea astfel si centrul catre care convergeau fortele creatoare din intregul spatiu locuit de romani, intr-un moment in care aspiratiile catre unire atingeau apogeul, pregatind actul din 1918.