Contributia grecilor asupra filosofiei, politicii si artei

Contributia grecilor

A. Aparitia filosofiei

in Drept natural si Istorie, Leo Strauss scrie ca filosofia s-a nascut cand au fost puse intrebari despre natura, mutatia esentiala coincizand cu momentul in care gandirea inceteaza sa accepte traditia ca argument de autoritate, pentru a cauta ea insasi cauza fenomenelor. J. P. Vernant, la randul sau, explica (in Mit si gandire la greci) ca gandirea rationala se desprinde de mit intr-o miscare dialectica: asemanare - distantare, diferenta esentiala fiind aceea ca mitul raspunde dinainte la intrebari pe care ratiunea incepe abia sa si le puna. Cele doua puncte de vedere concorda: ratiunea se manifesta cand apare o suita de intrebari explicite, o interogatie constienta, in locul unei gandiri non-problematice, a carei evidenta este garantata de o autoritate transcendenta.

Filosofia implica, asadar, o relatie de contradictie cu discursul anterior, care nu este neaparat o respingere, ci o interogatie asupra fundamentelor sale, asupra validitatii raspunsurilor sale. Socrate este mostenitorul unei indelungi practici a acestui demers interogativ, care nu respinge autoritatea gandirii impuse de traditie, dar nici nu o accepta decat daca este limpede justificata de ratiune. Ca o exemplificare a acestei atitudini, am putea cita inceputul dialogului Republica, in care Socrate ii pune venerabilului Cephalos, batran, brav si intelept intrebari chiar despre fundamentul intelepciunii.

1. Problema Fiintei

Primii ganditori greci, originari din Asia Mica, au fost "fizicienii', ei voiau sa cunoasca natura (physis). Prin acest termen, denumeau totali­tatea fenomenelor observabile, pe care voiau sa le explice folosind no­tiuni clare, foarte diferite de puterile oculte ale mitologiei. J. P. Vernant arata ca, fata de predecesori, originalitatea lor consta in aceea ca ei concepeau aceste puteri in mod abstract si le atribuiau un efect precis si limitat. in ochii lor, lumea fenomenelor inceteaza de a fi o lume opaca, confuza si imprevizibila, ea se supune unor principii stabile de func­tionare. Ratiunea de a fi a fenomenelor este redusa la un ansamblu de cauze, tinand ele insele de fapte observabile si, prin urmare, excluzand orice interventie a fortelor oculte si incomprehensibile. Astfel, principii precum apa, aerul, focul devin rand pe rand explicatia ultima a tot ce exista. Dincolo de ceea ce este depasit, aceasta gandire are principalul merit de a fi operat distinctii, de a fi separat ceea ce era indestructibil legat pana la ei, ceea ce inseamna primul efort de clarificare prin care sunt trasate principii, precum cauzalitatea.

in alte parti ale lumii grecesti, si mai cu seama in Italia, se instaureaza alte forme de gandire, care pun un si mai mare accent pe studiul omului, indeosebi pe dualitatea existentei sale, materie si totodata spirit. Ideea ca indaratul "physis'-ului, dincolo de fenomene, exista o realitatate non-spatiala, imateriala, devine una dintre temele majore ale acestui curent. Aparent opus primului, pentru ca insista asupra unui plan al existentei invizibil, acest curent se inscrie in acelasi efort de rationalizare, caci departe de a amesteca planurile si de a le confunda, opereaza o separatie neta. La aceasta se adauga si preocuparea de a identifica principiul care guverneaza aceasta dualitate. Insuficienta naturii perceptibile singure conduce la ipoteza unei entitati ultime, mai profunde, susceptibile de a da seama de tot ce exista, "Fiinta'. Parmenide reprezinta in acest curent culmea cercetarilor.

Gandirea clasica greaca este punctul de convergenta al acestor doua tipuri de reflectie. Platon, de exemplu, va pune in centrul operei sale raportul dintre fenomenele lumii perceptibile si principiile lumii inteligibile, care permit intelegerea celei dintai. Altfel spus, el va incerca sa puna de acord, in comprehensiunea fiintei, dimensiunea vizibila a fenomenelor si apartenenta lor la un plan de realitate non-material.

2. Cunoastere si rationalitate

Efortul intreprins de ganditorii greci duce progresiv la cautarea unei unitati a fenomenelor. Dincolo de multiplicitatea si schimbarea care afecteaza lumea perceptibila, putem oare gasi un principiu de stabilitate? Heraclit, ganditorul mobilitatii universale, asa cum apare din putinele fragmente pastrate din opera sa, stabileste, totusi, existenta "logos'-ului, ratiune comuna, principiu unificator. Filosofia greaca, in ansamblul ei, va fi cautarea acestei identitati si a acestei unitati care ii va oferi cheia ordinii cosmosului.

Ideile platoniciene sunt un exemplu remarcabil al acestui demers intelectual, menit a domina diversitatea fenomenelor perceptibile, supunandu-le organizarii notiunilor inteligibile. Chiar daca acestea din urma nu sunt concepte in sensul modern al termenului, ele le prefigu­reaza, permitand fixarea fluxului schimbator al realitatilor perceptibile, despre care Socrate, la sfarsitul dialogului Cratylos, spune ca este conditia necesara a oricarei cunoasteri.

In aceasta cautare, instrumentele logicii si matematicii joaca un rol esential. Pentru Platon, ideile matematice sunt arhetipul tuturor celor­lalte. Intr-o alta ordine de fapte, reforma democratica a lui Clistene, la Atena, se inspira din notiunile de egalitate, Aristotel defineste justitia plecand de la proportii, Socrate ii reproseaza lui Callicles ca gandeste gresit pentru ca nu acorda destula atentie geometriei in notiunile matematice, grecii descopera in stare pura un obiectiv de gandire care raspunde aspiratiilor lor de identitate, stabilitate, non-contradictie. Ele permit schitarea unei forme organizate de intelegere a lumii, dar pur speculative, care, prin simplitatea si rigoarea ei, contrasteaza cu universul mobil si fluctuant al fenomenelor perceptibile, ceea ce pentru J. P. Vernant constituie explicatia lipsei de legatura intre matematica si fizica; deja in epoca elenismului tarziu, Arhimede va pune in practica o fizica

matematica, din care, de altfel, mult mai tarziu, se va inspira Galilei. Fizica moderna va constitui o ruptura fata de ideea dominanta (desi nu exclusiva) a grecilor - prapastia dintre natura si gandire - si va da o utilizare practica instrumentului matematic.

3. Reflectia morala

Gandirea greaca se preocupa in mod cu totul special de felul in care oamenii trebuie sa-si organizeze existenta. Problema regulilor de comportament este esentiala si ea impune reflectia asupra rostului pe care-1 are omul in univers. in Fedon, Socrate, traindu-si ultimele clipe, le explica prietenilor adunati in jurul sau ca in tinerete fusese interesat de filosofii care studiau natura, dar, ca, deceptionat de acestia, s-a aplecat repede catre cercetarea fiintei omenesti. Maieutica socratica se vrea, intr-adevar, o explicatie practica a principiului inscris pe frontispiciul sanctuarului lui Apollo din Delfi: "Cunoaste-te pe tine insuti'.

Marile opere clasice pun problema moralei in stransa relatie cu politica. In Republica, cea mai buna cetate devine rapid paradigma de care Socrate se va servi pentru a gandi obiectul initial al cautarii sale, omul drept. La fel, Aristotel, la sfarsitul Eticii, ii semnaleaza lui Nicomah ca lucrarea va avea drept continuare logica Politica. Aceasta denota ca in perioada de apogeu a Greciei, cetateanul era considerat, cel putin teoretic, drept forma cea mai desavarsita de individ. Ceea ce explica de ce virtutile grecesti sunt in primul rand publice; cele mai mari merite sunt intruchipate de valorile razboinice (eroii epici) sau de cele relative la justitie (legislatorii). Si unele, si celelalte sunt, totusi, incadrate in anumite limite care le apara de excese sau de carente. Actiunile omenesti trebuiau sa fie subordonate echilibrului, care, in perioada clasica, va imbraca forma specifica a masurii matematice (vezi definirea justitiei prin egalitatea proportiilor la Aristotel). Etica este, asadar, mai putin o chestiune de constiinta interioara, cat un fapt obiectiv.

Aici apare o trasatura de seama a gandirii grecesti: ratiunea nu este inteleasa in termeni de eficacitate, ea este inainte de toate un etalon, un criteriu care permite o masurare. Altfel spus, ea face din comportamentul uman un domeniu in care un adevar este posibil, iar nu ca in zilele noastre, un univers de valori. Astfel, de exemplu, Socrate afirma ca nimeni nu este rau in mod voluntar, ceea ce inseamna ca actiunea rea nu este rezultatul unei intentii, ci al unei erori. Un individ actioneaza prost pentru ca se insala asupra finalitatii actului sau (iar nu printr-o vointa intrinsec gresita). Daca Aristotel contesta aceasta afirmatie, construind o teorie a responsabilitatii mai apropiata de cea din zilele noastre, nici el nu pune la indoiala ideea conform careia comportamentul este o chestiune de cunoastere, multumindu-se sa faca individul responsabil de propria ignoranta. Pretutindeni, Binele ramane inseparabil de Adevar.

O data cu filosofiile elenistice, reflectia morala isi schimba traiectoria, si anume se detaseaza de cadrul cetatii, devenit caduc. Deja gandirea platoniciana se gasise confruntata, prin condamnarea lui Socrate, cu dificila problema a conflictului dintre omul drept si cetate. O data cu disparitia cetatii, noi atitudini ies la iveala. Epicurienii se refugiaza intr-o etica particulara, stoicii, dimpotriva, isi extind reflectia la "cosmopolis'. in pofida aparentelor contradictorii, ambele curente contribuie la largirea gandirii morale, caci renunta la ideea cetateanului si universa­lizeaza reflectia. Notiunea de cetatean era foarte restrictiva, ea inlatura sclavii, strainii, femeile Epicurienii si stoicii abolesc barierele: statutul social nu este suficient pentru a defini meritele. Si Marc-Aureliu, care ajunge imparat, si Epictet, un fost sclav, isi inscriu deopotriva numele in stoicism. in Antichitatea tarzie, fiinta omeneasca dobandeste o acceptie mai larga, "humanitas', idee care avea sa joace un rol esential.

B. Politica greaca

Grecii sunt cei care au inventat politica, cuvantul care o denumeste, practicarea ei si reflectiile teoretice asupra esentei ei. Evident ca si inain­tea lorau existat comunitati, principii de organizare, forme ale puterii. Dar, ca si in gandirea mitica, era vorba de o ordine traditionala, care se impune indivizilor sub forma unei autoritati incontestabile, a carei ratiune de existenta trebuie cautata in divinitate, supranatural sau in puteri oculte. Grecii resping aceasta origine, fara ca macar sa-si puna intrebari asupra ei: pentru ei, politica, asemenea naturii din care face parte, este o chestiune de ratiune, deci o stiinta de dobandit si o practica de stapanit.

1. Cetatea, cetateanul, legea

Practicarea politicii grecesti este inseparabila de modul de organizare specific, "polis'-ul (cetatea). Spre deosebire de Orient, unde exista mari imperii (Persia), lumea greaca este faramitata intr-o multitudine de entitati independente, care se pot uni in caz de pericol (razboaiele medice), fara a-si pierde independenta. Organizata pe un teritoriu in egala masura urban si rural, cetatea este un univers restrans ca dimensiune, care autorizeaza participarea directa si efectiva a fiecarui individ la viata sociala. Spre deosebire de imperii, in care puterea este apanajul unui mic numar de oameni, cetatea este o forma care permite tuturor sa influenteze destinul comunitatii. Lucrul se intampla mai ales in cetati precum Atena, unde se dezvolta experienta democratica, dar ramane valabil, in parte, si pentru alte forme de guvernamant.

Individul grec are un statut institutional, el este cetatean, cu conditia sa nu fie sclav sau strain in cetatea in care locuieste. Ceea ce inseamna, dupa cum spune Aristotel ca, dupa imprejurari, el poate sa comande sau sa se supuna ordinelor. A sti sa indeplinesti, pe rand, aceste doua opera­tiuni, si nu doar pe una dintre ele, inseamna participare reala./ Cetatea­nul, supus si instrument al autoritatii - iata inovatia majora care-1 deose­beste pe omul grec de supusul imperiilor. Aceasta presupune un raport de egalitate (ceea ce reprezinta, de asemenea, un aport esential la reflectia politica), conceputa, dupa caz, ca egalitate directa sau propor­tionala, dupa cum o arata analiza asupra cetatilor aristocratice din cartea a IlI-a a Politicii lui Aristotel. Dar in toate cazurile, ceea ce regleaza rapor­turile intre cetatenii recunoscuti ca fiind asemenea este principiul egalitatii intre egali. Chiar daca are valoare etica, egalitatea este inainte de toate o notiune matematica. In forma sa cea mai desavarsita, politica greaca de aici isi extrage caracterul rational.

Pentru a se putea stabili un sistem de acest fel, trebuie ca autoritatea sa nu fie personalizata. Grecii erau deplin constienti de acest aspect, se mandreau ca sunt singurii oameni liberi pentru ca nu se plecau in fata regelui, ci in fata legilor. Notiune esentiala in politica greaca, legea reprezinta autoritatea intre egali. Ea nu isi are obarsia in vointa unui individ, ea trebuie sa fie dezincarnata. Efort considerabil de abstractizare care face din lege o entitate incontestabila, pentru ca nu este expresia nici unui particularism. Oricare cetatean, daca ocupa o functie admi­nistrativa, poate sa o exercite, deci sa o aplice, dar ea nu ii apartine, iar el nu este nici sursa, nici depozitarul exclusiv al legii. Celebra prozopopee pe care o expune Socrate in Criton, in ajunul mortii sale, este o remar­cabila ilustrare a respectului pe care i-1 inspira legea omului grec. Desi este condamnat la moarte, Socrate nu concepe posibilitatea de a se sustrage judecatii care i se cuvine pentru ca aceasta emana din aceleasi legi la care s-a raportat in intreaga lui existenta. Chiar daca prin legi se poate gresi si condamna un om nevinovat, aceasta nu absolva individul de supunere. Poate ca Platon a infrumusetat putin lucrurile a posteriori, dar textul pune in lumina raportul dintre cetatean si cetate. Prin aceasta intelegem si ce loc important ocupa viata politica in existenta cetatea­nului, multi considerand-o ca fiind cea mai nobila. Om politic inainte de toate, cetateanul implineste un soi de ideal. Fireste, in realitate, viata cetatilor grecesti este departe de a fi un loc de continua tihna: conflictele nu contenesc a-i afecta bunul mers. intr-o masura mult mai mare ca in zilele noastre, a fi cetatean insemna si sa-ti risti viata, dar modelul era suficient de bine instituit pentru ca ambitiosii sa-si ia toate precautiunile. Un om ca Penele, care a reusit sa influenteze in mod hotarator politica ateniana timp de mai bine de douazeci de ani, nu accepta drept unic titlu decat pe acela de primul cetatean.

2. Tipologia regimurilor

Grecii au elaborat clasificari, inventariind diferitele tipuri de guver­nare. Vreme de mai bine de un mileniu, ele au fost pentru succesori ceva de nedepasit, chiar daca au suferit modificari in cursul timpului. in Politica, Aristotel propune o tipologie "in oglinda', comportand fiecare o ierarhie a trei regimuri. De-o parte, puterile care guverneaza in inte­resul tuturor, dar se diferentiaza prin forme: monarhia (guvernarea unui singur individ), aristocratia (guvernarea celor mai buni), republica sau "politeia' (guvernarea tuturor). De cealalta, denaturarea formelor res­pective: tirania, oligarhia, democratia, care reprezinta regimuri guver­nand in interesul anume al unui om sau al unui grup. Monarhia apare deci drept cea mai buna guvernare, iar tirania drept cea mai rea, conform ideii proximitatii circulare a polilor opusi; caracteristica pentru gandirea greaca. Fara indoiala, astazi atentia ne este atrasa indeosebi de experienta ateniana a "democratiei' si de analiza fenomenului tiraniei. Prima se refera la reforma introdusa de Clistene in 508 i. Ch. Spre deosebire de Sparta, care pana la sfarsitul istoriei sale va ramane o cetate dominata de aristocratie, Atena adopta o atitudine diferita, care lasa loc participarii tuturor cetatenilor, indiferent de rangul lor. Fondata pe principiul matematic de egalitate, democratia ateniana prefigureaza formele mo­derne ale democratiei politice, suprimand orice particularitate calitativa pentru a nu conserva decat principiul cantitativ, care asigura tuturor acces egal la functiile de conducere. in pofida scurtimii si dificultatilor sale, in pofida criticii unor contemporani, precum Platon, aceasta expe­rienta avea sa marcheze profund imaginarul occidental, care a trebuit sa astepte insa un timp apreciabil pentru a putea lua serios in considerare punerea in practica a unui regim similar.

Analiza tiraniei este importanta din alte motive. Acest regim, hulit de cea mai mare parte a grecilor, se deseneaza ca negativul universului ceta­tii. Pentru greci, tirania este cea mai rea guvernare si chiar, intr-un anume sens, negarea oricarei guvernari, pentru ca presupune, inainte de toate, absenta legilor. Desi s-au inregistrat exemple de tiranii "bune', adica de puteri ilegale moderate si interesate de binele public, tirania ramane pentru greci definitiv marcata de ilegitimitatea ei originara. Ea se prezinta ca o abolire, mereu posibila, a fundamentului politicii - legile. La polul opus, cateva figuri semilegendare de legislatori, pe care traditia ii prezinta atat de dezinteresati, incat au renuntat la orice exercitare a puterii.

3. Cetatea cea mai buna

Tipologiile filosofilor greci nu sunt clasificari obiective, ele includ judecati de valoare care implica preferinte. Exista, asadar, o gandire politica, dar nu putem vorbi inca de stiinta politica in sensul modern al cuvantului. Acei oameni trebuia sa descopere care sunt cele mai bune conditii de dezvoltare a existentei umane. Notiunea de cetate nu se reduce la ideea de supravietuire, adica de satisfacere a nevoilor primor­diale. Dupa cum spune Aristotel, cetatea nu are drept scop doar sa-i permita omului "sa traiasca', ci acesta trebuie "sa traiasca bine', ceea ce nu inseamna sa traiasca in lux sau in bunastare materiala, ci sa traiasca in conditii care sa-i permita dezvoltarea tuturor facultatilor proprii omului, care nu sunt de ordin economic, ci etic. Cea mai buna cetate se defineste prin maniera de intelegere si de traire a existentei.

Miza politica este, asadar, legata de chestiunea scopurilor existentei umane. Ea este inseparabila de reflectia asupra eticului. Dar nu pare a fi existat un consens intre greci asupra acestui punct, dupa cum o dovedeste confruntarea dintre Platon (si chiar Aristotel) si sofisti. Difi­cultate care se repercuteaza, prin mijloacele sale proprii, in tragedia greaca, in care sunt puse fata in fata {Anu'gona) doua surse diferite de legitimitate. Scopurile cetatii sunt o chestiune problematica.

in perioada clasica, dilema este circumscrisa urmatoarei probleme: ordinea cetatii tine de conventie sau de natura? Unii sofisti, mai tarziu si epicurienii, considera ca oamenii hotarasc ceea ce este bun pentru ei. Legea este, in esenta, conventionala, este rezultatul unei intelegeri intre indivizii care traiesc impreuna. Prin urmare, ei o pot modifica, transforma, daca simt ca este necesar ori nu mai sunt convinsi de utilitatea ei. Alti ganditori considera ca la baza politicii sta forta, conventia legilor nefiind decat o forma deghizata de a pune stavila fortei in avantajul celor slabi. Acesta ar fi, foarte sumar rezumat, punctul de vedere sustinut de Callicles in dialogul Gorgias al lui Platon.

Filosofi precum Socrate socotesc ca, dimpotriva, baza ordinii politice nu depinde de o conventie intre oameni, ci de natura si ca le este dat indivizilor sa-i descopere si sa-i urmeze exigentele. Ea se integreaza in ordinea lumii pe care oamenii pot si trebuie sa o descopere, dar nu au puterea de a o schimba. Cea mai buna guvernare nu are drept scop folosul cetateanului, ci binele lui. in acest sens trebuie inteleasa una dintre cele mai importante demonstratii a lui Socrate in Gorgias: este mai bine sa suporti o pedeapsa decat sa te sustragi de la aceasta. Desi este neplacuta, o pedeapsa il indreapta pe cel care o ispaseste, in timp ce nepedepsirea rtu ii aduce nici un bine, ci doar un avantaj. Etica biruie interesul. Republica reia aceasta teza, dar pune in evidenta caracterul improbabil al realizarii ei efective. in primele carti, Socrate purcede la descrierea "celei mai bune cetati in cuvinte', un fel de paradigma a celei mai bune guvernari. in cursul expunerii sale, el subliniaza putinele sanse pe care le-ar avea de a se realiza o asemenea cetate si, de altfel, sfarseste prin a-si intrerupe analiza pentru a da un curs diferit dialogului. in alte dialoguri, indeosebi in Politica si Legile, Platon revine asupra acestei chestiuni, dar pentru a arata limitele oricarei politici: cea mai buna cetate ramane o ipoteza, fiind totusi indispensabila pentru evaluarea cetatilor existente in realitate. Aristotel, care abordeaza problema politicii prin studierea regimurilor care exista, face un demers analog, propunand reflectii asupra celei mai bune cetati "in sine', in afara oricarui context efectiv.

Insolubila si totusi inevitabila, problema cetatii celei mai bune reflecta, prin contradictiile ei, dificultatile gandirii politice grecesti. Dar, inainte de toate, dovedeste efortul de rationalizare: viata comunitatii este pentru prima data gandita in termeni rationali, intr-un mod atat de evident. Oamenii nu se supun orbeste vietii sociale, ei au posibilitatea de a reflecta asupra ei si de a o influenta. Este prima idee a libertatii occiden­tale. Aceasta cugetare este si o meditatie asupra scopului politicii. Daca omul este "fiinta sociala' (zoon politikon), dupa faimoasa formulare a lui Aristotel, este de datoria lui sa afle care-i sunt scopurile si de asta depinde insasi definitia omului, locul sau in univers. Meritul ganditorilor din perioada clasica este de a 6 sugerat ca omul nu traieste in societate doar pentru a-si satisface nevoi materiale, pentru a supravietui, ci pentru a-si implini o anume "umanitate'. Prilej de interogatii, controverse, incer­titudini, problema cetatii este prin excelenta chestiunea care interzice conceperea politicii in termenii unor simple mijloace, ea este putere a Ratiunii care legifereaza, nu doar gestioneaza.

C. Arta greaca

Mai mult decat alt domeniu, arta greaca a avut o influenta decisiva asupra culturii occidentale. Considerata adesea drept o perfectiune inegalabila, ea a constituit o sursa de inspiratie si de innoire cvasicon-stanta. Hegel a scris in Estetica sa ca grecii reprezinta momentul de apogeu al artei:

Arfa a fost in Grecia cea mai inalta expresie a absolutului, iar religia greaca este religia insasi a artei.

O influenta hotaratoare au exercitat mai ales arhitectura si sculptura. Multe dintre operele originale au disparut, dar s-au pastrat numeroase copii, mai ales cele executate de romani. Descoperiri recente au condus la diversificarea si aprofundarea cunoasterii noastre despre arta greaca, dar imaginea de ansamblu a ramas aceeasi. In secolele precedente, pictura greaca era necunoscuta, pretioase esantioane fiind date la iveala abia de cercetari recente, ceea ce a facut ca ea sa nu beneficieze de acelasi prestigiu ca arhitectura si sculptura.

1. Arhitectura si sculptura

Principala caracteristica a arhitecturii si sculpturii grecesti este preo­cuparea pentru armonie. Nu gigantism ca la egipteni, ci cautarea unui echilibru si a unei perfectiuni in forme. Se stie ca, pentru a se stabili raportul de proportii considerat ideal pentru diferitele parti ale unui edificiu sau ale unui corp, se apeleaza la calculul matematic. Faimosul numar de aur pe care il cautau artistii greci exprima idealul de armonie absoluta, tradus in expresie matematica. Dar nu era vorba doar de intelectualism: arta greaca este de inspiratie religioasa si este consacrata cultului. Referirea la numar si la proportie este conceputa aici ca expresie a unei ordini implicite a lumii. Tot astfel, cautarea perfectiunii in reprezentarea corpului in arta statuara este legata de caracterul divin, iar nu de omenescul acestuia. Frumusetea sculpturii tindea spre perfec­tiunea a ceea ce reprezenta ea. Statuia pe care a sculptat-o Fidias pentru templul lui Zeus din Olimp, pe care anticii o considerau una dintre cele sapte minuni ale lumii, este o ilustrare a acestui ideal. in epoca tarzie, in Enneade, filosoful neoplatonician Plotin scria ca Fidias 1-a reprezentat pe Zeus "fara a arunca nici o privire asupra lucrurilor perceptibile, concepandu-1 asa cum ne-ar aparea daca s-ar arata vreodata dinaintea ochilor nostri'.

in decursul timpului se poate urmari o evolutie: de la o arta mai rigida in epoca arhaica, se ajunge la o estetica mai supla, chiar manierista in epoca tarzie, trecand prin epoca clasica, secolul al V-lea i. Ch., cu Acro­pole din Atena, reconstruita dupa al doilea razboi medic. Aici se afla cateva dintre cele mai renumite monumente: Erehteionul si Cariatidele, dar mai ales Partenonul lui Fidias. Se pot remarca si diferente geografice intre arta de pe continent si cea din insule. Dar, pe ansamblu, continuitatea prevaleaza, conferind artei, grecesti o mare unitate de inspiratie, datorata, cu siguranta, calitatii de ansamblu a executiei. Notiunea de "tekne' (pe care Aristotel o prezinta in stransa legatura cu cea de "poiesis') sau fabricarea obiectelor, isi gaseste in arta greaca o ilustrare exemplara, neavand acel savoire-faire, acea cunoastere practica a procedeelor care duc la crearea obiectului.

Succesul de care s-a bucurat ulterior arta greaca, indeosebi .in Renastere, se' datoreste in buna parte idealului uman pe care il exprima prin simtul masurii, nevoia de echilibru, vointa - ambigua, dar fecunda -de a imita natura si, totodata, de a ajunge la forme desavarsite de exprimare. Occidentul a vrut sa vada in aceasta forma de arta realizarea exemplara a unui anumit umanism, din care a facut, incepand cu epoca moderna, o trasatura definitorie a civilizatiei sale.

2. Literatura

Nu in mai mica masura decat arta, si literatura a constituit un model fara incetare reluat de posteritate. Dintre toate genurile cultivate de greci, trebuie mentionate indeosebi, pentru prestigiul influentei pe care au exercitat-o, epopeea si tragedia.

Cele doua poeme homerice, Iliada si Odiseea relateaza episoade din razboiul troian. Considerate multa vreme pure legende, aceste epopei au capatat fundament istoric, in secolul trecut, cand au fost descoperite in Asia Mica ruinele Troiei. Cu toate acestea, nu detinem suficiente informatii asupra originii acestor poeme si chiar anticii au lansat o sumedenie de zvonuri legate de Homer, presupusul lor autor, iar mai multe orase isi disputau onoarea de a fi locul de nastere al poetului, incepand cu secolul al XlX-lea, prin acumularea informatiilor istorice, s-a constatat ca epopeea este un fenomen cultural care depaseste cu mult aria geografica si epoca greaca, dar imaginarul occidental s-a alimentat indelung din aceste poeme care au dat nastere la imitatii, constiente si dorite, precum Eneida lui Virgiliu, in epoca romana.

inainte de toate, cele doua epopei homerice traduc un puternic sentiment de apartenenta si de atasament la comunitatea nationala. Expeditia organizata impotriva Troiei a avut drept cauza nevoia de a fi razbunat afrontul adus grecilor. Pe de alta parte, Ulisse nu-si va afla deplin linistea decat dupa ce se va intoarce in regatul lui. Grupul social este intruchipat de figuri emblematice, eroi -jumatate oameni, jumatate zei - precum Ahile, eroul din Iliada, fiu al unui muritor si al unei zeite, aproape invulnerabil in lupta. Eroul este in mai mica masura o figura individuala, cat mai ales expresia exemplara a comunitatii. De asemenea, se poate sesiza o diferenta intre Ahile {Iliada), razboinicul, prototip ideal al grecului, si Ulisse (Odiseea), deja individualizat. Opozitia se accen­tueaza si mai mult daca observam ca Ahile dispune de puteri supraome­nesti, ca el reprezinta in esenta valori razboinice, in timp ce Ulisse se serveste in primul rand de mijloace naturale, indeosebi de viclenie ("metis'), valoare practica, prin excelenta omeneasca, in viziunea grecilor.

Epopeea greaca este insa mai mult decat istorisire marcata de sentimentul national. Eroii epici sunt personaje care se confrunta cu un destin complex si nesigur. Prin aceasta se intalnesc cu preocuparile lui Hesiod, care, cam in aceeasi perioada, scrie Teogonia. Prin epopee, este exprimata ordinea lumii si intelegerea acesteia. In Iliada, inlantuirea episoadelor este marcata de o serie de dezechilibre care capata sens in ofensa comisa de Paris, vinovat de a fi rapit-o pe Elena, sotia lui Menelau. Povestirea nu se va opri decat atunci cand se va obtine intoarcerea la echilibru. Asadar, in povestirea epica se exprima o intreaga conceptie despre vina, pedeapsa si dreptate ("dike'), ea devine o meditatie asupra locului pe care-1 ocupa omul in aceasta ordine, despre posibilitatile si alegerile care ii sunt permise si care traseaza limitele actiunilor sale.

Tragedia greaca se naste intr-un moment diferit al culturii, nemaifiind istorisire despre origini, ci reflectie asupra unui moment critic din viata cetatii. Ea a aparut o data cu bulversarile de tot soiul care marcheaza secolul al V-lea i. Ch. Remarcabil este faptul ca, desi n-a avut decat o durata foarte limitata, aceasta n-a impiedicat genul literar sa cunoasca tot felul de imitatii.

Fara nici o indoiala, tragedia este legata de cultul lui Dionysos, piesele fiind reprezentate cu ocazia serbarilor consacrate acestui zeu. Aceasta apropiere 1-a condus pe Nietzsche sa formuleze in legatura cu "nasterea tragediei' o celebra interpretare intemeiata pe trasaturile caracteristice cultului lui Dionysos si viziunea asupra acestei divinitati. In orice caz, in tragedie este certa notiunea de sacra, intarind ipoteza originii religioase a acestui gen. Totusi, trebuie adaugat faptul ca reprezentatiile luau si caracter politic, pentru ca erau organizate de magistratii cetatii si la ele erau invitati toti cetatenii.

Caracterul politic al tragediilor apare limpede la lectura putinelor piese care ne-au ramas de la cei trei autori care nu au cazut in uitare: Eschil, Sofocle, Euripide. "Materia' este aceeasi cu cea din epopee sau din povestirile mitologice, dar punctul de vedere s-a schimbat. J. P. Vernant rezuma diferenta astfel: "Eroul legendar a incetat de a mai fi un model [], el a devenit o problema'. intr-adevar, in timp ce epopeea povesteste, tragedia pune intrebari, ceea ce prinde contur in insasi struc­tura genului. Actiunea se desfasoara intotdeauna pe doua planuri: unul al personajelor individualizate, care actionez-4 si dialogheaza pe scena, si altul al corului, care priveste si comenteaza, ^e emotioneaza sau se indig­neaza intr-un spatiu separat, "orchestra'. Pentru ca eroul sa fie in centrul unei dezbateri, tragedia pune in scena o tensiune, chiar un conflict intre doua momente: trecutul cetatii, care adeseori este reprezentat prin eroul legendar, si prezentul, marcat de schimbare, de transformarea institu­tiilor. Astfel in Orestia lui Eschil (tragedie consacrata lui Oreste) sunt opuse doua viziuni asupra justitiei: una traditionala, bazata pe ciclul infer­nal al razbunarii si al tributului de sange, alta care are drept rezultat insti­tuirea unui tribunal al inteleptilor, instanta specific umana, care pune capat lantului nesfarsit al asasinatului. in Antigona de Sofocle vedem, de asemenea, confruntandu-se o justitie traditionala - de inspiratie religi­oasa, care ii impune Antigonei sa-i faca un mormant fratelui ei - si justi­tia foarte umana a lui Creon, care reprezinta cetatea. Forta tragediei consta in prezentarea conflictului dintre doua legitimitati, care, fiecare in ordinea proprie, este acceptabila. Cetateanul spectator este astfel indem­nat sa cugete el insusi la mizele puse in joc, la raporturile complexe, uneori venind in contradictie cu principiile originare ale vietii sociale.

In sens larg, tragedia incita la meditatie asupra actiunilor omenesti, asupra responsabilitatii, asupra limitelor pe care este nevoita sa si le impuna, asupra relatiei cu o ordine determinata a lumii. in aceasta directie trebuie, fara indoiala, interpretat mitul lui Oedip pe care il prezinta Sofocle: eroul incearca in mod disperat sa-si controleze actele, pentru ca in cele din urma sa descopere ca n-a fost decat o marioneta intr-o situatie care ii scapa, ca este pentru el insusi enigma pe care credea ca a rezolvat-o. Omul din secolul al V-lea i. Ch., confruntat cu schimbari considerabile, nu mai are certitudinile reconfortante din trecut. Si atunci, ajunge sa-si puna intrebari despre sensul propriei conditii si sa nu mai accepte o interpretare care a devenit nesatisfacatoare. Aceasta universalitate a tragediei a asigurat supravietuirea genului, punand in scena, intr-o dimensiune metafizica, insasi conditia omului asa cum va fi ea inteleasa de modernitatea occidentala. Tragicul, ca tip de gandire, de la Pascal sau Racine la Nietzsche si existentialisti, n-a incetat sa ofere cadrul pentru interogatiile unei gandiri pe care certitudinile - fie religioase, fie profane - nu o mai satisfac.