FORMAREA ROMANIEI MARI

FORMAREA ROMANIEI MARI

1.1 Considerații generale

Anul 1918 este anul in care s-a sfarșit primul razboi mondial dar tot atunci s-a oferit ocazia statelor centale și est-europene sa puna in aplicare cel puțin unul din cele 14 principii ale lui W. Wilson și anume: principiul autodeterminarii popoarelor, conform caruia o națiune iși poate hotari singura destinul fara o imixtiune din afara; Schimbarile din sfarsitul razboiului au constituit un avantaj pentru aceste state, schimbarile cele mai importante fiind acelea ca Imperiul Țarist și Imperiul Austro-Ungar erau pe cale de a se destrama. In aceste condiții și cuprinși de un puternic avant patriotic si revolutionar, romanii din Basarabia, Bucovina și Transilvania au cerut, intr-un glas, Unirea cu Romania. Au profitat de acestea circumstanțe și in anul 1918 au pus in aplicare ideile lor naționliste și s-au unit cu Romania dand naștere unui stat nou, multinațional și multicultural, acest stat primind denumirea de Romania Mare.

Astfel, Basarabia, teritoriul dintre Prut și Nistru, a fost prima provincie care s-a unit cu Romania in data de 24 ianuarie/6 februarie 1918 cand Sfatul Țarii a hotarat ruperea de statul rus (la care a fost anexata in anul 1812) și a declarat independența Republicii Democratice Moldovenești "in unire cu voința poporului". La doua luni dupa acest eveniment, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țarii a votat Declarația de Unire a Basarabiei cu Romania.[1]

Bucovina a aparținut Austriei inca din anul 1775, insa acest lucru nu a fost o piedica in calea romanilor din aceasta zona pentru se infaptui unirea cu Romania. Ei s-au opus incercarilor de divizare sau instrainare a provinciei facute de Austro-Ungari. La Cernauți s-a constituit o Adunare Constituanta. Astfel la 15/28 noiembrie 1918 a fost convocat Congresul General al Bucovinei care a hotarat in unanimitate unirea Bucovinei cu regatul Romaniei.[2] Actul unirii Bucovinei cu Romania a fost consimțit prin decretul-Lege din decembrie 1918.

Pentru a putea fi unite toate teritoriile in care se gaseau mulți romani mai trebuiau sa infaptuiasca unirea Transilvaniei cu Romania, aceasta fiind sub ocupația imperiului Austro-Ungar. Acest imperiu dualist era zguduit de mișcarile interne, care l-au facut pe imparatul Carol I ca in data de 3/16 octombrie 1918 sa lanseze manifestul "catre popoarele mele credincioase"[3] prin care propunea o federalizare a imperiului, romanii ramanand in cadrul Ungariei. Propunerea nefiind acceptata de nici un stat, iar guvernul american a recunoscut dreptul popoarelor din dubla monarhie sa se autodetermine, romanii din aceasta provincie au inceput sa iși intensifice activitațile politice. Mai intai s-a constituit Consiliul Național Roman Central care a preluat intreaga putere de guvernare a teritoriilor locuite de romani și astfel a hotarat sa convoce Marea Adunare Naționala in data de 15 nov/ 1 dec 1918 la Alba-Iulia unde a avut loc unirea Transilvaniei cu Romania, anul 1918 fiind unul plin de impliniri a voinței de unire a poporului roman, un an de varf al inteligenței politice, cand națiunea s-a regasit și s-a reunit intr-un cadru statal legitim și necesar[4], acesta numindu-se Romania Mare

Romania inainte de 1918 era un stat mediu in Europa avand suprafața de 137.000 kilometri patrați, iar dupa infaptuirea unirii de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia, Romania Mare a devenit una din marile țari ale Europei cu o suprafața totala de 295.049 kilometri patrați, devenind a noua țara ca suprafața in Europa.

1.2. Unirea Basarabiei cu Romania

Dupa incheierea Marelui Razboi, Conferinta de Pace de la Paris-Versailles (1919) a recunoscut, in virtutea principiului nationalitatilor si a dreptului popoarelor la autodeterminare, actele unioniste romanesti desfasurate pe parcursul anului 1918. Prin tratatele semnate cu Austria (Saint Germain en Laye, 10 septembrie 1920), cu Bulgaria (Neuilly sur Seine, 29 noiembrie 1919) si cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) sunt recunoscute de catre comunitatea internationala drepturile imprescriptibile ale statului roman asupra Bucovinei, Dobrogei intregi si Transilvaniei, iar prin tratatul de la Sčvres, din 10 august 1920, se fixeaza granita in Banat.

Ramanea in afara acestui sistem tocmai provincia romaneasca care se intorsese cea dintai "acasa": Basarabia. Recunoasterea internationala a actului unirii de la 27 martie 1918 a fost urmarea unui proces laborios si de lunga durata, o adevarata "batalie diplomatica" (dupa cum se afirma de multe ori in istoriografia romaneasca), fiind consacrata in drept de abia in ultima etapa a Conferintei de pace. Explicatiile acestei triste realitati sunt multiple. Spre deosebire de Austro-Ungaria si Bulgaria, Rusia tarista facuse parte din puterile Antantei, alaturi de care Romania luptase din august 1916. Victoria bolsevicilor din noiembrie 1917, urmata de scoaterea Rusiei din razboi in primavara anului urmator, au determinat neinvitarea fostului aliat la Conferinta pacii. "Pacea care acum trebuie sa fie stabilita nu mai priveste Rusia ", a fost opinia intransigentului premier francez, Georges Clemenceau, si aceasta idee s-a impus, initial, la forumul de la Paris. Statutul de fost aliat al Rusiei impunea in cazul recunoasterii Basarabiei nu un tratat de pace, ci un acord special. Pe de alta parte, presiunea emigrantilor rusi din capitala Frantei, atitudinea rezervata a diplomatiei americane fata de tendintele de dezagregare a fostului Imperiu Țarist, precum si folosirea "chestiunii basarabene" ca un mijloc de presiune fata de reactiile principiale ale guvernului de la Bucuresti constituie tot atatea cauze ale unei nedrepte amanari. Situatia Basarabiei a fost pentru prima data pusa, in mod oficial, in discutie la data de 8 februarie 1919 in Comisia pentru problemele romana si iugoslava. In pledoaria sa reprezentantul Romaniei, premierul Ion I.C. Bratianu, sustine ca "Basarabia reprezinta pentru noi intrarea casei, in mainile altuia ar putea sa reprezinte o amenintare pentru caminul nostru" . Delegatul britanic (E. Crowe) a insistat asupra inscrierii in tratatul privind Basarabia a principiului etnic si national, iar delegatul francez (J. Laroche) a caracterului istoric si etnografic ce statea la baza unirii Basarabiei cu Romania. Tinandu-se cont de insistentele delegatului american (C. Day) cu privire la necesitatea inscrierii in tratat a unor clauze foarte stricte privind garantarea drepturilor minoritatilor, Comisia s-a pronuntat pentru recunoasterea provizorie a unirii Basarabiei cu Romania. Dupa o noua sedinta, la 5 martie 1919, in ziua de 11 martie Comisia pentru problemele romana si iugoslava a adoptat urmatorul raport: "Luand in consideratie aspiratiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca si argumentele de ordin geografic, etnic, economic si istoric, se pronunta pentru unirea Basarabiei cu Romania .

Prima problema majora a aparut la 8 mai 1919, cand recomandarile Comisiei au fost prezentate Consiliului ministrilor de externe ai puterilor aliate de la Paris. Desi anterior expertii americani fusesera de acord, secretarul de stat al S.U.A., R. Lansing, a blocat acceptarea unanima a raportului. Seful diplomatiei americane a argumentat ca nu se pot aduce modificari asupra teritoriului unui stat cu care puterile reprezentate n-au fost in razboi, si ca, in plus, pentru orice modificare trebuie obtinut consimtamantul guvernului rus. Deoarece situatia in Rusia era extrem de tulbure, Lansing a repetat observatia presedintelui Wilson cu privire la posibilitatea recunoasterii regimului amiralului Kolchak[8].

Atitudinea americanilor se explica si printr-o intensa propaganda antiromaneasca a emigratiei ruse din Franta. Organizati intr-o "Conferinta politica rusa", unii dintre fostii membrii marcanti ai Vechiului Regim, profitand si de bunele relatii pe care le aveau in mediile politice occidentale, au sustinut ca toate problemele care priveau teritoriile Imperiului Rus in limitele anului 1914, cu exceptia Poloniei, nu puteau fi rezolvate fara consimtamantul poporului rus. Acestia impreuna cu un asa-numit "Comitet de salvare a Basarabiei de sub jugul romanesc", ce functiona la Odessa, au complicat nepermis de mult recunoasterea diplomatica a actului de la 27 martie 1918. Atat de mult incat unul dintre delegatii romani la Paris, I. Pelivan, afirma intr-o scrisoare din 2 iunie 1919 ca "nimeni din delegatia noastra, nici chiar insusi Bratianu, nu stie ce va fi cu Basarabia[9]".

Dupa o luna de zile, problema frontierelor orientale ale Romaniei au fost discutate in cadrul Consiliului Suprem, unde au fost invitati sa-si sustina cauza I.I.C. Bratianu si reprezentantul "guvernului" Kolchak, Maklakov. Seful delegatiei romanesti a argumentat ca "Basarabia este o tara completamente romaneasca. Numai aristocratii rusi si bolsevicii sunt nemultumiti de reforma agrara si de dominatia romana" si a respins ideea organizarii unui plebiscit in Basarabia, idee sustinuta de R. Lansing.

Cauza justetii unirii Basarabiei cu Romania isi gasise in I.I.C. Bratianu un abil si hotarit sustinator. Dar gravele disensiuni intre acesta si reprezentantii puterilor aliate cu privire la Tratatul de pace cu Austria si in problema minoritatilor, au determinat parasirea conferintei de catre premierul roman, la 2 iulie 1919, si demisia cabinetului, la 27 septembrie. Dupa plecarea sa, chestiunea basarabeana a ramas in continuare una dificila, ajungindu-se chiar la propunerea unor diplomati americani cu privire la un eventual compromis prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, in schimbul recunoasterii unirii Basarabiei cu Romania.

La inceputul anului 1920, cele mai stringente probleme ale diplomatiei romanesti erau stabilirea frontierelor cu Ungaria si recunoasterea unirii Basarabiei. In scopul reluarii unui dialog eficient in privinta rezolvarii "dosarului" basarabean, premierul Al. Vaida-Voevod s-a deplasat in mai multe randuri, in intervalul 16 ianuarie-13 martie 1920, la Paris, unde a prezentat in fata Consiliului Suprem argumentele in favoarea granitei orientale a Romaniei, si la Londra, unde a purtat discutii cu premierul D. Lloyd George.

Buna credinta a statului roman in privinta prezentei trupelor romane in Ungaria, precum si inceperea tratativelor romano-sovietice au determinat Consiliul Suprem sa decida recunoasterea unirii Basarabiei cu Romania. In Hotararea trimisa guvernului roman, in seara zilei de 3 martie 1920, se arata ca "dupa ce au luat in consideratie aspiratiile de ansamblu ale populatiei basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic si etnologic, precum si argumentele economice si istorice, principalele puteri aliate se pronunta pentru aceste motive in favoarea reunirii Basarabiei cu Romania, reunire care a fost formal proclamata de catre reprezentantii Basarabiei ". Consfintirea printr-un tratat al acestei decizii era amanata, insa, pana cand retragerea trupelor romane din Ungaria se incheia definitiv.

Dupa o lunga si complicata tergiversare, unirea Basarabiei cu Romania a fost recunoscuta de jure prin Tratatul semnat la Paris, in ziua de 28 octombrie 1920, intre Franta, Imperiul Britanic, Italia si Japonia pe de o parte si Romania, pe de alta parte. Cuprinzand un preambul si noua articole, textul tratatului, dupa ce repeta motivatiile din Hotararea din 3 martie 1920, stipula, in primul articol, ca "Inaltele Parti Contractante declara ca recunosc suveranitatea Romaniei asupra teritoriului Basarabiei, cuprins intre frontiera actuala a Romaniei, Marea Neagra, cursul Nistrului de la gura sa pana la punctul unde este taiat de vechiul hotar dintre Bucovina si Basarabia, si acest vechi hotar". Urmatoarele articole precizau modalitatile de stabilire a frontierei pe teren, respectarea drepturilor minoritatilor, modalitatile de dobandire si renuntare la cetatenia romana, trecerea gurii Chiliei sub jurisdictia Comisiei Europene a Dunarii si asumarea de catre Romania a partii proportionale ce revine Basarabiei din datoria publica a Rusiei, precum si din celelalte angajamente financiare ale statului rus.

In anul 1922, Tratatul a fost ratificat de catre Romania si Marea Britanie, iar peste doi ani de zile de catre Franta. In martie 1927 a intervenit si ratificarea de catre Italia a tratatului pe care-l semnase in urma cu cinci ani. Incheind un acord cu URSS, cu privire la insula Sahalin, Japonia a preferat mentinerea unor bune relatii cu Moscova si in consecinta nu a ratificat niciodata tratatul din 1920. Lipsa ratificarii Japoniei a determinat ca acest tratat sa fie lipsit de eficiența pentru ca se prevedea, in mod expres, ca va intra in vigoare dupa ratificarea de catre toate statele semnatare.

Nerecunoasterea de catre Uniunea Sovietica a Tratatului din 1920 a facut ca acesta sa aiba doar o valoare morala.

Astfel, din punctul de vedere al U.R.S.S.-ului Basarabia nu a aparținut Romaniei, insa in acel context nu avea prea multe alternative de a recupera acest teritoriu, dar in momentul oportun nu "a iertat" Romania și a lasat-o fara teritoriul care s-a intors primul "acasa". La sfarșitul celui de-al doilea razboi mondial, Romania a fost obligata sa cedeze acest teritoriu U.R.S.S.-ului,  iar dupa destramarea U.R.S.S.-ului (1991) s-a format un nou stat, independent numit Republica Moldova.

Cu toate ca U.R.S.S.-ul nu a recuoscut unirea Basarabiei cu Romania, locuitorii acestui teritoriu (basarabenii romani) nu au ținut cont de ce considera U.R.S.S și s-au unit cu patria care era mai aproape de sufletul lor, de țara care avea mai multe lucruri in comun cu acești oameni: obiceiuri, tradiții asemanatoare și o legatura spirituala mai mare chiar daca Imperiul Țarist a incercat sa schimbe tradițiile nu a reușit, motivul fiind acela ca au avut o cultura puternica și a rezistat presiunilor Imperiului Țarist

Actul unirii Basarabiei cu Romania

1.3 Unirea Bucovinei cu Romania

Bucovina teritoriul aflat astazi in zona istorica Moldova, zona adiacenta oraselor Suceava, Campulung Moldovenesc, Radauti, Siret si Vicovu de Sus din Romania, precum si Cernauti si Storojinet din Ucraina.

Acest teritoriu a fost locuit din cele mai vechi timpuri de romani insa acest lucru nu a fost o piedica in calea altor state de a revendica unirea, alipirea acestui teritoriu la acele state un exemplu ar fi Ucraina care vroia ca Bucovina sa ii apațina și a incercat sa o ocupe trimițand trupe militare. Regele Romaniei, Ferdinand a trimis ajutor militar in Bucovina, ajuntandu-i pe bucovineni sa lupe pentru țelul lor: acela de a se uni cu Romania.

Daca, pentru a obține Basarabia, Romania a dus o lupta ideologica, pentru dobandirea Bucovinei a fost nevoita sa sacrifice in lupta vieți omenești. Pe teritoriul acestei provincii au avut loc lupte intre armatele romane și cele ucrainiene. In cele din urma armata romana a ieșit in avantaj fața de cea ucrainiana. Dupa trecerea sub control militar romanesc a intregului teritoriu bucovinean, in urma caștigarii acestor batalii, comandantul Diviziei 8 Infanterie (divizia care a dus luptele pe teritoriul Bucovinei) a luat masuri pentru desavarșirea ordinii și normalizarea vieții publice și particulare. Prezența Diviziei 8 Infanterie in Bucovina a inlesnit activitatea Consiliului Național in direcția realizarii unirii. Astfel, in urma respingerii trupelor ucrainiene si a retragerii celor austro-ungare din Bucovina, Consiliul Național a luat urmatoarea hotarare: convocarea pentru 15/28 noiembrie 1918 la Cernauți a unui Congres General al populației din provincie pentru a decide viitorul acesteia.. Congresul a hotarat in unanimitate (chiar daca in componența Consiliului Național se gaseau și ucrainieni) unirea necondiționata a Bucovinei in vechile ei hotare pana la Ceremus, Colacin și Nistru cu Regatul Romaniei[11]. Aceasta adunare constituanta a hotarat " Unirea Bucovinei integrale cu celelalte țari romanești intr-un stat național independent și va purcede spre acest scop in deplina solidaritate cu romanii din Transilvania și Ungaria ". Motivația unirii este una istorica " intreg hotarul bucovinean a facut pururea parte din Moldova, care in jurul ei s-a inchegat ca stat".

Pe langa motivația istorica mai aveau un motiv pentru care romanii din Basarabia au vrut sa se uneasca cu Romania a fost acela ca in ultimul timp s-a inasprit regimul politic al Imperiului Austro-Ungar și erau obligați sa lupte impotriva fraților lor din Romania (Romania și Austro-Ungaria erau in tabere opuse deci luptau una contra celeilalte) acest lucru provocand migrația locuitorilor in capitalele statelor intrate in Antanta. O parte din romanii care lupta impotiva Antantei ajung prizoniei, de multe ori din proprie voința și inrolandu-se apoi ca voluntari.

Constituanta sau Consiliul Național era o adunare naționala reprezentativa, formata din foștii deputați romani din Parlamentul din Viena, cei ai Dietei Bucovinei Si primarii romani din intreaga provincie. Aceștia erau de origine poloneza, ucrainiana, germana și romana.

O delegație formata din 15 romani bucovineni, in frunte cu Iancu Flondor, a predat Regelui Ferdinand actul Hotararii de Unire, aceasta fapta simbolizand unirea Bucovinei cu Romania. Pentru a putea finaliza acest gest de apartenența la neamul romanesc al romanilor din Basarabia a trebuit ca unele persoane sa se jertfeasca pe campul de lupta insa aceasta jertfa i-a facut pe ceilalți romani, care pana atunci erau minoritari, sa devina majoritari și cetațeni cu drepturi depline ai Romaniei Mari.

 

Iancu Flondor - om politic Basarabean

1.4 Unirea Transilvaniei cu Romania

Dupa unirea Basarabiei și Bucovinei cu Romania, a mai ramas ca ultima provincie sa se uneasca cu Romania, aceasta era Transilvania. Rezultatul incheierii razboiul mondial a dus la o succesiune de armistiții incheiate intre puterile invingatoare și cele invinse. Cei plecați la razboi, ramași in viața, au inceput sa se reintoarca acasa. Toți erau bucuroși, au venit triumfatori, dominați de spiritul de viața, de libertate, nemaivrand sa fie supuși Imperiului Austro-ungar.

Sfarșitul razboiului face ca pacea așteptata sa presupuna schimbari radicale in plac politic, național și social. Schimbarile erau cerute de realitațile intalnite in satele și orașele din Transilvania, in toate provinciile romanești din Imperiul Austro-Ungar. Reintoarcerile acasa au insemnat confruntari intre cei care vreme indelungata au fost asupriți, exploatați (romanii)și  puternicii vremii apuse (nobilimea maghiara). Cei care pana acuma erau de partea autoritaților ( slujbașii primariilor, a jandarmeriilor) stapanii ori arendașii moșiilor au fost alungați sau au fugit din calea rasculaților, temandu-se de judecata mulțimii.

Prin aceste evenimente pana la sfarșitul anului care au slabit "veriga" care asigura funcționalitatea autoritaților centrale ale Imperiului, au fost descompuse treptat. Astfel, in mare parte din teritoriile Transilvaniei  a avut loc o inlocuire a puterii locale inainte de infaptuirea Marii Uniri.

In aceste condiții, stapanii de moșii si, deopotriva, arendașii au luat forțat drumul pribegiei. Pamanturile și-au primit in multe locuri stapanii lor de drept.

Al. Vaida-Voievod, deputat roman a citit in Parlamentul de la Budapesta Declarația de la Oradea care pe seama națiunii romane cerea "ca orice inraurire straina, sa hotarasca singura așezarea ei printre națiunile libere"; aceasta declaratie nega indreptațirea parlamentului și guvernului maghiar de a se considera in viitor reprezentante ale națiunii romane la Congresul de pace. Tot in aceasta Declarație era exprimata voința națiunii romane de a-și alege singura locul in randul popoarelor lumii in virtutea dreptului fiecarui neam la autodeterminare .

Aceasta Declarație a provocat mare panica și mare deruta in randurile reprezentanților din Camera Parlamentului din Budapesta. Declarația insemna o afirmatie clara și hotarata, in supremul organism politic al uneia din componentele monarhiei dualiste, in legatura cu viitorul romanilor, facuta in numele națiunii romane din Transilvania. Era, in același timp, o negare a oricaror pretenții ale corpurilor legiuitoare maghiare sau ale guvernului, in viitor, de a-i reprezenta pe romani.[15]

Alexandru Vaida-Voievod - deputat roman in Parlamentul de la Budapesta

1.5 Consiliul Național Roman

O etapa in organizarea luptei naționale din toamna anului 1918 este formarea Consiliului Național Roman Central (C.N.R.C.) și a organizațiilor sale teritoriale, comitatense, cercuale și comunale Acest Consiliu a fost organul care a fost reprezentantul tuturor romanilor care mai tarziu s-au unit intr-un singur stat: Romania Mare.

In luna octombrie a anului 1918 a avut loc, la Budapesta o intalnire intre reprezentanții Partidului Național Roman și ai mișcarii social-democrate din Transilvania, la finalul intalnirii pronunțandu-se pentru o colaborare in cadrul unui consiliu comun. La sfarșitul aceleiași luni s-a concretizat ideea lor, cand s-a format la Budapesta Consiliul Național Central Roman format din 6 naționali si 6 socialiști.

C.N.R.C. inființat la Budapesta, și-a inceput de fapt activitatea, cateva zile mai tarziu, la Arad, in casa lui Ștefan Cicio Pop, devenit președintele Consiliului. Acest consiliu a desfașurat activitate dubla, politica și administrativa, avand funcțiile și rolul unui organism statal central dar și reprezentativ in același timp. A fost considerat singurul organ politic din Transilvania și for politic caruia se puteau adresa, conducand viața politica din Transilvania, cu sprijinul organismelor sale locale. Aceste organisme locale au acționat ca forțe politico-administrative in locul vechilor instituții inlaturate in vremea mișcarilor populare din octombrie-noiembrie 1918. Au fost alese pentru a contribui la unirea Transilvaniei cu Romania, actul unirii de la 1 decembrie 1918 fiind dovada unei voințe colective nu numai prin votul unanim ce l-a primit din partea celor 1228 de Deputați ai Marelui Sfat Național intrunit in fața Cazinoului din Cetatea Albei, ci și prin adeziunea lor, tot unanima, a mulțimii stranse pe campul lui Horea[17] pentru a sarbatori acest act istoric.

In data de 10 noiembrie 1918 Vasile Goldiș a trimis o nota diplomatica, redactata de el, guvernului maghiar prin car cerea "preluarea puterii depline de guvernare asupra teritoriilor locuite de romani in Ardeal și Țara Ungureasca". La acea data C.N.R.C. cerea guvernului maghiar sa-i transmita autoritatea politica, administrativa și militara aspura celor 23 de comitate din Transilvania și a parților romanești din Bichiș, Cenad și Ugocea, organul fiind recunoscut de intreaga populație romaneasca din Transilvania ca singurul for indreptațit sa vorbeasca in numele poporului roman din fostele provincii cuprinse in monarhie, aparatul de stat din multe comitate fusese izgonit[18]

Raspunsul guvernului maghiar la aceasta acțiune politica a romanilor, a fost mai intai, o amanare de 12 ore, apoi trimiterea unei delegații, in frunte cu Oszkár Jászi, ministrul naționalitaților, pentru tratative. La 13 noiembrie 1918 incep tratativele cand delegația maghiara face cunoscute punctele de vedere ale guvernului de la Budapesta. Guvernul maghiar se declara gata sa accepte cererea C.N.R.C. de a prelua administrația in comitatele amintite in nota, insa intr-o alta delimitare a lor, favorabila maghiarilor și numai sub forma unei autonomii provizorii, fara recunoașterea suveranitații politice și fara drept de reprezentare in politica externa.

Propunerile delegației maghiare au fost respinse, Oszkár Jászi a facut noi propuneri, ceva mai largi dar departe de dorința națiunii romane. El declara, in numele guvernului sau, ca e de acord ca C.N.R.C. sa preia administrația tuturor orașelor și comitatelor in care romanii sunt in majoritate, cu atribuții de guvern; sa asigure romanilor reprezentarea in guvernul din Budapesta; legile existente pastrate in mod provizoriu; Consiliului nu i se ingaduia sa faca apel la guvernul și armata romana. Dorințele romanilor nu erau acestea, ci altele, exprimate cu multa hotarare și simplu prin doua cuvinte "Desfacere totala".[19]

Dupa doua zile de tratative membrii delegației maghiare și-au dat seama de cat erau de hotarați sunt romanii sa-și croiasca "drum separat" de cel Austro-Ungar.

Prin manifestul redactat de Vasile Goldiș și intitulat "Catre popoarele lumii", a adus la cunoștința poporului faptul ca guvernul maghiar refuza sa țina cont de revendicarile poporului romanesc.[20]

Oameni politici de pe scena politica internaționala și-au exprimat admirația și simpatia fața de cauza romaneasca. Chiar și președintele american W.Wilson s-a aratat incantat de atitudinea romanilor fața de situația din Transilvania.

In aceasta situație in care "luptatorii romani" pentru eliberare de sub influența Imperiului Austro-Ungar au primit sprijin (chiar daca acesta a fost moral) din partea oamenilor politici straini și aplicand principiul autodeterminarii popoarelor au inceput sa creada și mai mult in ideea formarii Romaniei Mari.

Astfel la data de 1 decembrie 1918, in cadrul Marii Adunari Naționale de la Alba-Iulia au proclamat unirea Transilvaniei cu Romania.

Dupa infaptuirea unirii de la Alba-Iulia, in Transilvania, romanii erau majoritari dar existau naționalitați care pana acuma aveau statutul de cetațeni majoritari, insa odata cu trecerea Transilvaniei de sub autoritatea imperiului dualist in "sanul Romaniei" aceștia au devenit minoritari (maghiarii). Pe langa maghiari in Transilvania au fost și alte minoritați, cum ar fi evrei, sași, șvabii. In rezoluția de la Alba-Iulia erau prevazute drepturi largi pentru minoritațile din Transilvania.

La scurt timp dupa adoptarea Rezoluției, ziarul "Telegraful roman", facand referire la raporturile dintre poporul roman și minoritați, in numarul din 10 decembrie 1918 scria: " Suntem datori in aceste zile mari sa ne gandim și la concetațenii noștrii de alta limba și lege, care de acum inainte vor fi chemați sa imparta cu noi binele și raul", sa-i convingem ca "libertatea noastra n-are sa insemne pentru ei sclavie, ci din contra, libertate ca și pentru noi".

In anul 1919 Romania a inceput procesul de reconstrucție și revenire economica, deoarece Romania, prin participarea ei la razboi, fost afectata. La inceputul aceluiași an incepe Tratatul de Pace de la Paris-Versailles, unde Romania a fost recunoscuta ca facand parte din tabara statelor invingatoare.

Prin tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), hotarele Ungariei au fost puse in concordanta cu cele etnice. Teritoriile din Ungaria si Austria, locuite de alte nationalitati, se atribuira acestor nationalitati prin tratatul de la Sevres, semnat la 10 august 1920; Romaniei ii revenea Bucovina, o parte a Maramuresului cu orasul Sighet, Transilvania, o parte a  Crisanei si o parte din Banat. Linia de hotar trecea la apus de Satu-Mare, Oradea, Salonta, Arad; la sud de Mures.

1.6 Dezvoltarea economico-sociala a Romaniei Mari

Primul razboi mondial și ocupația germana au provocat Romaniei imense pagube umane și materiale, țara a pierdut aproximativ 1 milion de oameni, cazuți victime acțiunilor militare și bolilor, aceste pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populația activa a țarii[22]. Romania, actor in primul razboi mondial, in care a intrat in anul 1916, de partea Antantei, a fost afectata de faptul ca se implicase in mod direct in razboi. Sub raportul economic și financiar, primii ani ai Romaniei intregite (1919-1922) se caracterizeaza prin mari greutati, provocate, pe de o parte, de urmarile razboiului, distrugeri de bogatii, inflatie, deci nestabilitate monetara, slabirea simtului etic si ale exproprierii scaderea cantitativa si calitativa a productiei agricole, taranimea neputand, din lipsa de utilaje, lucra pamantul in conditii bune, pe de alta parte, de o politica economica nu intotdeauna bine inspirata.

Romania a facut pasi importanti pentru consolidarea statului national, prin adoptarea unor importante reforme - votul universal (1918), reforma agrara (1921) si constitutia din 1923.

In anul 1918 a aut loc o reforma electorala prin care s-a introdus dreptul de vot universal, egal, direct, secret și obligatoriu al barbaților pana la 21 de ani[23]. Aceasta reforma a fost prima care a vrut sa faca trecerea la o alta etapa a lumii,un pas spre o lume noua, democratica.

In anul 1921 s-a mai facut un pas spre evidențierea faptului ca Romania s-a declarat un stat independent și democratic. Asfel la data de 17 iulie 1921 a fost publicata, in Monitorul Oficial, Legea pentru reforma agrara.[24]

In comparatie cu reformele agrare de la mijlocul secolului 19, aceasta a reprezentat o actiune de vanzare in masa a majoritatii pamantului marii proprietati, taranilor fara pamant sau cu pamant putin. Ea a diminuat substantial marea proprietate funciara de peste 100 de ha, reducand-o la 15-17% in suprafata arabila a tarii, si la 27-28% in suprafata agricola, mosierilor ramanandu-le insa importante masive paduroase. Taranimea, mica proprietate si productia ei agricola au devenit predominante in suprafata si agricultura tarii. Pozitiv si inedit pentru reforma din 1921 este formarea izlazurilor comunale, din lipsa carora taranimea si-a adancit dependenta de marii proprietari si arendasi jumatate de secol. Totodata, statul si-a marit rezerva sa cu peste 1,5 milioane de ha, majoritatea paduri. Prefacerea marii proprietati funciare in mica proprietate taraneasca, pe langa efectele sociale de improprietarire a celei mai mari parti a taranimii, in plan economic, a redus marea exploatatie cu avantajele sale, la una mica cu inventar rudimentar si randamente scazute.[25] Productia industriala era sub 50% din nivelul antebelic. Jaful german asupra utilajelor, instalațiilor și produselor, transferarea unor intreprinderi in Moldova și chiar in Rusia din cauza greutaților de aprovizionare cu materii prime sunt cateva dintre cauzele procesului de scadere a producției.

in timpul razboiului, procesul inflationist a luat proporții uriase, moneda Romaniei devalorizandu-se la sfarșitul acestuia de aproape 40 de ori fața de nivelul anului 1916. S-a produs un adevarat haos valutar și financiar care a agravat și mai mult starea economica a țarii, precum si saracia populației.

In ceea ce privește procesul de refacere economica a Romaniei, acesta a avut o desfasurare dificila, neuniforma, contradictorie, urmare a pierderilor suferite. In ansamblu el s-a desfasurat lent pana la finele anului 1921, accelerandu-se in anii 1922-1923.

In domeniul industrial refacerea a avut loc intr-un ritm mai rapid in ramurile industriei ușoare și alimentare cat și in cea extractiva. In schimb, in ramurile prelucratoare din industria siderurgica, constructoare de masini, refacerea a intarziat ca urmare a resurselor financiare insuficiente

Legea agrara din 1921 ii improprietarea pe țaranii romani care nu aveau pamant deloc sau aveau o bucata mica de pamant. Criteriile de impropietarire au fost participarea la razboi și suprafața de pamant avuta de țarani inainte de razboi. Astfel, legiuitorul dispune urmatoarea ordine de precadere a impropietaririi :

- mobilizații din razboiul 1916-1918

- vaduvele de razboi care aveau copii

- agricultorii lipsiți de pamant

- agricultorii cu proprietați mai mici de 5 hectare

- orfanii de razboi

De asemenea, legiutorul preciza ca loturile de impropietarire nu puteau fi vandute, ipotecate sau amanetate sub nici o forma pana la stingerea datoriei rezultate din rascumpararea lor, ca loturile erau indivizibile și ca, la interval de 30 de ani, era prevazuta posibiliatea comasarii micilor proprietați. Era prevazut, de asemenea, dreptul de preemtiune al statului in cazul in care cei impropietariți erau nevoiți totuși, din diferite motive, sa-și instraineze lotul.

Ca urmare a reformei agrare din 1921 a devenit perdominanta proprietatea funciara mica și mijlocie, dar s-a menționat un sector apreciabil de exploatații moșieresti, și, in acelasi timp, un segment de lucratori agricoli

Reforma a contribuit la schimbarea cursului dezvoltarii economiei romanesti in general și al agiculturii in special, ca urmare a modificarii structurii proprietații asupra pamantului.

Reforma agrara intreprinsa la 1921 pe intreg teritoriul Romaniei a determinat, profunde modificari la nivel organizatoric - instituțional și pe toate palierele de activitate (economic, social, politic și cultural - mental), cu precadere in lumea satului romanesc.

Modificarile de substanța din structura proprietații agricole consacrate de legiferarea reformei agrare au impus mica gospodarie țaraneasca drept unitate economica de baza in agricultura romaneasca

La nivelul marii proprietati una din urmarile reformei a fost aceea ca noul regim agrar a impus renuntarea la sistemul invoielilor agricole si a determinat apelul la munca salarizata si la utilizarea pe scara superioara a mijloacelor tehnice de productie, realizandu-se primii pasi catre transformarea mosiilor in ferme agricole de tip capitalist[26].

Incepand cu anul 1921 se constata relansarea producției agricole a Romaniei, acest progres reflectandu-se in dinamizarea activitaților de comerț exterior astfel incat, inca de la nivelul anului 1924, se aprecia faptul ca Romania era cea mai mare exportatoare de produse agricole pe continent.

Printre consecințele sociale ale reformei se remarca o reașezare a lumii rurale romanești, pe fondul crearii condițiilor necesare prosperitații țaranimii (se aprecia ca o familie improprietarita castiga de 2 ori mai mult decat o familie invoita la un mare proprietar sau ai carei membri lucrau ca argați).

Prin amploarea sa, reforma agrara din 1921 a fost apreciata ca fiind 'cea mai mare și mai indrazneața din punct de vedere economic din lume'[27], fiind un act de dreptate sociala, acceptat la nivelul intregii societați romanești și avand consecințe majore asupra configurației și evoluției intregii perioade interbelice romanesti sub aspect economic, social - demografic, politic și cultural - mental.

Romania Mare