Formarea dreptului feudal nescris - Legea Tarii

Formarea dreptului feudal nescris - Legea Tarii

In perioada cuprinsa intre retragerea aureliana si secolul VIII la nivelul obstilor satesti sau teritoriale precum si la nivelul uniunilor de obsti sau al confederatiilor de obsti a existat un sistem de reguli de conduita fara caracter juridic care reglementa relatiile sociale existente la nivelul comunitatilor respective. Aceste norme de conduita erau norme sociale, nejuridice, fara caracter de clasa, elaborate de colectivitatea obstei in cadrul si in interesul sau general si care erau respectate de comun acord de membrii colectivitatii pe baza deprinderii si a obisnuintei, ele nefiind dotate cu o sanctiune statala, ci cu o sanctiune obsteasca. Conducerea colectiva a obstilor veghea la aplicarea si respectarea acestor reguli de conduita. Transformarea lor din norme sociale in norme juridice a presupus intrunirea cumulativa a doua criterii: dobandirea unui continut de clasa si inzestrarea normelor respective cu o sanctiune juridica prin crearea unui aparat specializat de constrangere menit a disciplina conduita umana in sensul perceptelor continute in normele respective. Astfel, o parte din vechile norme de conduita, cele ce s-au dovedit a fi convenabile si utile clasei dominante in curs de formare au fost inzestrate cu o sanctiune statala devenind norme juridice. De asemenea, apar norme juridice noi corespunzatoare noilor conditii economice si sociale ale cadrului statal, norme care reglementeaza noile relatii de productie si care se vor amplifica treptat in epoca feudalismului dezvoltat. Din aceasta ultima categorie de norme fac parte normele care reglementeaza privilegiile nobilimii, obligatii taranimii fata de nobili, exprimate prin cele 3 forme ale rentei feudale, relatiile feudale de vasalitate, precum si normele care reglementeaza organizarea politica a societatii si anume caracterul ereditar al institutiei cnezatului, caracterul electiv al institutiei voievodatului, precum si caracterul electivo- ereditar al institutiei domniei. In ceea ce prin forma lor aceste norme juridice imbraca forma cutumei sau obiceiului juridic, confirmand opinia lui Dimitrie Cantemir care referitor la aceasta perioada arata ca este un ius non scriptum, precum si opinia marelui istoric Nicolae Balcescu , care spunea ca romanii de la intemeierea ambelor principate n-au avut legi scrise.

Cunoasterea dreptului nostru feudal nescris este posibil pe baza dovezilor scrise interioare si exterioare din perioada in care el a fost in vigoare. Sursele interne sunt hrisoavele cancelariei domnesti. Iar sursele exterioare sunt cele care provin de la cancelariile exterioare. Aceste documente mentioneaza existenta dreptului populatiei romanesti pe care il denumesc voloschi zacom, zacom olaschi sau lex olahorum sau cu termenul generic de ius valahicum . din aceste documente rezulta ca denumirea pe care strainii le-o dau dreptului nostru feudal nescris au in vedere caracterul etnic al romanilor, ceea ce inseamna ca strainii privesc dreptul nostru feudal nescris ca pe un drept personal. Spre deosebire de straini, romanii, atunci cand isi desemneaza dreptul lor national, folosesc sintagma "legea tarii" sau "obiceiul pamantului", in acest ultim caz cuvantul pamant fiind folosit cu sensul de organizare politica, ceea ce inseamna ca in constiinta poporului roman legea tarii figureaza ca un drept vechi , ca un obicei din batrani de la alcatuirea tarii si chiar anterior acesteia. Mult timp legea tarii a reprezentat singurul nostru izvor de drept si chiar dupa aparitia dreptului feudal scris, a continuat sa ramana dreptul comun in toate materiile.

Trasaturile legii tarii

In primul rand are un caracter unitar, semnificativ in acest sens fiind utilizarea termenului de tara, desi diferite formatiuni prestatale de tip feudal purtau diferite denumiri pentru a putea fi identificate. Acest caracter unitar s-a pastrat si dupa formarea statelor feudale romanesti precum si denumirea utilizata pentru desemnarea dreptului nescris al romanilor. Unitatea de continut a legii tarii este expresia pe planul determinismului dialectic a conditiilor economico-sociale dialectice, precum si a cadrului unitar social de organizare si anume obstea sateasca sau teritoriala si totodata este o reflexie a unitatii etnice si lingvistice a poporului roman.

Un alt caracter al legii tarii este caracterul teritorial sau imobiliar care rezulta din insasi dreptul nostru feudal nescris. Astfel spus, legea tarii este dreptul unei societati organizata din punct de vedere politic in tari sau altfel spus legea unui teritoriu organizat din punct de vedere politic. Sub acest aspect legea tarii se deosebeste de legea popoarelor migratoare, care e un drept personal. Aceasta caracteristica a legii tarii e intarita si de faptul ca institutia centrala a dreptului nostru obisnuielnic este institutia proprietatii, ea cunoscand o reglementare ampla si complexa. Alta trasatura a legii tarii este ca legea tarii are un caracter profund original. Ea este o creatie originala a poporului roman, este izvorata din modul de viata a stramosilor si dezvoltata in obsti si apoi in entitati politice cu caracter feudal. Influentele straine asupra legii tarii nu i-au stirbit cu nimic originalitatea, intrucat aceste influente s-au limitat la planul formei, la imprumutul unor dublete in vocabularul de baza al limbii romane, fara a afecta cu nimic continutul institutiilor juridice respective. In literatura de specialitate au fost formulate mai multe opinii in legatura cu formarea legii tarii. Teoriile dezvoltate pe aceasta teme putand fi grupate in 2 categorii: teorii moniste si teorii dualiste;

Teoriile moniste sustin ca legea tarii are o unica sorginte, unii autori afirmand ca ea este de sorginte romana altii considerand ca ea este de sorginte pur traca, dupa cum exista si opinii ramase izolate in literatura de specialitatea privind sorgintea slava sau cea germana a legii tarii.

Teoriile dualiste considera ca legea tarii este de sorginte daco-romana, insa toate aceste opinii pacatuiesc prin exclusivismul lor si neglijeaza creatia originala a poporului roman in planul dreptului, parandu-se astfel ca poporul roman si-a constituit un sistem de drept bazat numai pe mosteniri si influente din dreptul altor popoare. Principala deficienta a acestor constructii teoretice rezida in metoda de cercetare utilizata - metoda metafizica . Potrivit acestei metode, dreptul este redus la un continut ideatic, urmarindu-se pe baza comparatiei dintre institutiile juridice sa se evidentieze filiatia ideilor si institutiilor juridice precum si primordialitatea unor in raport cu celelalte. Aplicand aceasta metoda la problematica originii tarii, adeptii teoriei resping solutia problemei spunand ca ori de cate ori exista asemanare intre legea tarii si dreptul popoare2lor vecine este in mod incontestabil vorba de un imprumut facut de poporul roman din dreptul celorlalte popoare. Unul dintre adeptii acestei metode este George Fotino, arata in mod limpede ca dreptul roman este original, numai ca nu prezinta nici o asemanare cu vreo institutie juridica straina, in caz contrar fiind vorba incontestabil de un imprumut. Mergandu-se pe aceasta linie de gandire s-a ajuns, ca in preajma celui de al doilea razboi mondial, sa se faca o clasificare tiparita a institutiilor Legii Tarii in trei categorii:

mostenite din dreptul roman si geto - dac;

imprumutate;

originale (aici fiind incluse numai acele institutii care nu pot fi incadrate in primele 2 categorii ).

Nu putem accepta aceste 2 teorii pentru ca singura explicatie stiintifica a originii legii tarii este aceea pe baza metodei de cercetare dialectica (filozofia lui Hegel). Potrivit acestei metode explicatia fenomenului juridic rezida din determinismul de tip dialectic si mai exact intr-o componenta a acestui determinism, determinarea suprastructurii sociale in cadrul careia intra si suprastructura juridica, de catre baza economica a societatii. Asa se explica asemanarea existenta intre unele institutii ale legii tarii si institutiile corespondente din dreptul popoarelor vecine.

Conditii economico-sociale de existenta comune genereaza reglementari comune asa si numai asa se pot explica asemanarile dintre legea tarii si dreptul unor popoare cu care poporul roman nu a intrat niciodata in contact de-a lungul istoriei. Totodata potrivit metodei de cercetare de tip dialectic, existenta unei asemanari intre legea tarii si dreptul popoarelor invecinate nu presupune neaparat un imprumut din reglementarile altor popoare, ci poate fi in egala masura un imprumut pe care celelalte popoare l-au facut din dreptul natural al romanilor. In concluzie legea tarii este o creatie originala a poporului roman care s-a format in cadrul unui proces istoric complex potrivit caruia poporul roman a creat un set de reguli destinate a reglementa toate domeniile vietii feudale, reguli care au fost influentate la nivel tehnologic de convietuirea poporului roman cu popoarele invecinate.

Au fost formulate in literatura de specialitate si opinii diferite in legatura cu continutul legii tarii (sfera de reglementare a legii tarii). Unii autori au spus ca legea tarii reglementeaza in exclusivitate dreptul de proprietate, considerata a fi o proprietate imobiliara (teritoriala). Altii au aratat ca legea tarii este un drept agrar si pastoral , destinat a reglementa activitatile economice fundamentale ale poporului roman. Altii au considerat ca legea tarii reglementeaza relatiile sociale nascute in legatura cu organizatia cnezala si voievodala cu care poporul roman a aparut in istorie. Cercetarile sociologice desfasurate in perioada interbelica de Dimitrie Gusti si conzinuate dupa razboi de Henri Stahl si Petre Panaitescu la nivelul obstilor satesti care au supravietuit in zonele de munte au evidentiat justetea tezei lui N. Balceascu potrivit careia multa vreme "legea tarii a tinut locul si de constitutie politica si de condica tivila si de condica criminala" ceea ce inseamna ca legea tarii este un sistem de drept atotcuprinzator care reglementeaza intreaga materie a dreptului public si privat.

Prezentarea reglementarilor legii tarii