IN APARAREA TARII SI A CRESTINATATII

IN APARAREA TARII SI A CRESTINATATII

Istoria Tarilor Romane a cunoscut, in secolele XIV-XVI, o splendida perioada de inflorire a statalitatii romanesti. Consolidarea si dezvoltarea interna economica, politica si culturala s-au asociat strans cu afirmarea viguroasa a Tarii Romanesti, Moldovei si Transilvanei in raporturile internationale europene, in primul rand in centrul si sud-estul Europei.

Este epoca marilor domnitori si comandanti de osti Mircea cel Batran, Iancu de Hunedoara, Vlad Tepes, Stefan cel Mare, Radu de la Afumati, Petru Rares care vor apara cu barbatie, cu iscusinta si cu energie militara si diplomatica remarcabila, timp de un secol si jumatate, Tarile Romane impotriva valului otoman amenintator. Folosind o tactica adecvata, ridicand osti de pana la 40.000-60.000 de oameni, mobilizand, in eforturi eroice, toate resursele pamantului romanesc, acesti domnitori au transformat Tarile Romane intr-un puternic zid de aparare a independentei si libertatii poporului nostru, ca si intr-o "Poarta a Crestinatatii" cum spunea insusi marele Stefan Voievod.

Lupta dusa de poporul roman, in contextul prabusirii puterii de rezistenta a sud-estul european, iar mai tarziu a regalitatii maghiare, in fata puterii otomane, a dobandit o semnificatie speciala, de ordin general-european

Rolul de aparare a civilizatiei europene, pe care-l aveau Tarile Romane, era recunoscut ca atare de puterile europene, de conducatori de state, de oameni politici, de cronicari ai vremii. Voievozii romani, prin victoriile repurtate, au intrat in istorie nu numai ca vajnici apara-tori ai tarii lor, ci si ca eroi ai intregii "Crestinatati" termen prin care era desemnata ideea de unitate europeana.

Mircea cel Batran era socotit "principe intre crestini cel mai viteaz si cel mai ager", Iancu de Hunedoara era vazut ca "atletul cel mai puternic al lui Hristos", Vlad Tepes a dat nastere, prin faptele lui de arme, unei intregi literaturi europene; Stefan cel Mare era apreciat ca "foarte rafinat si foarte fin in mestesugul razboiului", ca unul dintre "eroii secolului al XV-lea".

In cursul luptei pentru independenta, pe trunchiul viguros al unitatii etno-lingvistice, s-a manifestat in secolele XIV-XVI, sub forme diferite si de maniera elocventa, tendinta de unitate politico-sta-tala. Este caracteristica in aceasta privinta politica de largi orizonturi dusa de Mircea cel Batran. Lucid in aprecierea fortei unite a Tarilor Romane, el a realizat o stransa colaborare cu Petru I Musat si Alexan­dru cel Bun, domni ai Moldovei, si cu Stibor, voievodul Transilvaniei.

In 1388, cum s-a amintit deja in cursul expeditiei conduse de vizirul Ali-pasa impotriva statului dobrogean cand Dobrogea era in primejdie sa cada sub stapanire otomana, fapt ce ar fi periclitat insasi existenta Tarii Romanesti, Mircea cel Batran a intervenit, reusind sa salveze situatia si sa realizeze, prin unirea Tarii Romanesti si a Dobrogei, un singur corp politic, in stare sa infrunte agresiunea oto­mana.

Prin reunirea teritoriului dintre Dunare si Mare cu cel dintre Carpati si Dunare, Mircea cel Batran adauga titlului sau de "voievod al Tarii Romanesti, duce de Fagaras si Amlas, Comite de Severin" si pe cel de "despot al pamanturilor lui Dobrotici si domn al Darsto-rului". Prin aceasta victorie, Mircea cel Mare refacea pe o treapta superioara a evolutiei istorice, in forma romaneasca, vechea unitate din vremea dacilor a tinuturilor din stanga Dunarii cu teritoriul dintre Dunare si Mare.

Prin stapanirea litoralului dobrogean si indeosebi a gurilor Dunarii, Tara Romaneasca se incadra nu numai in circuitul comercial continental, dar si in cel maritim. Detinerea de catre domnul roman a importantelor puncte strategice de mare valoare economica cum erau Chilia, Isaccea, Silistra, Giurgiu, Turnu si Severinul reprezenta insta-panirea totala de catre romani a accesului spre "Marea Cea Mare".

Mircea I Voievod a fost s-a spus un adevarat "adunator de pamant romanesc". Tara Romaneasca a cunoscut in vremea lui cea mai mare intindere pe care a avut-o vreodata. Puterea pe care Mircea cel Batran si-a creat-o prin masurile intreprinse pe plan intern si autoritatea de care se bucura au facut ca el sa fie nu numai un vajnic

aparator al Tarii Romanesti, dar si un protector pentru celelalte provin­cii romanesti, Moldova si Transilvania. In anul 1400, el a intervenit in luptele pentru domnie in Moldova si a determinat inscaunarea pe tron a lui Alexandru cel Bun.

Intr-o perioada in care tulburarile politice interne ale Regatului maghiar il impiedicau pe regele Sigismund sa-si exercite autoritatea efectiva in Transilvania, tinuturile acesteia dinspre Tara Romaneasca au fost supuse autoritatii lui Mircea cel Batran. Daca adaugam la acestea ca dupa 1403 cand a ocupat Chilia de la genovezi Mircea cel Batran si-a intins stapanirea "catre partile tataresti", capatam imaginea nu numai a intinderii statului romanesc condus de Mircea cel Batran, dar si a rolului jucat de el in conducerea politicii de aparare general romaneasca.

Unii dintre urmasii lui Mircea cel Batran, ca, de pilda, Ale­xandru Aldea, solicitand sprijin, aratau conducatorilor oraselor din Transilvania ca daca va "pieri" tara lor va "pieri" si Transilvania si ca in interesul luptei impotriva turcilor era necesara unirea eforturilor lor. In aceasta directie va actiona cu energie, spre mijlocul secolului al XV-lea, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1446) si apoi guvernator al Ungariei (1446-1453), cel care va realiza o adevarata confederare a fortelor militare ale Tarilor Romane in lupta impotriva Imperiului otoman.

In vremea lui Iancu de Hunedoara, date fiind calitatile acestuia de iscusit si temerar comandant de osti, Transilvania a jucat un rol important in conducerea luptei Tarilor Romane impotriva turcilor, lupta ce a unit sub acelasi drapel pe romanii din cele trei tari, cu consecinte insemnate nu numai pe planul succeselor militare, al victoriilor repurtate, ci si pe planul intaririi constiintei unitatii etnice romanesti. Rolul jucat de Transilvania la mijlocul secolului al XV-lea se explica si prin imprejurarile economice, care faceau din unele orase din Transilvania, cum era, de pilda, Brasovul, centre economice de mare insemnatate pentru intreaga societate aflata pe teritoriul actual al Romanei. La Brasov se organizau intr-o masura insemnata schimburi de marfuri interesand, atat piata Moldovei, cat si cea a Tarii Romanesti si a Transilvaniei. Aici isi desfaceau, prin intermediul negustorilor brasoveni, boierii si manastirile de la sud si est de Carpati produsele domeniilor lor: vite, peste, miere. De aici isi procurau unele produse de lux.

Din 1442, Iancu de Hunedoara a intervenit activ in politica interna a Moldovei si Tarii Romanesti, impunand domni pe tronul lor. In 1448, in schimbul sprijinului pe care Iancu de Hunedoara l-a dat lui Petru al II-lea pentru a ocupa tronul Moldovei, acesta i-a cedat cetatea Chilia, una din cele mai insemnate cetati ale Moldovei si una dintre pozitiile cheie ale intregului front antiotoman. Stapanind Chilia, Iancu de Hunedoara avea posibilitatea sa controleze activ desfasurarea eve­nimentelor politice de pe teritoriul Moldovei si Tarii Romanesti.

Activitatea politico-militara a lui Iancu de Hunedoara de fixare a aceluiasi tel eforturilor romanesti din cele trei tari avea sa slujeasca unora dintre cei mai destoinici conducatori romani de dupa el, ca mo­del de actiune in realizarea unitatii statale romanesti.

Cand, dupa moartea lui Iancu de Hunedoara, primejdia otomana a devenit tot mai amenintatoare, sarcina organizarii apararii Tarilor Romane a trecut pe seama statului romanesc de la sud de Carpati, care a gasit in Vlad Tepes conducatorul capabil sa-i intareasca rezistenta si s-o impuna ca pavaza pentru celelalte tari surori.

Patruns de adevarul ca un stat nu poate exista si nu se poate impune in afara decat prin forta interna si forta nu poate fi decat acolo unde este unitate, Vlad Tepes a consolidat, mai intai, bazele interne ale rezistentei, sprijinindu-se pe targoveti si pe tarani si lovind in privile­giile marii boierimi. El a infrant apoi, in cateva lupte de mare rasunet international, ostile otomane invadatoare.

Inca din timpul vietii sale, Vlad Tepes a devenit o figura euro­peana. Ispravile de arme, energia si severitatea cu care a reprimat orice opozitie l-au asezat printre personalitatile politice ale vremii, desi Dracula numele sub care s-a facut cunoscut, a devenit datorita unei bogate literaturi, provenita din medii ostile lui prototipul tiranului sangeros.

Lui Dracula fictiune, creata din interese straine stiintei, istorio­grafia romaneasca ii opune pe Vlad Tepes cel real, ale carui fapte au fost puse in slujba inaltarii tarii

In Vlad Tepes, care a fost sprijinit in obtinerea domniei, ca si in actiunile de ferma afirmare a tarii de forte politice din Transilvania si Moldova, poporul roman a avut un remarcabil om de stat si condu­cator devotat al apararii independentei tarii sale.

Dupa caderea lui Vlad Tepes, stafeta conducerii luptei antioto-mane a Tarilor Romane a fost preluata de Moldova, al carei domnitor,

Stefan cel Mare, avea sa inscrie una din cele mai glorioase pagini ale istoriei romanesti.

"Parinte", aparator al Moldovei, Stefan cel Mare a aparat deo-potriva Tara Romaneasca, impiedicand caderea ei sub stapanire otomana, ca si Transilvania, care privea spre el ca spre un salvator al libertatii ei. In asteptarea unei invazii turcesti, ce parea iminenta, brasovenii, cerand ajutorul lui Stefan cel Mare, i se adresau, la 26 aprilie 1479: .. "Parca ai fost ales si trimis de Dumnezeu pentru carmuire si apararea Transilvaniei. de aceea cu mare dor si dragoste rugam pe Maria Ta ca sa binevoiesti a te grabi si a te apropia de partile acestea, spre a le apara de mai sus-zisii turci prea cumpliti".

Aceeasi scrisoare aducea la cunostinta lui Stefan cel Mare starea grea in care se aflau si speranta locuitorilor din Tara Romaneasca de a se bucura de sprijinul lui . Acestia aratau brasovenii "sunt adusi cu sila si cu putere sa asculte de acei turci, ca si cum s-ar fi departat de credinta crestina si ar fi si ei turci. Pentru care si credinciosi numiti asteapta suspinand din greu pe Maria Ta. Caci nadajduiesc in Maria Ta ca-i vei scapa de sila si robia acestor pagani".

Autoritatea lui Stefan cel Mare era atat de puternica in Transilvania, incat unii dintre contemporani considerau ca in unele parti ale ei domnul roman stapanea efectiv. Cronicarul polon Jan Dlugosz, amintind de participarea secuilor la eroica lupta de la Vaslui, adauga: "a caror tara rupand-o (Stefan) din regatul Ungariei si-o su­puse siesi".

Pentru rolul politic jucat de Stefan cel Mare in Tara Romaneasca, care datorita lui a putut depasi primejdia de a fi incorporata in Imperiul otoman, este semnificativa consemnarea din Letopisetul Cantacuzinesc ca Stefan Voda "au sazut aicea in tara de au domnit ani 16".

Rezulta de aici ca interventiile sistematice ale lui Stefan cel Mare in Tara Romaneasca in numele aliantei active impotriva agreso­rului strain au facut ca, in vremea domniei lui, istoria romanilor de la sud si cea de la est de Carpati sa fie strans legata. Cum autoritatea lui Stefan cel Mare era mare si in Transilvania, am putea spune despre el ca a fost "domn al Moldovei si al tuturor romanilor".

Subliniind prin actiunile lui politice importanta aliantei Tarilor Romane impotriva turcilor, Stefan cel Mare a cautat permanent sa convinga puterile europene de necesitatea unei aliante mai largi, a statelor europene, in cadrul careia eforturile Moldovei ar da mai mult pentru cauza ei si cea generala. Constient de importanta tarii sale in

sistemul de aliante a statelor crestine impotriva turcilor, numind Moldova Poarta a Crestinatatii, Stefan cel Mare atragea atentia curtilor europene ca "daca aceasta Poarta (a Crestinatatii), care este tara noastra, va fi pierduta Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva atunci toata Crestinatatea va fi in mare primejdie".

Cu toata simpatia manifestata de puterile crestine fata de victo­riile repurtate de Stefan cel Mare impotriva turcilor, marele domnitor s-a vazut in momente de grea cumpana singur, trebuind sa infrunte cu o oaste mica forte militare dusmane mult superioare ca numar si inzestrare tehnica. El a cautat sa suplineasca inferioritatea in efectivele militare printr-o judicioasa folosire a terenului in care cauta sa anga­jeze lupta, printr-o tactica in masura sa-i permita hartuirea inamicului cu scopul de a-i slabi moralul inainte de batalia decisiva, amanuntit pregatita. Izvoarele relateaza ca Stefan Voda pentru a impiedica aprovizionarea ostilor dusmane, care se realiza de obicei pe seama avutului locuitorilor din tinuturile prin care ele treceau evacua satele si pustia totul in calea inamicului. Foametea creata in oastea agresoare din cauza neputintei de jaf nu numai ca macina mii de vieti, dar obliga pe supravietuitori sa se razleteasca, cautandu-si in mod disperat hrana. Acest fapt il urmarea, de altfel, Stefan Voda. Cu oastea lui, restransa ca numar, el putea sa angajeze cu mai multa usurinta lupte si sa infranga acele unitati desprinse din marele corp expeditionar dusman.

Datorita exceptionalei sale eficacitati, aceasta tactica de lupta, folosita inainte si de Mircea I Voievod, ca si de Vlad Tepes, a consti­tuit mult timp forma clasica a rezistentei militare romanesti. Aplicarea ei, presupunand distrugerea constienta a nenumarate bunuri materiale, pribegii si mari privatiuni pentru locuitori, releva unitatea stransa dintre domnitor si tara, mobilurile morale care au potentat si calauzit lupta de veacuri a poporului roman: dragostea netarmurita fata de patrie si de pamant, ideea de drept si de dreptate, constiinta rolului de indeplinit in aceasta parte a Europei, de aparare a civilizatiei.

Razboaiele purtate de Stefan cel Mare dupa propriile lui cuvinte, 36 la numar incheiate cele mai multe (34) cu victorii, au intarit increderea poporului in forta pe care el o reprezenta si in destoinicia conducatorului sau dupa expresia cronicarului Grigore Ureche: "om intreg la fire, nelenes si lucrul sau il stia a-l acoperi si unde nu gandeai acolo il aflai. La lucruri de razboaie, mester unde era nevoie insusi se vara, ca vazandu-l ai sai sa nu se indarapteze si pentru

aceia rar razboi de nu biruia si unde-l biruia altii nu pierdea nadejdea ca stiindu-se cazut jos, se ridica deasupra biruitorilor".

Faptele lui Stefan cel Mare, ca si actele scrise, emise din porunca lui, scot in evidenta energia extraordinara a domnului, rapiditatea cu care actiona constient ca de ea depinde in mare masura reusita calitati pe care cauta sa le impuna celor din jurul sau, ca si aliatilor straini.

Mandru, cu un pronuntat sentiment al demnitatii, dat de increderea in el si in supusii sai, Stefan cel Mare a intruchipat in cel mai inalt grad calitatile adevaratului sef de stat care stie sa impuna respect. Cu satisfactia datoriei implinite pentru patrie si Crestinatate, Stefan cel Mare anunta principilor Europei biruinta de la Vaslui: "Am luat sabia in mana si cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru atotputernic am mers impotriva dusmanilor Crestinatatii, i-am biruit si i-am calcat in picioare si pe toti i-am trecut sub ascutisul sabiei noastre.".

In raporturile cu supusii sai, Stefan cel Mare informeaza izvoarele era ca un parinte bland, drept, darnic si de aceea foarte iubit de ei. Anul mortii lui Stefan cel Mare a fost un an de profunda intristare pentru tara Moldovei. "Atata jale era scria Grigore Ureche de plangea toti ca dupa un parinte al sau, ca toti cunostea ca s-au scapat de mult bine si de multa aparatura".

Pe cat de mare ostean a fost pe campul de lupta, pe atat de mare organizator si ziditor de tara s-a dovedit Stefan cel Mare in timp de pace. Domnia a lui a fost o epoca de mari infaptuiri pe intreg intinsul Moldovei, de numeroase constructii realizate in stil arhitectonic mol­dovenesc, ce i-au facut, ca si faptele lui de arme, vesnic numele si pilduitoare opera.

Nici un domnitor roman pana la Stefan cel Mare nu s-a bucurat inca din timpul vietii de o faima internationala atat de mare ca a lui. Biruintele impotriva turcilor, venite dupa infrangerile in cascada sufe­rite de puternice state europene, au starnit aprecieri elogioase la adresa viteazului comandant de osti si au nascut sperante in noi victorii. Papa Sixt al IV-lea, cronicarii poloni Jan Dlugosz, Matei Miechowski, ca si panegiristul regelui Matei Corvin, Bonfinius, si multi alti carturari straini au apreciat calitatile de mare conducator de stat ale lui Stefan cel Mare.

Puternica rezistenta opusa de Stefan cel Mare cuceririlor otomane, ca si victoriile repurtate de Vlad Tepes, Iancu de Hunedoara,

Mircea cel Batran au facut dovada trainiciei organizarii statale a romanilor. Imbinand confruntarea deschisa, armata, pe campul de lupta cu negocierile, domnii Tarilor Romane au reusit sa pastreze dreptul la existenta al statelor romanesti, dreptul de a avea o viata politica a lor, in conformitate cu traditia mostenita si cu experienta istorica capatata de a se guverna dupa propriile lor legi si institutii, prerogative pe care le pierdusera popoarele cazute sub stapanirea otomana.