Regatele succesoare

Regatele succesoare

Asezarea barbarilor in Imperiu s-a facut in conformitate cu sistemul de incartiruire a soldatilor romani, numit al ospitalitatii. Potrivit acestuia, proprietarii romani erau obligati sa puna la dispozitia barbarilor intre o treime si doua treimi din pamant, locuinta, sclavi. In unele cazuri se pare insa ca n-a fost vorba de o preluare a pamantului, ci doar de incasarea unei cote-parti din veniturile aferente acelui pamant. Vandalii au confiscat pe scara larga pamantul proprietarilor romani, iar anglo-saxonii i-au izgonit din tinuturile lor pe celtii romanizati. Astfel, asezarea neamurilor germanice pe teritoriile romane a avut ca urmare un anumit transfer de proprietate. In unele zone, germanicii au adus cu ei organizarea de marca (longobarzii), dar in general au adoptat sistemul roman al proprietatii private asupra pamantului.

In momentul in care se asaza pe teritoriul Imperiului, neamurile germanice sunt conduse de sefi militari, care, din punctul de vedere al poporului lor, sunt regi, dar din punctul de vedere al Imperiului sunt considerati generali sau functionari romani. Regii barbari respectau, in mod teoretic, drepturile imparatului din Rasarit si se proclamau drept

reprezentanti ai acestuia, in general in virtutea unui foedus, tratat de alianta militara.

Conceptia despre autoritatea monarhica ramane in esenta una de tip roman. Suveranul tinde sa aiba o putere absoluta, pe care vechile institutii tribale n-o mai pot controla. Se contura si o anumita conceptie despre stat, vazut ca patrimoniul unei familii, care poate fi impartit urmasilor, ca in cazul francilor. Regalitatea barbara incearca sa pastreze aparenta imperiala, regii preluand o serie de prerogative ale imparatului roman. Functiei lor prioritar militare, acestia ii adauga si calitatea de legislatori, impartitori de dreptate, sefi ai adminis­tratiei si aparatori ai bisericii

In statele barbare intemeiate pe continent a existat regimul personalitatii legilor, potrivit caruia un om era judecat dupa legea nea­mului sau: romanii dupa dreptul scris roman, iar barbarii dupa cutumele lor. Regii reprezentau si instanta suprema de judecata, fiind accesibili celor care doreau sa faca apel la ei.

Ca sefi ai administratiei, regii barbari din Italia, Galia, Spania pastreaza in mare parte aparatul de stat roman, pe care nu aveau cu ce sa-l inlocuiasca. O situatie aparte se intalneste doar in Britania anglo-sa­xona, unde structurile romane s-au prabusit total si unde migratorii germanici nu au mai gasit elemente de administratie pe care sa le preia direct.

Merita mentionat si cazul special al episcopilor, care foarte frecvent, in cazul in care disparea administratia laica de sorginte ro­mana, preluau unele din atributiile vechilor functionari imperiali, mai ales la nivelul oraselor, carora le asigurau apararea.

Regii barbari ii imita pe imparati si in ceea ce priveste functia de aparatori ai bisericii. Un caz aparte il constituie Clovis, regele francilor, care trece de la paganism direct la ortodoxie, fara a mai trece printr-o etapa ariana, ca alti regi germanici. Convertirea lui la cresti-nism (496 sau 508) a creat premisele sintezei rapide dintre franci si populatia galo-romana, conditie a soliditatii statului franc. In 589 se converteau si vizigotii de la arianism la dreapta credinta, iar pe la mijlocul secolului al VII-lea arianismul disparea si din statul longo-bard. In 597 incepea convertirea anglo-saxonilor, prin botezul regelui Aethelbert din Kent. Pretutindeni se instaurau relatii foarte bune de colaborare intre stat si biserica, regalitatea oferind acesteia surse de venit (mai ales danii de pamanturi) si protectie, iar biserica punand la dispozitia regilor mijloace de legitimare ideologica (ungerea apare

pentru prima data in Spania vizigota) si cadre pregatite pentru indepli­nirea functiilor administrative. Colaborarea regilor cu episcopii si abatii este o caracteristica a regatelor succesoare europene.