LUMEA RURALA

LUMEA RURALA

Spre deosebire de lumea profund urbanizata a imperiului roman, lumea medievala este una a satelor. Strecurate in putinele spatii lasate libere de padurile ce acopera majoritatea covarsitoare a suprafetei Europei, satele medievale sunt de dimensiuni mici, in general cuprinzand cateva familii, si doar in cazuri exceptionale, si mai ales spre sfarsitul perioadei, cateva zeci. Locuintele sunt in general din lemn, consecinta directa a prezentei atotstapanitoare a padurii, dar si a faptului ca sunt prea putine unelte de fier cu care sa se poata prelucra piatra, iar pe de alta parte, taranii nu au mijloacele materiale care sa le ingaduie case mai bogate. Aceste case au la inceput o

singura incapere, care adaposteste toata familia, de-abia treptat, de-a lungul secolelor, pe baza progreselor materiale si a transformarilor in mentalitate (in sensul definirii unei conceptii despre intimitate), multiplicandu-se numarul camerelor.

Dimensiunile mici ale satelor, asa cum ni le releva documentele si sapaturile arheologice, demonstreaza ca Europa medievala este una putin populata, a omului rar, chiar daca pot exista zone cu o densitate mai mare de locuire, ca in spatiul mediteranean si in special in Italia sau in Imperiul bizantin. Numarul redus de oameni este legat de nivelul de dezvoltare a tehnicii, in special a celei agrare, care permite doar obtinerea unor recolte mici, incapabile sa sustina o crestere demografica importanta si rapida. Desi natalitatea este mare, uneori chiar de 40 de nasteri la mia de locuitori, datorita casatoriei foarte timpurii a fetelor (11-12 ani) si absentei practicilor contraceptive, interzise de Biserica, mortalitatea este la randul ei foarte mare, atat in randul copiilor, cat si al femeilor, mai ales datorita complicatiilor ce survin la nastere. Speranta de viata nu depaseste cu mult 30 de ani, iar cei ce apuca sa ajunga la 50 de ani sunt considerati batrani.

Inapoierea tehnologica, responsabila pentru progresul demo­grafic lent, este observabila in felul in care oamenii depind de capriciile naturii, pe care invata cu greu s-o stapaneasca si careia trebuie sa i se supuna. Intr-o societate esential rurala, viata oamenilor este guvernata de ritmul agrar, de succesiunea anotimpurilor si, deci, a diferitelor munci agricole prin care pamantul este silit, cu mijloace primitive, sa ofere produsele necesare tuturor.

Esentialul activitatii taranilor medievali consta in cultivarea pamantului, cresterea animalelor nefiind foarte raspandita, deoarece productiile mici nu ingaduie intretinerea unui septel numeros. Este preferata, in Occident, cresterea porcilor, care pot fi tinuti in paduri, in conditii de semisalbaticie, alaturi de care se mai intalnesc pasari de curte, boi, cai si magari, folositi la muncile agricole. Boii, desi mai lenti, sunt preferati cailor, deoarece pot fi hraniti mai usor, iar carnea lor poate fi consumata. O adevarata "revolutie tehnologica" a repre­zentat-o descoperirea noului sistem de injugare si inhamare cu tractiunea pe pieptul animalului si nu pe gatul acestuia ca in Anti­chitate (secolele IX-XI). Aceasta a permis mai buna utilizare a fortei animalelor si chiar aditionarea acesteia, printr-o injugare in rand, unul in spatele altuia, ceea ce in timp avea sa conduca la lucrari agricole de mai buna calitate. Dar tehnica agricola ramane destul de rudimentara si face apel la un plug primitiv, cu brazdar de fier (dar cel de lemn

continua sa fie folosit pe scara larga), care in general nu intoarce bine pamantul, fiind de aceea necesare mai multe araturi, ca si interventii ulterioare cu sapaliga si harletul. Pentru ca solul sa-si refaca in aceste conditii elementele nutritive, ar fi fost nevoie de folosirea ingrasa-mintelor naturale, a balegarului, care insa nu este frecvent intalnita tocmai datorita numarului redus de animale. Singura solutie este deci de a da solului posibilitatea sa se odihneasca, lasandu-l o vreme necul­tivat, in parloaga. Atunci cand, pe o jumatate a pamantului detinut, taranii dintr-o comunitate rurala cultiva cereale si pe cealalta o lasa nelucrata, ca pasune, avem de-a face cu sistemul numit asolament bienal. O productivitate mai mare o asigura asolamentul trienal, care lasa in parloaga doar o treime din pamant, o treime fiind cultivata cu cereale de toamna si alta treime cu cereale de primavara (mai ales ovaz, pentru hrana cailor). Obtinandu-se doua recolte diferite pe an, erau mai multe garantii in cazul unor anomalii climatice (inghet puternic prin care graul de toamna era compromis sau ploi puternice care nu ingaduiau lucrarile de primavara etc.), dar sistemul se raspan-deste destul de incet si nu poate constitui doar prin el insusi o garantie impotriva foametei. Aceasta reprezinta un spectru care, alaturi de ciuma si de razboi, este in mod constant motiv de teama pentru oame­nii medievali.

Iar daca recoltele sunt slabe, ceea ce se intampla de regula la cativa ani, foametea se declanseaza, iar organismele subnutrite sau malnutrite cad prada diferitelor epidemii care bantuie si impotriva carora medicina e neputincioasa. Cazul cel mai dramatic a fost reprezentat de ciuma din 1345-1351, care, venind dupa mai multi ani succesivi de recolte proaste si de foamete, a gasit organismele majori-tatii populatiei occidentale foarte slabite, incapabile sa reziste unei boli careia oricum nu i se cunosteau cauzele reale si nici remediile. Pe ansamblu, a murit atunci intre un sfert si o treime din populatia Europei.

La mizeria in care traiesc locuitorii satelor contribuiau si obliga-tiile pe care acestia le aveau fata de stapanii feudali. Cadrul obisnuit al vietii taranului medieval este domeniul, care poate cuprinde de la un sat la cateva zeci. In schimbul lotului (numit in general mansa in actele latine) pe care il primesc de la stapanul domeniului (sau pe care au fost obligati sa i-l cedeze, ramanand sa locuiasca pe el), taranii sunt siliti sa presteze munci (robote, corvezi) pe terenul pus in valoare direct de proprietar (rezerva senioriala). Sunt obligati, de asemenea, sa-i cedeze o parte insemnata a produselor gospodariei si, pe masura accentuarii

circulatiei monetare, sa-i plateasca anumite sume de bani (cens). Alaturi de dijma pentru biserica si impozitele catre stat, din ce in ce mai numeroase spre sfarsitul perioadei medievale, aceste obligatii sustrag taranilor o mare parte a produselor muncii lor, mentinandu-i in marea lor majoritate intr-o situatie materiala precara. Se adauga lipsa de libertate personala, majoritatea taranilor medievali fiind serbi (iobagi), care nu pot parasi domeniul decat in conditii foarte strict stabilite, care nu se pot casatori in afara domeniului decat cu ingaduinta stapanului (ce nu accepta usor pierderea unor brate de munca prin mutarea in alta parte), nu-si pot lasa mostenire bunurile decat in schimbul platii unei taxe etc.

De regula, analfabetismul, lipsa de contacte frecvente cu alte realitati, ideile unei ordini sociale stabilite de divinitate ii fac pe tarani sa accepte aceasta stare de lucruri, dar nu lipsesc rezistentele pasive, refuzul de a a-si onora obligatiile, nesocotirea monopolurilor senio­riale, nesupunerea la munca, fuga de pe domeniu. Acestea determina uneori seniorii sa "negocieze" si sa accepte usurarea obligatiilor. Atunci cand insa aceste sarcini cresc dincolo de ceea ce fusese stabilit prin cutuma, sau cand survin evenimente iesite din obisnuit, se pot declansa mari rascoale taranesti, in care violenta multa vreme repri­mata izbucneste cu o forta distructiva uneori greu de imaginat, vizand distrugerea fizica a feudalilor. In Occident, astfel de mari rascoale au izbucnit mai ales in perioada de statornicire a relatiilor feudale, in zone cu taranime pana atunci libera (spatiul german); de asemenea, mari tulburari au marcat declinul relatiilor feudale in agricultura, ca de exemplu Jacqueria din Franta si rascoala condusa de Watt Tyler in Anglia, ambele in secolul al XIV-lea.