Istoria cenzurii romanesti

ISTORIA CENZURII ROMANESTI

I.1. CONSIDERATII TEORETICE.

Nici un sistem totalitar nu poate afirma despre sine ca ii controleaza pe deplin pe cei aflati sub autoritatea sa daca nu le controleaza acestora si modul de a vorbi, de a scrie, intr-un cuvant, de a gandi. Daca lucrurile nu ar sta astfel, un atare regim n-ar avea prea multe sanse sa supravietuiasca. Este si parerea lui Mihai Coman : "Supravegherea tuturor si, prin ea, controlarea actelor de comunicare, reprezinta un ingredient al mentinerii la putere" . Dar cenzura nu este caracteristica doar unui sistem opresiv. Se intalneste adesea si in tari cu regimuri democratice: "Aparuta pe scena evolutiei sociale odata cu organismul statal ce exercita ceea ce se cheama, intr-un cuvant, Puterea, cenzura a cunoscut, in timp, intensitati si forme multiple, dovedindu-se indispensabila pana si functionarii societatilor democratice si chiar celor contemporane" . Trist, dar adevarat.

Etimologic, cuvantul "cenzura" provine din latinescul "cens". Acesta reprezenta un recensamant al cetatenilor romani si al averii lor, realizat de cenzori. In DEX-ul din 1984, cenzura este explicata in felul urmator: "Control prealabil care asigura pastrarea secretului de stat; controlul prealabil exercitat asupra continutului publicatiilor, emisiunilor de radioteleviziune etc.; organ care exercita acest control". Definitia din DEX

pe anul 2000 difera putin: "Control prealabil exercitat de anumite organe specializate ale unui stat asupra publicatiilor, spectacolelor etc. Si, in anumite conditii, asupra corespondentei si convorbirilor telefonice; organ care exercita acest control". Intr-un sens mai general, cenzura este "actul oricarei entitati politice, religioase, militare ori administrative de a conditiona exprimarea/difuzarea de informatii, opinii, idei, in sens larg, creatii intelectuale, pe care publicul are dreptul sa le cunoasca, in functie de valorile pe care aceasta intelege sa le protejeze la un moment dat"[3].

Remarcam, din definitiile oferite de DEX, faptul ca cenzura este perceputa ca fiind un act "prealabil". In fapt, insa, cenzura nu este doar o actiune prealabila, ea putand fi si una "a posteriori".

Intr-adevar, exista doua tipuri de cenzura, daca luam drept criteriu de categorisire"momentul examinarii produsului cultural: cenzura preventiva ("restrangerea prealabila") si cenzura a posteriori"[4].Cenzura, la modul general, indeplineste mai multe functii, intre care Bogdan Ficeac o identifica pe cea mai importanta ca fiind "crearea unei noi elite potrivit unui canon ideologic stabilit de suveran" . Subsumata acestei functii, o alta este "netezirea traseului mesajului propagandistic, pe langa limitarea dreptului la informare si a libertatii de exprimare" .

Dar singura, numai sprijinindu-se pe cenzorii sai, institutia cenzurii nu si-ar putea face datoria pana la capat. De aceea, a fost nevoie sa apara anumite "practici asociate cenzurii". Acestea ar fi: "controlul Puterii asupra resurselor de materii prime (hartie de ziar, alte materiale), asupra tipografiilor, a retelelor de distributie, a frecventelor de telecomunicatii". Acestea pot fi trecute la rubrica "cenzura economica". Practici mai subtile pot fi "controlul accesului la profesie si "cenzura populara", ingradirea accesului la informatii, existenta unei legislatii ambigue privind informatiile cu caracter secret, legislatii care nu recunosc jurnalistilor dreptul de a-si proteja sursele de informatie, legislatii care nu garanteaza independenta administrativa si editoriala a organelor de conducere ale canalelor publice fata de guverne, invocarea, cu rea credinta, a reglementarilor de ordin tehnic la alocarea de frecvente radio-TV, pentru a influenta continutul programelor, absenta legislatiei anti-concentrare in mass-media, alte reglementari si practici de intimidare, de descurajare a jurnalistilor". Pana la urma, aceste practici asociate cenzurii nu sunt altceva decat mai multe chipuri ale sale.

Pe langa aceste avataruri, cenzura mai are si o "sora", in institutia propagandei. Cele doua sunt complementare si se sprijina una pe alta in realizarea acelui scop enuntat mai sus: formarea unei noi elite (de remarcat faptul ca termenul de "elita" trebuie privit cu retinere; a nu se intelege sensul clasic al cuvantului). Bogdan Ficeac il citeaza pe Piotr Wierzbicki, ce in "Structura minciunii" enunta principiile esentiale de informare ale propagandei - "ce trebuie sa stie poporul" - si ale cenzurii - "ce nu trebuie sa stie poporul". Combinate, cele doua institutii urmaresc remodelarea gandirii, avand la dispozitie pentru aceasta opt cai de actiune: "controlul comunicatiilor umane", "manipularea mistica", cerinta de puritate, cultul confesiunii, "stiinta sacra", remodelarea

limbajului, doctrina mai presus de oameni si delimitarea sociala. Rolul primordial in toate acestea il joaca minciuna"[7].

I.2. CENZURA DE LA ANTICHITATE LA EPOCA CONTEMPORANA.

Din punct de vedere istoric, s-ar putea afirma ca cenzura a aparut inca din Antichitate. Unii autori identifica in gestul Apostolului Pavel de a distruge in public inscriptiile exorcistilor o prima forma de manifestare a cenzurii[8]. Altii considera ca Antichitatea nu a cunoscut cenzura (cel putin, nu asa cum este ea inteleasa astazi), interdictiile suportate de anumiti ganditori tinand mai degraba de respectarea dogmelor religioase. Asa se face, de pilda, ca in anul 411 i. Hr., Aeropagul grecesc ardea pe rug scrierile sofistului Protagoras, care se indoise de existenta zeilor. Tot un act de cenzura ar putea fi considerata incendierea bibliotecii din Alexandria, cele peste 700 000 de volume impartasind idei pagane, in opinia invadatorilor.

Fara indoiala, o cenzura drastica a exercitat-o Biserica, in special cea catolica, in "anii de glorie" ai Inchizitiei. Cartile interzise erau arse, uneori laolalta cu autorii lor, considerati eretici. Astfel, in 1563 apare "Index librorum prohibitorum", initiat de papa Pius IV. Acesta era un catalog al cartilor interzise. Uimitoare cariera, avand in vedere ca de-abia in 1966 s-a emis o decizie care a suspendat aparitia Index-ului. Scriitori si filosofi precum Boccaccio, Dante, Descartes, Diderot, Hugo, Kant, La Fontaine, Lamartine, Montesquieu, Pascal, Rabelais, Spinoza, Swift, Voltaire s.a. si-au vazut numele in "selectul" catalog al Vaticanului[10]. Instituirea oficiala a cenzurii a venit in 1742, in Franta. La Paris incepe sa functioneze un "corp cenzorial" ce numara 79 de functionari, fiecare fiind specializat pe un anumit domeniu. Cei mai multi, 35, supravegheau beletristica .

In Tarile Romane, pana in 25 iulie 1784, cea care raspundea de cenzura era Biserica. Dupa aceasta data insa, domnitorul Mihail Sutu introducea si la noi cenzura oficiala, denumita "cenzura domneasca"[12]. Mai tarziu, pe 23 august 1840, "Dacia Literara" a lui Mihail Kogalniceanu trage obloanele din cauza unui proverb "scapat" in revista: "Pestele de la cap se impute". Domnitorul Mihail Sturza l-a considerat o aluzie la persoana sa si a dispus suspendarea revistei .

Pentru unii "secolul vitezei", pentru altii "secolul razboaielor", secolul XX a insemnat si "secolul razboaielor impotriva cartii". Startul cenzurii pe scara larga il da nou-infiintata (in 1917) Uniune Sovietica. Multe scrieri sunt suprimate impreuna cu autorii lor. Fenomenul in sine nu este nou, noutatea constand in amploarea sa.

Drumul inchisorilor, al Siberiei sau, mai simplu si mai eficient, al plutoanelor de executie a fost luat de un numar imens de autori, chiar si dintre cei care simpatizau sau sustineau cauza comunismului. Sa amintim doar de controversatul Maiakovski. Acesta era considerat aproape un poet de geniu, cand, dupa Revolutia Bolsevica, a trecut cu arme, cu bagaje in tabara lui Lenin. Totusi, numeroasele sale ode inchinate acestuia nu l-au salvat de la o moarte suspecta. Autoritatile comuniste ale acelor vremuri afirmau ca poetul revolutionar s-ar fi sinucis. In folclor circulau insa doua anecdote care, in fond, spuneau acelasi lucru. In prima se zicea ca poetul Maiakovski "ar fi fost sinucis", iar cea de-a doua afirma ca ultimile cuvinte ale lui Maiakovski dinainte de a se sinucide au fost "Tovarasi, nu trageti!"

Adversara inraita (din punct de vedere ideologic) a Uniunii Sovietice, Germania nazista a preluat insa modelul lui Lenin si Stalin in ceea ce priveste cenzura si l-a aplicat cu brio. Cartile necorespunzatoare cu idealurile ariene ale lui Hitler erau supuse auto-da-fé-ului in public. De prisos sa mai spunem ca cele mai multe erau scrise de autori de origine evreiasca.

Revenind in patria sovietelor, in 1958 Boris Pasternak obtine Premiul Nobel pentru Literatura pentru romanul "Doctor Jivago". Este fortat de autoritati sa refuze Nobelul. In 1962, Aleksandr Soljenitin publica in revista "Novii Mir" "O zi din viata lui Ivan Denisovici". Mai tarziu (in 1970), castiga si el Nobelul pentru Literatura cu "Arhipelagul Gulag". Soljenitin nu mai este fortat sa-l refuze, ci sa plece in exil, fiind expulzat de Leonid Brejnev.

De o cenzura "mortala" este pasibil britanicul de origine indiana Salman Rushdie. Cartea sa "Versetele satanice", aparuta in 1988, a ofensat intreaga lume musulmana. Un tribunal extraordinar al lumii islamice l-a condamnat la moarte si pana in ziua de azi scriitorul traieste sub o pauza stricta, fanatici religiosi incercand in cateva randuri sa duca sentinta la indeplinire.

Acest succint tablou cronologic al institutiei cenzurii confirma ideea ca puternicii zilei au avut nevoie dintotdeauna de un organism care, intr-un fel sau altul, sa mai reteze din aripile gandirii. Unde nu s-a putut "cu frumosul" (daca poate fi numita astfel distrugerea unei opere in care autorul a investit timp si framantari nesfarsite, spirit si suflet), s-a procedat la eliminarea fizica a autorului. Cerberul cenzurii a stat mereu de veghe, dar nu la portile Hadesului, ci la cele ale Campiilor Elizee ale spiritualitatii umane.

I.3  ANALIZA CENZURII ROMANESTI IN PERIOADA COMUNISTA.

Hotarat lucru, puterea nou instalata la Bucuresti in anii '44-'45 cu ajutorul esential al Armatei Rosii, avea neaparata nevoie de o portavoce, prin intermediul careia sa-si atraga de partea sa masele. In acelasi timp, pentru ca mesajul sau sa nu fie "bruiat", partidul comunist a facut tot ce i-a stat in putere ca, inca de la inceput, sa suprime celelalte institutii care nu serveau intereselor sale prin ce scriau, difuzau, publicau. Cu alte cuvinte, inca din primii ani de dupa obtinerea puterii - mai mult oferita pe tava de sovietici, decat cucerita prin forte proprii - , comunistii de la Bucuresti au instituit cenzura.

Ceea ce si-a dorit cenzura comunista din Romania a fost nivelarea constiintelor, uniformizarea lor, intr-un final. "Cenzura a reprezentat una din procedurile fundamentale puse in lucru de regimul comunist romanesc in vederea constituirii unui spatiu public si a unei culturi comune"[14]. Telul suprem al comunistilor - pe plan socio-uman, sa spunem - era crearea "omului nou". Or, unul din instrumentele folosite la crearea acestui "om nou" este controlul informatiilor. "Controlul informatiilor este instrumentul folosit in restructurarea conceptiilor, in modificarea concluziilor experientei de viata, in deformarea relatiilor interpersonale, in distorsionarea proceselor imaginative, in recrearea sistemelor de norme morale si etice, in rescrierea istoriei, in dezvoltarea unor noi criterii de evaluare, in remodelarea sentimentelor" . Multe obiective, toate indeplinite cu brio!

Cenzura comunista a mers mana in mana cu propaganda. Una fara alta nu se putea. Interesant este faptul ca, in primii ani de la actul de la 23 august 1944, propaganda comunista cerea respectarea libertatii presei. E drept ca se referea de fapt la libertatea presei comuniste, nu a presei in general. Asa suna si un articol din "Scanteia" acelor ani: "Libertate pentru presa democratica, da! Libertate pentru nazistii din presa romana, nu!"[16]. Asa-numitii nazisti din presa romana erau, evident, toti cei care nu sustineau cauza comunismului. Se aplica si aici dictonul "Cine nu e cu noi, e impotriva noastra".

N-am putea spune ca modelul comunist de cenzura se diferentiaza radical de alte modele, cel nazist, de exemplu (cele doua sisteme, comunismul si nazismul, au si fost vazute ca fiind in esenta de aceeasi natura, dar cu "semn" inversat). Se prea poate totusi ca, in timp ce in Germania ariana, propaganda sa fie pe primul loc, in comunism, accentul sa se puna pe cenzura.

Acceptand ideea ca cenzura si propaganda, luate impreuna, constituie un model de comunicare in masa, putem identifica unele din componentele acestui model: "decuparea ipocrita a evenimentelor, ocultarea acestora - procese supravegheate de "functionarii Adevarului", dependenta de o unica agentie de presa (nationala, oficiala si de stat, sub controlul partidului), a intregului sistem mediatic, controlul accesului la profesie si al practicilor profesionale, al resurselor materiale si al discriminarii produselor culturale, privarea de surse alternative de informare"[17]. Acelasi autor numeste cateva rezultatele aplicarii acestor componente (metode): "generalizarea "limbii de lemn", a discursului publicistic steril si sterilizat, construit din "adevaruri convenabile" si din "interpretari conforme", vicierea educatiei si culturii prin politizarea lor excesiva (cenzura comunista taxa drastic apolitismul), paralizarea fluxurilor informationale atat la nivelul sferei private, cat si al celei publice - publicului i se cere sa adere la " adevarurile oficiale", iar daca nu o face, sa nu-si manifeste indoiala, sa nu exprime comparatii si, mai ales, sa nu critice" .

In teoria jurnalismului se spune ca acesta nu infatiseaza de fapt realitatea, ci o recompune, instituind criterii, valori, norme ce difera, poate, de cele existente in viata de zi cu zi. Cenzura comunista si-a pus atat de mult amprenta asupra presei, incat aceasta nu doar a recompus realitatea, dar a reusit sa o transforme intr-un veritabil basm, inversand ierarhii, transformand albul in negru si negrul in alb. M. Petcu vorbea de o "non-actualitate vehiculata de presa"[19] si de faptul ca "unica valoare a unei stiri este data de masura in care serveste partidului unic" . Intr-un stat democratic, cu un sistem pluripartidist si in care libertatea de exprimare nu cunoaste limitari (prea mari; ele totusi exista pretutindeni), un asemenea mod de a vedea lucrurile ar fi catalogate drept aberatii de majoritatea populatiei, iar publicatiile avand astfel de inclinatii ar ajunge la gunoi (asa cum se intampla de altfel cu publicatiile comunistilor inainte de venirea acestora la putere; ideile exprimate in "Scanteia" nu aveau cum sa prinda la romani, intrucat cereau, de pilda, separarea Transilvaniei de Romania. Ce sa mai spunem de Basarabia, despre care aceeasi "Scanteia" scria ca fusese rapita de Romania Uniunii Sovietice. Pe cale de consecinta, "Scanteia" cu tot cu minusculul partid care o edita intrasera in ilegalitate). Trist este insa faptul ca in Romania comunista doar la acest mod se facea presa, iar populatia era obligata sa inghita minciunile, omisiunile vanturate prin ziare. Acestea erau niste pastile amare, greu de inghitit, iar cenzura si propaganda erau cele ce deschideau larg gura oamenilor (desigur, nu pentru a vorbi). Cand acestora doua li se adauga si Securitatea, "tratamentul medical" aplicat se solda cu inchisoare, deportari si executii.

"Ca partasa la tot ce a insemnat teroarea comunista, alaturi de Propaganda si Securitate, Cenzura, cu statut de institutie de guvernamant, menita sa schilodeze, cu surasul pe buze, spiritul creator, gandul individual si colectiv, a fost, pare-se, in unele privinte, mai greu de suportat, in timp,decat incarcerarea fizica traita de numerosi intelectuali, a caror cugetare, numai aparent intrerupta, i-a ajutat sa supravietuiasca intru spirit. Daca Propaganda urmarea schimbarea modului nostru (logico-natural) de a gandi si simti prin documente de partid, in istovitoare sedinte si prelucrari diurne, iar Securitatea, prin torturi fizice si psihice, Cenzura actiona direct asupra intelectului, pe care il bloca ori il deturna lent spre scopuri directionate, in zone de reflectii imprumutate ori elaborate contrafacut" .

Regimul comunist, ca orice sistem totalitar, are tendinta de a ridica intre el si masa condusa numeroase obstacole. Se inconjoara, la propriu si la figurat, cu garduri de sarma si oameni in uniforma. Atmosfera intr-un astfel de regim este una de cazarma militara. Peste tot numai semnul "Interzis". La aceasta stare de fapt contribuie in buna parte si cenzura. Barierele sale nu au materialitate (desi, uneori, o au), dar sunt poate cel mai greu de trecut tocmai din cauza acestei lipse de substantialitate. Cenzura comunista pune catuse gandirii, si acestea sunt poate cel mai greu de desferecat. Un autor basarabean vorbeste de cenzura si sistemul comunist de dincolo de Prut, dar situatia este identica cu cea din Romania comunista: "Intreg sistemul ideologic comunist totalitar era astfel conceput, structurat, de sus in jos, facut sa functioneze prin numeroasele lui verigi, mecanisme, organe de resort si organizatii cu diferite posibilitati si potente de constrangere si corupere, care cuprindeau societatea in ansamblul ei, dar in special exercitau un strict, permanent control asupra partii ei ganditoare"[22]. Acelasi autor declara ca nu a auzit de cenzura in totalitarism, nu a vazut cenzori in totalitarism, dar a "trait dureros, pana la cosmar, presiunea exercitata asupra sufletului" sau si asupra "actului creator de fortele secrete ale sistemului totalitar" . De aici, el trage concluzia ca, cel putin in spatiul basarabean, "cenzura in totalitarism nu a fost decat o absenta omniprezenta" .

Totusi, dupa cum se va vedea, cenzura comunista in Romania nu era deloc o "absenta", ci dimpotriva, o "prezenta". Atributul "omniprezenta" se pastreaza.

Marin Radu Mocanu considera ca cenzura comunista se instaleaza in Romania odata cu aplicarea prevederilor Conventiei de Armistitiu dintre guvernul Romaniei si cele ale Natiunilor Unite (in fapt, guvernul URSS), semnata la 12 septembrie 1944.

Presa romana era supusa Comisiei Aliate de Control prin faptul ca "tiparirea, importul si raspandirea, in Romania, a publicatiilor periodice si neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru si a filmelor, functionarea statiilor de TFF, Posta, Telegraf si Telefon vor fi executate in acord cu Inaltul Comandament Aliat" (sovietic)[25].

In cadrul Ministerului Artelor si Informatiilor (de remarcat "combinarea" nefireasca a celor doua domenii intr-un singur minister) functiona Directia Presei si Tipariturilor. De altfel, aceasta Directie a Presei a anuntat ca de la 1 martie 1945 se instituie cenzura Comisiei Aliate de Control.

Tot un soi mecanism precenzural a insemnat Uniunea Sindicatelor de Artisti, Scriitori, Ziaristi constituita la Bucuresti in zilele de 29-30 august 1945), avandu-l ca presedinte pe Mihail Sadoveanu. La al doilea congres al acestui for, in octombrie, s-au condamnat intr-un mod foarte violent toate formele de cultura occidentala, considerata a fi "decadenta, intrata in putrefactie". Tot cu aceasta ocazie se marcheaza debutul "realismului socialist" ca dogma in creatia artistica si in jurnalism[26].

Prin 1945 este facuta publica o prima lista cu scriitori interzisi din cauza trecutului lor, in care o parte fusesera simpatizanti ai dreptei politice si chiar ai extremei drepte (Garda de Fier). Aceasta lista ii cuprindea pe: Ion Antonescu, I.Al. Bratescu-Voinesti, C.Z. Codreanu, M. Eliade, O. Goga, D. Gusti, Radu Gyr, N. Iorga, M. Manoilescu, S. Mehedinti s.a. Asemenea liste au tot aparut, una dintre ele continand alti autori si lucrari prohibite, precum si calendare, harti si almanahuri din perioada 1938-1945 ce nu trebuia sa ajunga la cunostinta publicului.

O alta Directie a Presei exista si pe langa Ministerul Afacerilor Externe. In cadrul acestei Directii functiona o comisie speciala ce avea ca atributie principala verificarea prealabila a periodicelor aparute. Daca aceasta comisie speciala isi dadea acordul pentru ca respectivele publicatii sa iasa pe piata, acestea mergeau totusi la Cenzura Centrala a Presei, care trebuia sa-si dea si ea autorizatia de "bun de difuzare". Aceeasi Cenzura Centrala a Presei aproba si libretele spectacolelor de teatru. Filmele, in schimb, erau cenzurate de Comisia de Control a Filmelor de pe langa Directia Presei din Ministerul Afacerilor Externe. Bineinteles, filmele sovietice nu aveau nevoie de cenzura din Romania. Ele veneau gata "periate" de la Moscova. Sub verificarile cenzurii militare romanesti si sovietice cadea intreaga corespondenta. Dar, in mod surprinzator, emisiunile Societatii Romane de Radiodifuziune erau difuzate "in general, pe propria raspundere". Comunistii romani si sovietici stiau insa ca trebuie sa atarne steagul rosu si in varful cladirii din strada Gr. Berthelot.

Prin decembrie 1944, partidul comunist incepe o campanie impotriva directorului Radioului, Vasile Ionescu, catalogat "element fascist" si "criminal de razboi", actiune sprijinita masiv de "Radio Moscova". In paralel, au loc o serie de epurari, fapt care ii face pe liderii comunisti sa rasufle usurati in iunie 1945: Radiodifuziunea este in intregime "in mainile poporului". Actul final al acapararii radioului public de catre comunisti se consuma in decembrie 1945: compozitorul Matei Socor este numit director al SRR.

Ziarele de opozitie (ale PNT, PNL, PSD) fusesera suprimate. La 8 ianuarie 1946 insa, primul ministru Petru Groza solicita guvernului sau sa puna in aplicare hotararile luate la Moscova intre 16 si 26 decembrie 1945 de catre ministrii de externe ai URSS, SUA si Marii Britanii. Printre aceste hotarari era stipulata si cea conform careia era asigurata "libertatea presei, a cuvantului, a religiei si a dreptului de asociatie". Praf in ochii occidentalilor. Ziarele PNT si PNL reapar, dar unele articole deranjante erau in continuare eliminate. Guvernul incepe sa instituie o cenzura de tip economic. La 9 martie 1946, statul preia monopolul comertului cu hartie, fapt ce duce, in acelasi an, la aparitia unei crize a hartiei. De asemenea, continua epurarile politice din presa, incepute in 1945, fenomen denumit pompos "defascizarea intregului sector al publicatiilor de orice fel"[27].

Cenzura de tip economic este aplicata la orice nivel. In ultima instanta s-a recurs la pretextul conform caruia muncitorii tipografi refuzau, chipurile, sa tipareasca ziarele Opozitiei. "S-a instalat o cenzura clandestina a muncitorilor tipografi, controlati de partidul comunist, sau deturnarea ziarelor expediate in provincie, pe care agenti comunisti le iau de la posta, sau din vagoanele care le transporta"[28]. Astfel ca saci intregi cu ziare ale Opozitiei erau aruncate din tren direct pe camp. Retururile ar fi putut fi considerate de ziarele de opozitie un favor din partea comunistilor, numai ca acestia nu prea faceau astfel de gesturi de marinimie.

Ca reactii la aceste prime forme de cenzura inca neinstitutionalizata, in 1944, I.I.C. Bratianu, liderul PNL, trimite un memoriu reprezentantilor SUA, Marii Britanii si URSS la Bucuresti, facand o scurta caracterizare a epocii de dupa 1944: "Libertatea presei, care nu a fost niciodata aplicata de la instaurarea regimului actual, este actualmente cu totul suprimata. O cenzura arbitrara si excesiva impiedica orice critica la adresa administratiei si interzice orice remarca cu privire la politica generala, interna si externa. Cota de hartie a devenit derizorie"[29].