Istoriografie generala si romaneasca

ISTORIOGRAFIE GENERALA SI ROMANEASCA (I)

Istoria este modul in care se exprima faptele oamenilor, ca fiinte sociale, de-a lungul timpului. Prin aceste fapte omul se defineste; prin ele se releva felul in care isi daltuieste felul de a gandi, a actiona si a concepe existenta de-a lungul istoriei in necurmatele ei transformari. Omul este creatorul istoriei, iar istoria, in functie de nivelul ei de dezvoltare, modeleaza omul, ii conditioneaza mediul in care se desfasoara existenta lui.

Istoria este, ca atare, un proces dinamic, in continua miscare si prefacere. Sigur, ritmul dezvoltarii istoriei difera de la epoca la epoca, fiind conditionat in mod esential de structurile societatii si de nivelul mijloacelor sale productive. Cu cat acestea sunt mai evoluate si mai perfectionate, cu atat se accelereaza si ritmurile istoriei.

Procesul istoriei nu este niciodata incheiat tocmai pentru ca nu inceteaza nici capacitatea creatoare a omului si nici rezultatele infaptuirilor sale nu inceteaza de a genera noi provocari, noi cerinte si noi incercari

ale spiritului si ale eforturilor oamenilor de a urca trepte noi de cunoastere, de infaptuiri si de realizari.

Din aceasta nevoie de autocunoastere a omului si a societatii, a popoarelor si umanitatii, se naste interesul extraordinar al oamenilor pentru istorie. Este o cerinta care stapaneste fiinta umana tocmai datorita intelegerii lui ca are un trecut, ca traieste in prezent si ca urmeaza un viitor. Cum viitorul este greu de prevazut, purtand in el taine ascunse si fiind supus unor situatii imprevizibile, creste cu atat mai mult interesul pentru trecut, oamenii avand impresia ca trecutul se dezvaluie asa cum a fost si ca se stie, mai mult sau mai putin, ce s-a intamplat. Sigur, cunoasterea trecutului si reprezentarea acestuia depind de nivelul de instructie si de cultura al oamenilor, de felul in care sunt inclinati sa interpreteze desfasurarea faptelor si a proceselor trecutului. Iar interesul pentru istorie se dispune si el in cercuri asemanatoare celor care le face un corp cazut in apa: in primul rand, este interesul pentru istoria propriului popor sau natiuni, apoi interesul pentru istoria mai larga a unor zone sau a continentului in care este asezata vatra propriei tari, in sfarsit, marea istorie a umanitatii.

Cand evenimentele capata dimensiuni universale, atunci oamenii sunt interesati de eveniment ca totalitate (razboaie, revolutii, tipuri de civilizatie etc.), dar in cadrul acestor ansambluri imense se insereaza un interes special pentru aspectele participative ale tarii sau ale poporului lor.

Sub cuvantul istorie se desemneaza, in aceasta conceptie, faptele, procesele sau fenomenele obiective. Cum spuneau latinii, faptele sau lucrurile care au fost: res gestae.

Pentru oglindirea acestor fapte sau lucruri se foloseste acelasi termen: istoria, dar, de data aceasta, in sensul reflectarii faptelor in scrierile invatatilor (historia rerum gestarum).

Acest domeniu da expresie nevoii oamenilor de a se gandi pe sine in societate, in epoca, in raporturile lor cu ceilalti semeni, de a dobandi, cum se spune, constiinta de sine ca indivizi, comunitate, popor, umanitate. El circumscrie ceea ce numim de fapt istoriografie. Cu acest domeniu se ocupa istoriografia, care formeaza materia unui curs la Facultatea de istorie.

Istoriografia este o componenta a culturii si un element important al vietii spirituale a unui popor. Ea se afla in dialog cu celelalte domenii ale culturii; se dezvolta in legatura cu profilurile si etapele evolutive ale acesteia.

Cuvantul istorie provine din limba greaca si inseamna cercetare, povestire, ancheta. Tendinta ei este aceea de a infatisa trecutul in chip obiectiv, "fara ura si partinire', de a oferi oamenilor o cunoastere autentica. Despre o totala desprindere a istoricului de atmosfera timpului sau, de propriile simpatii si orientari, de limitele cunoasterii unui subiect sau unui fenomen, nu poate fi insa vorba. Istoria nu se poate, astfel, constitui

ca o stiinta exacta cum sunt matematica sau fizica. Dar ea trebuie sa ofere, pe cat posibil, cai de cunoastere profunda; istoricul sa faca abstractie de propriile preferinte sau de presiunea de spirit ale epocii in care scrie, sa dea, daca se poate, "o opera pentru totdeauna', chiar daca nu poate sa atinga acest pisc al exactitatii totale. Asumandu-si destinul de istoric adevarat, el trebuie sa-si asume o inalta responsabilitate in fata contemporanilor si viitorilor cititori, sa faca din istorie o judecata pentru epoca sa si pentru viitorime a faptelor si lucrurilor abordate.

Istoria (in sens de cunoastere) evolueaza in stransa legatura cu celelalte domenii ale cunoasterii, se dezvolta o data cu multiplicarea surselor de informare si documentare si mai ales cu perfectionarea metodelor de cercetare, largind, prin aceasta, insusi orizontul ideii de istorie si domeniile ei de investigare.

Interesul pentru istorie este vechi, coincizand cu nevoia omului de a se cunoaste si descifra pe sine; acest interes se intrevede de la cristalizarea primelor comunitati umane si se manifesta evident o data cu inchegarea marilor civilizatii antice: mesopotamiene, egiptene, chineze etc.

Dar istoriografia se incheaga si se constituie ca un domeniu care a transmis mesaje insemnate si a conturat un profil bogat in substanta prin afirmarea istoriografiei grecesti. Mai ales preocuparile si lucrarile intoc-mite in secolul al V-lea i.e.n. deschid calea istoriografiei mondiale.

Istoriografia antica greaca si romana

Numele cele mai insemnate care ilustreaza istoriografia greaca in secolul al V-lea i.e.n. sunt Herodot din Halicarnas i.e.n.) si Tucidide (circa i.e.n.).

Herodot a calatorit mult, a cunoscut oameni si locuri din Egipt si pana in zona Portului Euxin (Marea Neagra). Scrierea sa este intitulata Istorii, compusa din mai multe carti. Lucrarea este centrata pe descrierea razboaielor medice (luptele dintre greci si persi i.e.n.). Herodot avea darul descrierii si se arata interesat de traiul oamenilor si de specificul locurilor prin care a trecut, sau despre care a auzit. Razboaiele dezlantuite de Imperiul persan impotriva grecilor sunt privite ca incercari de supunere a lumii grecesti, incercari care n-au reusit datorita vitejiei cetatilor grecesti si a comandantilor ei, care isi aparau libertatea.

Herodot a cautat sa inteleaga istoria, sa explice fenomenele, desi el apeleaza in descrierea evenimentelor si la cauze supranaturale: amestecul zeilor, semne premonitorii, interventia unor forte exterioare puterii oamenilor. S-a afirmat insa ca un istoric autentic prin incercarea de a deslusi cauzele celor petrecute, prin capacitatea de a inchega tablouri veridice, prin elemente critice de analiza a fenome­nelor abordate.

Pentru trecutul pamantului romanesc opera lui Herodot are o deosebita importanta intrucat, in cartea a

IV-a a Istoriilor, Herodot vorbeste despre Geti (ca ramura a tracilor), despre religia si zeul lor Zalmoxe, precum si prin faptul ca da stiri despre toponimia si hidronimia tarii noastre.

Tucidide era aproape contemporan cu Herodot, dar opera lui, Razboiul peloponeziac i.e.n.), se deosebeste intr-o masura insemnata de cea a lui Herodot prin incercarea de a defini cauzele evenimentelor, de a le dezvalui semnificatiile si de a le da o explicatie izvorata din logica situatiilor, nu din interventia unor factori exteriori de ordin divin, oracole, semne exterior, vointa zeilor etc. "Poate ca lipsa miraculosului spunea Tucidide va parea ca desfata mai putin auzul. Toti insa care vor sa cerceteze adevarul celor intamplate le vor socoti cu folos. Caci am facut opera de valoare permanenta, nu de o clipa'.

Ca si Herodot, Tucidide vedea in istorie depozitarul memoriei trecutului. Tocmai de aceea, el voia sa ramana posteritatii fapte adevarate, prezentate obiectiv. Tucidide a largit campul izvoarelor consultate, desi cunostea razboiul peloponeziac din propria experienta. Experienta nereusita. A ramas in posteritate ca general nefericit, dar ca istoric remarcabil.

intre varfurile istoriografiei clasice grecesti se impune si Polibiu (aproximativ i.e.n.). A ajuns la Roma, aflata in plina expansiune, a cunoscut ascensiunea acestui stat dominant al epocii si a incercat sa explice resorturile maretiei lui. Le-a gasit in

organizarea militara si constitutionala, in geniul organizatoric si juridic al Romei. Conceptia lui Polibiu este in multe privinte asemanatoare conceptiei lui Tucidide. A subliniat necesitatea explicarii cauzelor in istorie, a scrierii in spiritul obiectivitatii. A subliniat, de asemenea, ca pentru intelegerea istoriei este nevoie de o viziune globala asupra datelor ei. in consecinta, istoricul urmeaza sa plece de la intreg la parte si nu invers.

O figura reprezentativa a culturii antichitatii grecesti a fost Plutarh e.n.). Lucrarea care 1-a facut celebru este Vieti paralele in care sunt prezentate, in tandem de doua cate doua, biografiile a de figuri celebre ale lumii romane si grecesti. Ca atare, Plutarh nu face o opera propriu-zis istorica, desi descrierea lui e impregnata de materie istorica, il intereseaza mai ales figurile celor descrisi, portretul lor interior reflectat, bineinteles, in faptele si actiunile marilor oameni portretizati. Plutarh concentreaza faptele oamenilor, le judeca din perspectiva valorii lor. Opera sa este si una morala, invatatul grec din Cheroneea induce imaginea omului in istorie in reprezentarea sa concret-istorica, dar si in ipostaza de model uman. De aici interesul exceptional pe care 1-a trezit, inca din Evul Mediu, Vieti paralele.

Istoriografia latina are un profil propriu, desi intre societatea greaca si cea romana au existat puncte comune esentiale. Istoricii latini au pus un accent mai mare pe latura literara si morala a scrisului istoric. Istoriografia latina s-a maturizat in perioada de

ascensiune a Republicii si de grandoare a Imperiului. Oamenii scrisului istoric simteau raspunderea pentru marea mostenire a unui trecut glorios intrat insa intr-o zona de tensiuni. La intersectia maretiei si a inceputului de criza a vietii romane isi scriu opera figurile reprezentative ale istorio-grafiei latine.

Numele care o ilustreaza in grad inalt sunt: Sallustius, Titus Livius, Caesar si Cornelius Tacitus.

Titus Livius este autorul vestitei opere Ab urbe condita libri (De la fundarea Romei) in care se prezinta cronologic, intr-o fresca impresionanta, dezvoltarea Romei de la i.e.n. la anul i.e.n.) Titus Livius este un maestru al naratiunii istorice; foloseste intens discursurile (imaginate) spre a crea senzatia de viata. Ideea pe care o promoveaza este aceea ca oamenii vremii sale poarta o mare raspundere pentru a pastra si perpetua trecutul glorios al Romei.

Textul lui Titus Livius are remarcabile calitati literare. Nu s-a preocupat special de valorificarea unor izvoare originale, dar a folosit cu pricepere literatura si sursele cunoscute. Opera principala a lui Sallustius Crispus i.e.n.) este Razboiul cu lugurtha, regele Numidiei, purtat cu Roma intre i.e.n.) Istoria lui Sallustius e scrisa cu pasiune, spirit de intuitie, fantezie si cu o vie reprezentare a vietii. El vedea in reforma morala a societatii sarcina conducatorilor politici ai vremii.

Calus lulius Caesar i.e.n.), unul dintre marii generali ai Antichitatii si un mare om de stat

roman, a lasat si doua opere de factura memorialistica si istorica: Razboiul civil (De bello civili) si Razboiul gallic (De bello gallico).

De bello gallico este o opera clasica prin claritate, spirit de sin-teza, capacitatea de a surprinde deopotriva detaliul exact si tabloul de ansamblu. Caesar descrie in aceasta lucrare razboaiele pe care le-a purtat in Galia cu precizie si cu interesul de a face istorie din acest text, nu o simpla descriere memorialistica. Pentru prima data se mentioneaza dacii in aceasta scriere (ca fiind vecini cu germanii langa padurea Hercinica.

Publius Cornelius Tacitus in prima sa mare lucrare, Istorii, se opreste la perioada o perioada tulbure, dominata de imparati sub demnitatea menirii lor. Starea Romei si faptele imparatilor erau un izvor de reflectii morale si un prilej de a patrunde adanc in cutele sufletului uman. A doua lucrare, Anale, este dedicata epocii din istoria Romei (de la moartea imparatului Augustus la cea a lui Nero). Istoricul Tacitus a acordat atentie documentarii, a consultat arhive si alte surse de izvoare. El a impletit interesul pentru adevar cu preocuparea de a patrunde in structura psihologica si morala a personajelor descrise. Stilul lui Tacitus este dens, precis si expresiv. Nu are calitatile literare ale lui Titus Livius, dar impune prin concizie si veridicitatea tablourilor infatisate.

Istoriografia umanista europeana

O data cu caderea Imperiului Roman de Apus, procesul dezvoltarii istoriei si-a schimbat sensul. Patrunderea popoarelor barbare inceputa cu mult inainte, schimbarea structurilor socio-economice si nasterea popoarelor moderne printr-o tripla interactiune substratul autohton, aportul romanic si roirea popoarelor migratoare schimba infatisarea etno-lingvistica a hotarelor si modul de organizare a structurilor socio-economice, ducand la un nou tip de societate: feudalismul. S-a vorbit mult de "intunecatul ev mediu', pana catre anul A fost si intuneric, au fost si framantarile facerii unei lumi noi. intr-o lume ruralizata si profund religioasa, luminile altor preocupari au sclipit mai putin. Uneori, abia au palpait.

Activitatea istoriografica a scazut considerabil in Evul Mediu: cronicile, analele si alte scrieri din acea vreme prezinta insa un netagaduit interes pentru cunoasterea lumii medievale.

O interpretare a istoriei din unghiul raporturilor omenirii cu divinitatea a dat Sfantul Augustin Mai inainte, scrisese o istorie ecleziastica Eusebiu din Cesareea Crestinatatea ca fenomen spiritual dominant al trecerii de la romanitate la feudalism avea sa deschida, prin urmare, si capitole noi in istoriografie, cum a deschis in intreaga dezvoltare spirituala a omenirii. De altfel, Cartea

Sfanta a crestinismului Biblia contine multa materie istorica.

in vreme ce in lumea araba s-a impus ca istoric reputat Ibn Haldun voind parca sa infirme declinul culturii arabe, in Europa (in special in partea ei apuseana), fenomenul cultural incepea sa dobandeasca o noua fizionomie prin umanism.

Umanismul a insemnat o innoire spirituala si a adus o noua viziune in cultura europeana. Curentul umanist reprezinta de fapt componenta literara a Renasterii, marea miscare spiritual-artistica prin care se deschide evul modern. Umanismul pune in centrul preocuparilor sale omul ca masura a lucrurilor. Socotita valoare de prim ordin, existenta umana implica efortul pentru implinirea individului, implinire mai cu seama de ordin intelectual si spiritual, realizata prin cultura. De aci nevoia educarii spiritului prin stiinta si filosofic, insusi termenul humanitas inseamna cultura spirituala, formatie aleasa (dar si fire omeneasca). Sub forma umanism, termenul dateaza abia din secolul al XIX-lea.

Umanistii au pus accentul pe valorile culturii antice grecesti si romane ca izvoare ale formarii intelectuale si ale educarii. De aici interesul reprezentantilor acestui curent pentru marile opere culturale ale autorilor greci si latini. Ei au repus in circulatie numeroase asemenea opere si le-au redat infatisarea originala prin analiza lor critica. Asadar, o noua viziune asupra rolului omului in univers, un indemn la formarea si educarea intelectuala si

intoarcerea la izvoarele culturii grecesti si latine spre a pune, prin aceasta, bazele unui nou avant cultural si unei noi stari de spirit in acord cu cerintele epocii; toate acestea reprezinta repere configuratoare ale umanismului.

Istoriografia umanista isi trage si ea seva din aceste impulsuri si orientari de ordin intelectual si spiritual. Principala arena de manifestare a fenomenului umanist au fost cetatile italiene Florenta, Venetia, Genova, Roma etc. centre cu o intensa viata comerciala si focare de creatie cultural-artistica.

Activitatea istoriografica a fost impulsionata de climatul spiritual al vremii si a contribuit la afirmarea acestui climat. Printre reprezentantii de seama ai istoriografiei umaniste italiene amintim pe Leonardo Bruni care a scris o Istorie a Florentei (in carti), apoi Poggio Bracciolini si Flavio Biondo Biondo a adus o contributie semnificativa la studierea vestigiilor arheologice si a inscriptiilor din vechea Roma si din Italia in lucrarile Italia ilustrata, Roma instaurata si Roma triumfatoare. Cea mai ampla lucrare a sa este Decadele istorice de la caderea puterii romanilor (cuprinde perioada 472-1440). Aeneas Sylvius Piccolomini devenit papa sub numele Pius al II-lea, s-a ocupat de istoria Europei, a atras atentia asupra raportului istorie-geografie, a descris unele din calatoriile sale.

Ca si Flavio Biondo, el a vorbit despre romani, considerandu-i urmasi ai romanilor si subliniind geneza latina a limbii romane.

O mare figura a gandirii politice a fost florentinul umanist Niccolo Machiavelli autorul operei Principele. A scris si o Istorie a Florentei. Contemporanul sau, Francesco Guicciardini a intocmit o interesanta Istorie a Italiei in care priveste Italia ca pe un intreg national.

Istoricii umanisti se disting prin finetea stilului, prin interesul pentru cultura si lumea antica, prin noutatea viziunii privind elementele vietii nationale a unor popoare.

Un umanist italian, Antonio Bonfini, a trait la curtea regelui ungar Matia Corvinul, unde a si scris o istorie a Regatului ungar Decadele istoriei ungare, in lucrare, vorbeste si despre romani ca locuitori ai Ardealului, despre lupta de la Baia a lui Stefan cel Mare cu regele Matia (1467 etc.). Nicolaus Olachus, un celebru umanist al vremii, roman de origine, a facut mentiuni in lucrarea sa Hungarica despre latinitatea romanilor. Sasii din Transilvania au avut si ei un reprezentant umanist de seama - Joan Honterus (secolul XVI).

Pentru istoria si cultura romanilor prezinta, de asemenea, un mare interes scrierile unei pleiade de invatati umanisti polonezi: Jan Dlugosz Martin Bielski Martin Kromer Matei Stryjkowski Ei au abordat

numeroase aspecte ale istoriei politice a Moldovei. Umanismul polonez a influentat, de asemenea, miscarea culturala umanista din Tarile Romane prin faptul ca unii carturari umanisti romani s-au format la scolile din Cracovia sau Bar (Grigore Ureche, respectiv Miron Costin).

Istoriografia umanista in Tarile Romane. Ca in cazul celor mai multe popoare europene, inceputurile culturii romanesti isi afla izvoarele in scrierile cu caracter religios si in cele istorice. Autorii lor au fost figurile religioase sau diecii de la curtile domnesti care au scris in slavona veche, limba bisericii rasaritene ortodoxe. Din secolele XV-XVI sunt cunoscute o serie de cronici, intocmite in Moldova, de autorii calugari ale unora: Macarie, Efiimie, Azarie. Un interesant monument cultural-istoric este legat de numele domnitorului muntean Neagoe Basarab invataturile lui Neagoe catre fiul sau Teodosie. Dar marele ciclu cartu-raresc-umanist in cultura romana porneste din secolul al XVII-lea, avand ca figuri remarcabile pe Grigore Ureche Miron Costin stolnicul Constantin Cantacuzino Dimitrie Cantemir si Ion Neculce Aceste nume de seama ale culturii romane isi inmoaie spiritul in undele umanismului prin cateva trasaturi pronuntate: tensiunea spre latinitate si interesul pentru scrierile autorilor vechi, instruirea in centre culturale care au favorizat instructia si educatia (Polonia, Padova,

Constantinopol), elogiul autorilor umanisti din Apusul sau din Centrul Europei etc.

Umanistii romani au conturat cateva probleme esentiale ale culturii romane, au statornicit scrisul romanesc in operele laice, au amplificat considerabil aria eruditiei si a informatiei, dand limbii si literaturii romane formule evoluate stilistic si expresivitati literare care retin pana astazi atentia cercetatorilor. Istoricii umanisti aratau ca scriu din nevoia adanc resimtita de a pastra memoria trecutului neamului si a tarilor lor, astfel ca atat contemporanii, cat si urmasii sa priveasca, parca intr-o oglinda, viata generatiilor trecute, sa se simta ca fac parte dintr-o comunitate. Sa se inteleaga mai bine prin trecut, sa capete, cum se spune, constiinta de sine a apartenentei la comunitate si la lumea de valori a acesteia.

Cunoasterea istoriei este, in ultima instanta, o problema de atasament la valorile care se pot desprinde dintr-un trecut, indiferent cat de modeste sau de impunatoare ar fi ele. Datoria este de a le asuma si de a face, pe cat posibil, sa sporeasca. Daca nu, sa invatam macar din cele bune, ca si din cele rele, cate s-au petrecut, "de cele rele sa se fereasca', iar "despre cele bune sa urmeze si sa invete' (Grigore Ureche).

O parte din umanisti Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce au mers pe firul istoriei Tarii Moldovei de la descalecatul (intemeierea) acesteia si pana dupa anul Scrierile lor contin stiri si informatii indispensabile oricarui demers istoriografie

vizand secolele XIII jumatatea secolului XVIII din istoria Moldovei. La fel si cronicarii munteni Stoica Ludescu, Radu Popescu si altii au cautat sa refaca firul istoriei Tarii Romanesti de la inceputurile sale si pana la inceputurile domniilor fanariote, in aceasta provincie, cronicile sau alte insemnari istorice au fost la inceput lipsite de continuitate, dedicate doar vietii unor domnitori sau unor evenimente (asa cum sunt invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie; cateva cronici interne sau straine despre domnia lui Mihai Viteazul, datorate lui Theodosie Rudeanu, apoi lui Balthazar Walter si Stavrinos, insemnarile lui Matei al Mirelor de la manastirea Dealu, fost mitropolit al Mirelor, despre cele petrecute in Tara Romaneasca

Preocuparile pentru o cronica compacta a Tarii Romanesti s-au reluat in vremea lui Matei Basarab, care a promovat o bogata opera culturala. Abia peste doua decenii si jumatate, aceasta recolta a putut fi valorificata in cateva letopisete care au ajuns pana la noi. Alti invatati umanisti ca stolnicul Constantin Cantacuzino in Tara Romaneasca si eruditul carturar si Principe al Moldovei, Dimitrie Cantemir, n-au reusit sa contureze in operele lor decat perioada formarii poporului roman.

Personalitate complexa, format in scoli de elita ale vremii la Constantinopol si Padova, calator in mai multe tari europene, invatat cu multe initiative culturale, preocupat de geografia si istoria Tarii Romanesti,

stolnicul Constantin Cantacuzino a realizat doar o parte a proiectului sau Istoria Tarii Romanesti, in care a infatisat doar perioada de inceput a formarii poporului roman pana la migratia hunilor. Este drept ca face incursiuni si in perioade ulterioare secolului V e.n. Nu constituie insa o expunere sistematica, ci notatii prilejuite de dorinta stolnicului de a sublinia o idee, un gand anume al sau.

Dimitrie Cantemir trateaza sistematic problemele originii poporului roman in Hronicul vechimii a romano-moldo-valahilor. Este drept, in lucrarea Descriptia Moldaviae (Descrierea Moldovei), el prezinta o ampla fresca geografica, economica etno­grafica, politica si institutionala a Moldovei, realizeaza, deci, un demers etnografic si civilizational asupra Moldovei. Toti carturarii umanisti, indiferent de cadrul cronologic al expunerii, pun si cauta sa fundamenteze raspunsuri la unele probleme esentiale ale vietii roma­nilor: originea, continuitatea si unitatea etnolingvistica a poporului.

Problema originii este centrata pe ideea latinitatii; continuitatea este sublimata prin vietuirea continua in spatiul de formare a poporului, iar unitatea subliniaza faptul ca moldovenii, muntenii si transilvanenii descind din aceeasi tulpina, apartin aceluiasi trunchi. Toti "de la Ram se trag'. Aceste mari idei sunt argumentate cu erudite vasta sau mai succint. La stolnicul Constantin Cantacuzino si Dimitrie Cantemir analiza este sistematica, iar demersul erudit este impresionant.

Este drept, aproape toti carturarii umanisti cu exceptia stolnicului Constantin Cantacuzino subliniaza latinitatea pura a genezei romanilor. Stolnicul Cantacuzino admite insa si componenta dacica in procesul formarii poporului roman.

Problemele ridicate de umanistii romani sunt, deci, probleme de ordin national, in tesatura expunerii lor, mai ales in letopisetele care descriu linia evolutiei politice a Tarilor Romane, exista, desigur, si multa materie de istorie politica: caracterizarea domnitorilor, fapte de arme, conditia Tarilor Romane in context international.

Caracteristic scrisului umanistilor este spiritul polemic indreptat impotriva acelor autori care negau, minimalizau sau pur si simplu fabulau ("scorneau basme') pe seama poporului roman.

Este propriu, de asemenea, unor scrieri ale umanistilor (mai ales Grigore Ureche si Miron Costin) sentimentul fragilitatii, nestatorniciei vremurilor si al destinului poporului roman ("asezat in calea rau­tatilor').

Operele stolnicului Constantin Cantacuzino si ale lui Dimitrie Cantemir sunt de vasta eruditie de tip umanist. Apeleaza la izvoare grecesti, latine, bizantine, la umanisti din vremea lor. Ei isi impun si o metoda de cercetare istorica. Stilistic, operele ambilor carturari sunt mai putin reusite, fiind sedusi de topica latina a frazei, de interesul pentru eruditie si mai putin pentru claritatea si frumusetea frazei. Dimitrie Cantemir s-a

facut cunoscut in epoca printr-o istorie dedicata Imperiului otoman Incrementa atque decrementa Aulae otomanicae (Cresterea si descresterea Portii Otomane), prin scrieri de fictiune (Istoria ieroglifica), prin studii dedicate altor domenii.

Valente literare prezinta mai ales scrierile lui Miron Costin si ale lui Ion Neculce. Unul isi toarna gandul in forme expresive, celalalt poseda un minunat dar al povestirii.

in Muntenia sunt cunoscute mai ales Istoriile Tarii Romanesti datorate lui Stoica Ludescu si, respectiv, Radu Popescu. in ele transpar atitudini favorabile unor mari familii boieresti Cantacuzinii si Balenii. Aceasta nu le impiedica sa fie valoroase surse de informare istorica. O cronica a lui Radu Greceanu se risipeste in laude la adresa lui Constantin Brancoveanu, aratandu-si prin aceasta scopul pentru care era scrisa.

Pe ansamblu, cronicarii umanisti din Tarile Romane au inscris un capitol important in cultura si in istoriografia romana. Opera lor marcheaza o deschidere spirituala profunda si innoitoare.

Istoriografia iluminista

Alaturi de Renastere si de umanism, iluminismul a jucat un rol important in plamadirea culturii moderne. El reprezinta un mare curent spiritual care cuprinde si este specific mai ales secolului al XVIII-lea. Unele manifestari aderente iluminismului purced insa mai de mult, suind pana spre jumatatea secolului al XVII-lea.

Veacul luminilor a lasat in patrimoniul culturii mondiale cuceriri considerabile cu caracter de permanenta. Acestui secol ii datoram descoperirea legii gravitatiei universale (prin Newton), a electricitatii (prin Benjamin Franklin), a clasificarii zoologice (Linné) etc.

Filosofia a fost dominata de Immanuel Kant, unul dintre cele mai remarcabile spirite din istoria filosofiei; gandirea sociala si filosofica, de enciclopedistii francezi, de Jean Jacques Rousseau etc.

Aceste mari realizari s-au conjugat cu ample transformari economice si fenomene sociale cu semnificatie universala, intr-adevar, secolul al XVIII-lea reprezinta pentru Europa Apuseana o perioada decisiva in afirmarea modului de productie capitalist, in constituirea clasei de mijloc, in dezvoltarea comertului mondial si a navigatiei. Este, de asemenea, secolul revolutiei franceze izbucnite in al nasterii si independentei natiunii americane.

Secolul al XVIII-lea s-a aflat in plan spiritual sub emblema rationalismului, a nevoii oamenilor de a cugeta liber, de a extinde puterea ratiunii in toate sferele spiritului: in stiintele naturii, in matematica si astronomie, in filosofic, in cultura. Istoriografia s-a hranit si ea din aceasta stare de spirit si a inregistrat progrese insemnate nu numai in investigarea unor teme sau a unor probleme concrete, dar si in incercarea de a elabora conceptii de ordin general care sporesc intelegerea a insusi statutului ei ca domeniu al cunoas­terii. S-au elaborat, astfel, prin Montesquieu

prin Giambattista Vico prin Immanuel Kant, iar mai tarziu, prin G. W. Hegel, mari conceptii teoretice asupra istoriei.

Spiritul rationalist transpare, insa, si la nivelul scrierilor propriu-zis istorice, al scrierilor care abordeaza istoria unor popoare, natiuni sau teme de civilizatie.

Unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai luminismului care a lasat si o opera istorica semnificativa a fost Voltaire Amintim, astfel, lucrarea Epoca lui Ludovic al XIV-lea, in care se prezinta un tablou cuprinzator al Frantei si al monarhiei acelei epoci, si vasta opera Eseu asupra moravurilor si spiritului natiunilor Voltaire trateaza tema ca pe o istorie a civilizatiilor, facand incursiuni in toate ariile de cultura si pe largi spatii geografice, de la cel european la ariile asiatice de civilizatie chineza sau indiana.

in Anglia, un cunoscut filosof, David Hume a intocmit si o interesanta Istorie a Angliei de la invazia lui Julius Caesar la revolutia de la ("revolutia glorioasa'). Un savant de mare prestigiu a fost si William Robertson care a scris o Istorie a Scotiei si Istoria Americii, de fapt a lumii noi, unde se acorda atentie si vietii popoarelor bastinase, civilizatiilor lor, pana la patrunderea europenilor in cele doua Americi. Cea mai importanta figura a istoriografiei engleze din secolul al XVIII-lea a fost Edward Gibbon Lucrarea sa Istoria declinului si prabusirii Imperiului roman expune

desfasurarea romanitatii timp de aproape un mileniu si jumatate: de la domnia imparatului Octavian August pana la caderea Imperiului Bizantin. Tema este universala prin sine insasi, iar Gibbon o trateaza cu obiectivitate si acuratete. Organizarea buna a materiei, maiestria literara a expunerii, darul sintezei si al compozitiei au contribuit la marea reusita a acestei carti de istorie.

in statele germane, iluminismul a fost ilustrat de Johann Gottfried Herder care a impletit interesul pentru a gasi sensul istoriei universale cu chemarea de a patrunde specificul vietii popoarelor.

Istoriografia iluminista romaneasca

Iluminismul s-a manifestat si in cultura romana ca un fenomen spiritual semnificativ. Exista in iluminismul romanesc aspecte comune cu cel din Europa apuseana: rationalismul, recunoasterea rolului culturii, al educatiei in emanciparea oamenilor si a societatilor, dorin-ta de a cladi omenirea pe libertate si adevar etc.

in acelasi timp, iluminismul romanesc, ca si curentele iluministe din Centrul si Rasaritul Europei in general, a vadit un interes special pentru fenomenul national, a promovat aspiratiile idealitatii nationale, in vreme ce iluminismul apusean era preocupat de ceea ce constituia esenta comuna si universala a istoriei, de aspectele ei generale, unificatoare. Aceasta deosebire se explica prin faptul ca in Apus se constituisera deja

marile natiuni si state nationale pe cand in centrul si estul Europei sarcina afirmarii natiunilor si a libertatii lor se afla inca pe ordinea zilei si aveau sa treaca mai multe decenii pana la implinirea acestui deziderat.

De aici interesul special al curentului iluminist romanesc pentru aspectele nationale, pentru sublinierea caracterelor specifice ale ratiunii si pentru cultivarea domeniilor istoriografiei si ale lingvisticii care veneau sa argumenteze, prin chiar continutul lor, caracteristicile vietii nationale, sa legitimeze aspiratiile afirmarii si regenerarii natiunii.

in contextul culturii romane, curentul iluminist poarta ca emblema Scoala Ardeleana. Principalii reprezentanti ai Scolii Arde-lene au fost Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu. Ardeleni, trecuti toti prin scoli teologiste, carturarii Scolii Ardelene au invatat in scoli apusene (Viena, Roma), dobandind nu numai o intinsa pregatire teologica, dar si filosofica si filologica. Au fost cu totii spirite enciclopedice, tinand sa cunoasca si sa se manifeste in domenii variate. Au cautat sa raspunda astfel nevoilor culturale ale poporului nostru, in special ale romanilor transilvaneni. Operele lor principale tin de domeniul istoriei, inclusiv istoria bisericii ardelene, si al filologiei.

Printre lucrarile scrise de Samuil Micu in total) se numara Scurta cunostinta a istoriei romanilor, apoi Istoria lucrurilor si intamplarile romanilor (in patru

volume dintre care unul era dedicat istoriei bisericesti a episcopiei din Ardeal).

impreuna cu Gheorghe Maior a publicat o importanta lucrare de gramatica: Elemente ale limbii daco-romane sau valahe (Elementa lingvae daco-romanae sive valahicae).

Petru Maior a publicat in principala sa lucrare Istoria pentru inceputul romanilor in Dachia. Este o carte care pledeaza viguros pentru latinitatea romanilor, pentru valorile lor emolingvistice, conceputa in spirit polemic impotriva unor istorici straini care negau aceste valori.

Gheorghe Sincai este mai ales omul unei opere si al unei idei. Opera se numeste Hronica romanilor si a mai multor neamuri, din care a publicat in timpul vietii doar partea de inceput. O imensa documentare, care depasea tot ce s-a scris despre istoria romanilor pana la el, a facut din aceasta lucrare o pretioasa sursa de informare. Lucrarea consemneaza pe ani evenimentele principale care au avut loc de la anul in care Decebal s-a ridicat impotriva imparatului roman Domitian, si pana la an de sinod al bisericii unite sub episcopul mochentie Micu Clain.

Cunoscut mai ales pentru opera sa literara Tiganiada, Ion Budai Deleanu a realizat si un lexicon roman-german si a elaborat o interesanta opera istorica Despre originea popoarelor din Transilvania (De originibus populorum Transilvaniae) Se examineaza una dintre cele mai complicate

probleme de istorie: originea popoarelor. Budai Deleanu emite ipoteza asupra genezei comunitatilor etnice contemporane lui: romani, unguri, secui si sasi, precum si a acelora care au locuit alta data in Transilvania: daci si geti, agatarsi, sciti, huni, slavi. Autorul trateaza si aspecte cu privire la "cele mai de seama prefaceri ale Daciei, precum si faptele popoarelor care au locuit in aceasta tara', intr-un studiu de istorie constitutionala, Ion Budai Deleanu demonstreaza neconstitutionalitatea conditiei de "tolerati' a romanilor in Transilvania.

Iluminismul a avut traditii si in Principatele Dunarene. Sunt de remarcat numele lui Mihai Cantacuzino implicat in lupta politica pentru libertatea Tarilor Romane si autor al unor lucrari interesante: in primul rand, Istoria politica si geografica a Tarilor Romane si Ghenealoghia familiei Cantacuzinilor. Dionisie Fotino a intocmit in limba greaca o Istorie generala a Daciei, iar Dimitrie (Daniil) Philippide a publicat, in Istoria Romaniei, continuata cu o Geografie a Romaniei. Meritul reprezentantilor iluminismului, in special al carturarilor Scolii Ardelene, consta in faptul ca au dat un sens activ ideilor care au germinat in gandirea umanista, facand din ele in mod deliberat parghii de aparare si afirmare a drepturilor poporului roman.

Romantismul si istoria. Istoriografia romantica europeana

Marilor epoci istorice le sunt caracteristice si mari curente spiritual-cultural care definesc, intr-un fel, profilul acestor epoci, care le exprima identitatea. Sigur, etapele evolutive ale istoriei se diferentiaza si prin alte repere. Au o mare relevanta modurile de productie conditionate de caracteristicile fortelor de productie si de structurile sociale, ca si organizarea politica institutionala a societatilor.

Dar toate aceste stari ale societatii aduc cu sine si noi viziuni asupra ei, un mod nou de a gandi si a simti, o stare de spirit noua, noi comportamente si modalitati in care oamenii isi exprima personalitatea. Uneori, ideile si starile de spirit sunt ca niste fulgere care premerg prefacerilor ulterioare in intreaga structura a societatii.

Asa a fost si romantismul, care a inmanuncheat ca un ecou glasurile generatiei europene din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Cronologic, semnele romantismului s-au facut simtite inca in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, dar el isi afirma forta inrauririi la scara europeana asupra manifestarilor spirituale arta si literatura, filosofic a dezbaterii de idei, istoriografie, mai ales in prima jumatate a secolului al XIX-lea.

Sigur, curentul a avut si mai tarziu exponenti de seama (ca, de pilda, Mihai Eminescu), iar stari de spirit

romantice se intalnesc mereu in comportamente si in manifestari spirituale.

Perceperea profilului propriu al romantismului se realizeaza prin raportarea la rationalismul iluminist. Fata de iluminism, romantismul a dat o noua intensitate a trairilor umane, a sporit latura afectiva a acestora. Prin aceasta a perceput existenta mai colorat, mai viu, a pus sentimentele si starile afective pe o treapta mai inalta.

in acelasi timp, romantismul a deschis un orizont mai larg pentru intelegerea sufletului colectivitatilor, a fiintei popoarelor, a "geniului popoarelor', dupa o formula a epocii. Sub semnul romantismului se afla miscarea de regenerare a natiunilor in secolul al XIX-lea, avanturile lor spre libertate.

Nici o epoca si nici o miscare spirituala nu au fost, poate, atat de puternic atrase de istorie ca epoca si miscarea spirituala romantica.

Istoriografia romantica europeana. Hranita din elanurile epocii istoriografia romantica a fost o componenta importanta a miscarii culturale romantice, in Franta, ea are exponenti remarcabili, printre care se disting: François Guizot Augustin Thierry Adolphe Thiers si Jules Michelet

Jules Michelet are o opera ampla, in care se inscrie: Introducere in Istoria Universala o Istorie a secolului XIX, dar principalele sale scrieri sunt Istoria Frantei (in volume) si Istoria revolutiei

franceze (aparuta initial in volume), in Istoria Frantei, Michelet incheaga un tablou vast al vietii poporului in legatura cu toate elementele care configureaza existenta sa: pamantul, oamenii, socie­tatea, evenimentele.

in Istoria revolutiei franceze, autorul a dat masura talentului sau de istoric si scriitor revarsand un suflu romantic pe cuprinsul intregii scrieri. Michelet traieste impreuna cu evenimentele, cu multimile frematande in desfasurarea revolutiei. Se remarca puterea de a invia scene de masa, de a crea senzatia autenticitatii celor petrecute. Michelet isi reprezinta istoria ca scena pe care se petrece drama libertatii umane. Scrisul sau are remarcabile calitati literare.

Istoricul francez a fost un mare prieten al tinerilor romani veniti sa se formeze intelectual la Paris.

Augustin Thierry a urmarit in demersul sau istoriografie sa valorifice "culoarea locala' apeland la izvoare vechi cronici, acte fondatoare, inscrisuri trecute. A cautat sa patrunda in adancul vietii popoarelor si a atras atentia asupra importantei Starii a treia (Tiers Etat), de fapt a burgheziei, ca factor activ in istoria Frantei. Semnificative in privinta individua­lizarii epocilor trecute, a reproducerii culorii proprii acestora sunt scrierile sale Povestiri din timpuri merovingiene si Istoria cuceririi Angliei de catre normanzi.

François Guizot a avut demnitati de stat, dar a si scris mult in diverse domenii. El a contribuit la

inovarea istoriografiei, pe care a conceput-o ca pe o istorie a civilizatiei, in acest sens el a scris Istoria civilizatiei europene de la caderea Imperiului roman pana la revolutia franceza si Istoria civilizatiei Frantei (in patru volume). Era interesat, in abordarea temelor, de explicatie si de argumentare si mai putin de aspectele care tin de reinvierea trecutului, de prezentarea lui picturala.

Romantismul englez a avut o nota individua­lizatoare proprie. Edmund Burke a fost mai mult un doctrinar politic decat un istoric. Anume, el a criticat revolutia franceza intr-o carte de Reflectii asupra acestei revolutii si a elogiat sistemul politic englez care s-a bazat pe compromisul dintre burghezie si nobilime, pe promovarea unor transformari treptate, pe ordine si stabilitate, pe traditie si atasamentul fata de valorile patriei, fara insa ca masele sa aiba acces la treburile publice. Reflectiile lui Burke, formulate mai energic in Scrisori despre o pace regicida constituie o replica la calea revolutionara de dezvoltare a societatii, asa cum a avut loc in Franta. Scrierile lui Burke au avut un rol important in cristalizarea teoretica a conceptiei moderat-conservatoare moderne.

Aspectul istoriografie de factura romantica in Anglia se regaseste la Sharon Turner in lucrarea Istoria anglo-saxonilor vizand istoria timpurie a Marii Britanii. Autorul elogia "barbaria' lumii teutonice in contrast cu lipsa de energie care a invadat asfintitul romanitatii. Un nume de referinta in mediile culturale

din secolul al XlX-lea, istoric si filosof al istoriei, a fost Thomas Carlyle in contrast cu Michelet, care cultiva un fel de "religie a poporului', Carlyle acorda, dimpotriva, un rol esential marilor personalitati ca fauritoare ale istoriei. A tratat problema omului in istorie si a promovat o conceptie eroica asupra istoriei. Printre scrierile sale mentionam Istoria lui Friedrich al II-lea al Prusiei, Scrisori si cuvantari ale lui Cromwell, Istoria revolutiei franceze si, in mod special, Eroii si cultul eroilor in istorie.

Istoriografia romantica germana a adus mari contributii in istoria dreptului, subliniind dependenta institutiilor si normelor juridice de conditia si de specificul societatilor si al vietii popoarelor. Este o con­ceptie istorica, spre deosebire de cea rationalista, a asa-zisului drept rational potrivit caruia normele de drept sunt elaborate ale ratiunii.

Aceste idei se regasesc in lucrarea lui Karl Friedrich Eichorn Istoria institutiilor si dreptului german. Un alt istoric, Friedrich Karl von Savigny a subliniat, in lucrarea Isto-ria dreptului roman in Evul Mediu, ca institutiile si codurile juridice sunt altoite pe trunchiul vietii popoarelor, fiind, cum spunea el, "pro-dusul geniului natiunii'. Viata popoarelor se constituie ca un tot, se dezvolta organic si pentru a o intelege trebuie conceputa ca un tot, ca un ansamblu concret.

Un orizont larg vadesc scrierile lui Friederich Schlosser si Georg Gottfried Gervinus

Schlosser a scris o ampla lucrare Istoria universala pentru poporul german (in volume), iar Gervinus este cunoscut mai ales prin Istoria secolului al XIX-lea dupa Congresul de la Viena si Istoria poeziei germane, in care subliniaza aptitudinile poporului german pentru creatia artistica. Istoricul Heinrich Leo a scris, de asemenea, o Istorie universala, ilustrativa pentru scoala romantica narativa in istoriografia germana.

Dintre istoricii italieni de factura romantica un nume foarte vehiculat in epoca a fost Cesare Cantu Patriot, sustinator al cauzei unirii italiene, Cantu a lasat o uriasa opera istorica si literatura nu intotdeauna profunda, dar scrisa cu sensibilitate, antrenant. Daca nu cea mai importanta, cu siguranta cea mai ampla este Istoria universala in de volume.

in Polonia, romantismul s-a grefat pe o traditie iluminista relativ solida. O personalitate de frunte a istoriografiei poloneze a timpului a fost Joachim Lelewel Principala sa scriere este Istoria Poloniei, in de volume, in opera lui Lelewel sunt vizibile accentele romantice, ca si puternice filoane nationaliste.

in Cehia, o figura de prim-plan a vietii culturale si a istorio-grafiei romantice a fost Frantisek Palacky Om politic, savant, istoric prodigios, Palacky a fost privit ca lider al natiunii, intreaga sa activitate urmarea sa reinvie imaginea Cehiei, s-o proiecteze in durata, sa orienteze privirile spre

momentele ei glorioase. A scris o Istorie a Boemiei in limba germana (in sase volume) si o alta in limba ceha Istoria natiunii cehe din Boemia si Moravia, ducand descrierea pana la

Ca in mai toate tarile europene, istoricii cehi au initiat ample colectii documentare de istorie.

in Ungaria, istoriografia romantica s-a manifestat elocvent in activitatea lui Horvath Mihaly opera sa principala este Istoria Ungariei de la sosirea maghiarilor in Europa pana in prezent S-a impus ca o opera de referinta si lucrarea sa Razboiul de independenta al Ungariei

Istoriografia romantica romaneasca

Romantismul s-a impus ca fenomen dominant in cultura romana in deceniile ale secolului al XIX-lea. Era curentul cultural-spiritual si ideologic cel mai bine structurat pentru a capta deopotriva framantarile si aspiratiile epocii. Nazuinta spre innoirea societatii, conjugata cu aspiratia de regenerare nationala si de unire intr-un stat comun si modern, a creat ambianta stimulatoare a romantismului, dupa cum aceasta puternica miscare culturala a participat substantial la crearea conditiilor spirituale pentru afirmarea celor doua deziderate.

Curentul romantic a cuprins toate sferele spiritului, a insufletit miscarea politica si lupta revolutionara pentru transformarea societatii si pentru unitate. Se vorbeste, pe buna dreptate, de generatia de la

iradiind mai multe semnificatii: comunitate, similitudine de idei si de aspiratii, tensiunea spre obiective comune, sentimentul viu al angajarii.

Multi reprezentanti ai romantismului nu numai si-au croit opera in dimensiune romantica; ei au fost militanti activi pentru o noua lume cu aspiratii romantice si au trait propria existenta in registru romantic.

Exemplul cel mai elocvent este Nicolae Balcescu, care s-a angajat, abia iesit din adolescenta, pe calea pandita de inchisori, a trait momente limita in Transilvania anului s-a daruit pana in ultima clipa datoriei de a lasa drept prinos poporului sau cartea Romanii supt Mihai Voevod Viteazul, a avut drept mormant un loc invaluit pana astazi in taina.

Numai Mihai Eminescu dubleaza, intr-un fel, orizontul romantic al operei cu firul propriei vieti, asa cum a facut-o Balcescu.

in ansamblul culturii romantice, istoriografia a detinut un loc semnificativ prin valoarea contributiilor si prin faptul ca istoria a atras numeroase alte condeie dincolo de autorii preocupati preponderent de istorie.

Marii exponenti ai istoriografiei romantice romanesti sunt Mihail Kogalniceanu si Nicolae Balcescu, apoi transilvaneanul Al. Papiu-Ilarian, alaturi de care se cuvin amintiti August Treboniu-Laurian, Florian Aaron sau publicisti si literati care formeaza o intreaga constelatie: George Barit, Simion Barnutiu,

Cezar Bolliac, I. Eliade-Radulescu, Dimitrie Bolintineanu etc.

Conceptiile despre istorie ale lui Mihail Kogalniceanu si Nicolae Balcescu sunt similare. Ei priveau istoria ca pe o carte care pastreaza memoria trecutului si care actioneaza prin aceasta asupra conditiilor, ca un factor de solidarizare si de coeziune. Era, deci, o carte a natiunii. Participa la afirmarea acesteia in virtutea inrauririi ei asupra starii de constiinta a poporului.

Ambii istorici au subliniat nevoia inovarii istoriei in sensul de a prezenta nu doar faptele domnitorilor sau evenimentele politice, ci si viata poporului in toate manifestarile sale. Ambii istorici au acordat atentie studierii istoriei sociale, pe care au impus-o in cadrul istorio-grafiei romane ca pe un domeniu semnificativ al ei. in fine, ambii istorici au aratat necesitatea editarii unor largi corpusuri de docu-mente, au pledat pentru diversificarea ariei izvoarelor de informare de la documentele diplomatice la tezaurul folcloric popular.

Materializand acest deziderat, Mihail Kogalniceanu a publicat Letopisetele Tarii Moldovei si a contribuit la valorificarea operei lui Gheorghe Sincai, Hronica romanilor si a mai multor neamuri. Nicolae Balcescu impreuna cu August Treboniu Laurian au initiat publicarea revistei Magazin istoric pentru Dacia in care au fost tiparite cronici si alte izvoare documentare privind Tara Romaneasca.

Mihail Kogalniceanu a intocmit, inca fiind student in Franta si in Germania, o lucrare de sinteza Istoria Daciei, a romanilor transdanubieni si a Valahiei (pana la pe care a publicat-o in in limba franceza. Autorul a prezentat Dacia inainte de romani, apoi situatia acesteia in conditiile colonizarii romane si s-a oprit mai cu seama asupra istoriei Tarii Romanesti de la intemeierea statului si pana la Venind in tara, n-a mai putut realiza proiectul sau de a completa volumul aparut cu un altul cuprinzand istoria Moldovei. Desi s-a remarcat si in alte domenii, mai ales ca om de stat, Kogalniceanu a pastrat mereu interes istoriografiei. A inclus texte de istorie in revistele pe care le-a condus, si-a expus conceptia sa asupra istoriei in Cuvant pentru deschiderea cursului de istorie nationala la Academia Mihaileana a scris numeroase introduceri, prefete, note pe marginea unor texte de istorie, a editat, cum am spus, Letopisetele Tarii Moldovei, a apelat intens la datele istoriei in discursurile si in cuvantarile sale.

Nicolae Balcescu a debutat cu un interesant studiu Puterea armata si arta militara de la intemeierea Principatului Valahiei si pana acum, a intocmit articole si a tinut conferinte in care expune viziunea sa asupra dezvoltarii procesului istoric romanesc, reprezentativa fiind Mersul revolutiei in istoria romanilor a facut o patrunzatoare analiza socio-economica a raporturilor agrare in Tarile Romane in Question économique des Principautés Danubiennes.

Principala scriere a lui Balcescu, ilustrativa pentru viziunea sa romantica, este Romanii supt Mihai Voevod Viteazul. Balcescu invaluie pe Mihai Viteazul in mantia de erou al luptei pentru unitatea romanilor, facand din el un simbol si un promotor al acestei idei. El transpune pe Mihai Viteazul intr-o cheie inadecvata epocii sale, atunci cand ii atribuie scopul, asumat constient, al unitatii romanilor pe temeiul unei ideologii nationale mature. Este, de fapt, o transpunere a faptelor lui Mihai in registrul aspiratiilor epocii lui Balcescu. Istoricul a recurs la o suprapunere de idealuri si de obiective, dar a pledat prin chiar aceasta suprapunere pentru idealul unitatii, i-a dat o vibratie aparte si a contribuit la faurirea unui simbol.

in acest sens, Nicolae Balcescu spunea ca va pune prin cartea sa "temelia natiunii romane'. Cartea sa este patrunsa de o vibratie romantica aparte. Ea atesta o mare eruditie, o ampla documentare. Romanii supt Mihai Voevod Viteazul da masura maiestriei lui Balcescu ca istoric al scenelor de masa si aptitudinilor sale de a reinvia trecutul. Opera lui Balcescu are note excesiv patetice in creionarea "erolui', dar nu renunta sa critice unele aspecte ale politicii sale de pe pozitiile democrat-radicale ale lui Balcescu: pentru ca Mihai a ingaduit serbirea taranilor si pentru ca s-a apropiat mai mult de nobilimea maghiara decat de elementele populare din Transilvania, in special de masele romanilor din provincie.

Scrisul lui Balcescu vadeste alese calitati stilistice, sensibilitate si admirabila forta evocatoare.

in cadrul romantismului generatiei de la s-a remarcat in istoriografie si Alexandru Papiu Ilarian El a publicat o valoroasa culegere de documente (in trei volume) Tezaur de monumente istorice pentru Romania si a publicat (in doua volume) lucrarea Istoria romanilor din Dacia Superioara, dedicand cea mai mare parte evenimentelor revolutionare traite la in Transilvania evenimente la care Papiu-Ilarian a participat activ: "Sa las posteritatii o icoana vie si adevarata a acestor mari evenimente, la care au luat parte si romanii ca factor principal si care sunt scrise in inima mea si a tuturor romanilor'.

in spirit romantic au scris Aaron Florian, profesor la liceul "Sfantu Sava', autor al unui curs de istorie Idee repede de istoria Principatului Tarii Romanesti, si August Treboniu Laurian profesor de filosofic la liceul "Sf. Sava' si mai tarziu de limbi clasice la Universitatea din Bucuresti, Laurian, a infiintat impreuna cu Nicolae Balcescu publicatia Magazin istoric pentru Dacia, a dat la iveala numeroase documente culese din tara si strainatate, a editat mai multe scrieri istorice, printre care si Istoria romanilor (vol. I-III), relevabila pentru informatiile, dar si pentru excesele ei latiniste.

Animator al culturii romane din Transilvania, George Baritiu a scris spre sfarsitul vietii

Parti alese din istoria Transilvaniei, marcata de aer romantic, desi epoca romantismului se incheiase de acum. Cezar Bolliac si mai ales Alexandru Odobescu au adus contributii in domeniul arheologiei, deschizand calea cercetarilor in aceasta disciplina. Mai ales lucrarea Tezaurul de la Pietroasa aparuta in limba franceza, a impus domeniul studiilor arheologice la noi in tara.

in spirit romantic au abordat teme istorice scriitori insemnati ca Eliade Radulescu sau Dimitrie Bolintineanu.

Curentul romantic in istoriografia romaneasca a contribuit la maturizarea si modernizarea acesteia, la extinderea bazei sale documentare, la abordarea tematicii sociale, in romantism s-au impletit nazuintele liberale si democratice si au gasit rasunet mesajele patriotice si nationale.