istorie - interventia umanitara - o analiza teoretica

 

 

INTERVENTIA UMANITARA - O ANALIZA TEORETICA

1. Introducere

Alegerea acestei teme pentru realizarea unei lucrari de licenta in domeniul relatiilor internationale datorita caracteristicilor si dinamicii speciale a interventiile umanitare in politica internationala si in dreptul international. In primul rand, evenimentele ce decurg in cadrul unei interventii umanitare sunt in masura semnificativa imprevizibile, adica nu se deruleaza dupa un model anticipat. Fiecare interventie este unica si contingenta, iar seturile de probleme sociale, economice, militare sau chiar naturale ce o genereaza sunt intotdeauna specifice. Astfel, in cazul unor asemenea situatii, un diplomat trebuie sa adapteze o solutie precedenta sau sa actioneze intr-o maniera inedita, ceea ce face din interventiile umanitare un element dinamic al relatiilor internationale.

In al doilea rand, problematica interventiilor umanitare a generat un interes deosebit deoarece vorbim de un tip de interventie cu repercusiuni directe si uneori dramatice asupra civililor. Cand discutam despre negocierea sau medierea unui conflict, avem in vedere actiunile unor state luate ca actori individuali. In cazul interventiilor umanitare, sunt puse in valoare luarea unor decizii ce vor afecta direct unul sau mai multe grupuri sociale. Adesea astfel decizii nu sunt "filtrate" de actiunile statului responsabil pentru acele grupuri afectate de un eveniment major. De asemenea, factorul uman este foarte important deoarece creeaza o dinamica aparte a situatiilor in care interventia umanitara este necesara. Insa, poate cel mai important, acest tip de interventie are un rol aparte in domeniul relatiilor internationale, deoarece arata si o dimensiune umana intr-un mediu dominat de exercitarea puterii statelor - intr-o logica de tip realist - de actori statali si supra-statali, in esenta aratand o compasiune autentica (sau poate doar simulata din oportunism) pentru semeni.

Nu in ultimul rand, interventia umanitara aduce in prim-plan discutia cu privire la suveranitatea unui stat versus normele de drept international. Ca atare, negocierile purtate in astfel de cazuri sunt mult mai importante, pentru ca in cazul luarii acestor decizii cei care au de suferit sunt de cele mai multe ori cetatenii unui stat ce nu este implicat direct in disputa. Astfel, cadrul legal si legitimitatea pe baza caruia se poate interveni intr-un stat in care cetatenii au de suferit este inca un element al interventiei umanitare ce trebuie discutat si detaliat pentru a putea fi inteles.

Lucrarea de fata doreste sa suprinda conceptele teoretice de baza din acest domeniu, cum ar fi interventia umanitara, zonele de securitate umanitara sau cadrul legal la nivel de drept international in cazul interventiilor umanitare.Deasemenea pe parcusul capitolelor vor fi prezentate si anumite concepte avansate cum ar fi diplomatia umanitara sau obiectiile si propunerile de modificare aduse cadrului legal actual. Astfel, suprinderea atat a elementelor de baza cat si a unor elemente inovative va ajuta la crearea unei imagini mult mai clare asupra situatiei din domeniul interventiilor umanitare in prezent, studiul de caz fiind o exemplificare a unei asemenea interventii analizate pe baza conceptelor prezentate in lucrarea de fata.Studiul de caz ce prezent in aceasta lucrare va avea si rolul de a arata si punctele slabe si deficientele ce pot aparea in cazul unei crize ce necesita interventia umanitara, precum si modul in care acestea influenteaza rezultatele interventei.

1.1 Stadiul cercetarii

Interventia umanitara reprezinta un subiect ce este dezvoltat in numeroase lucrari de specialitate, aceasta fiind suprinsa in toate aspectele sale si, deasemenea, existand si o evolutie a conceptului acesteia in istoria relatiilor internationale. Tema aleasa pentru aceasta lucrare doreste sa se concentreze pe aspectele legale privind interventia, precum si pe problemele de legitimitate pe care o organizatie internationale le poate intalni atunci cand trebuie sa apeleze la aceasta metoda pentru a proteja cetatenii aflati pe teritoriul unui stat. Lucrarile general nu trateaza atat de detaliat aceasta problema a interventiei umanitare, ci prezinta doar strict cadrul legal in care interventia este permisa. Interpretarea acestor prevederi este, insa, un aspect important ce exista in practica reala a relatiilor internationale si, ca atare, ar trebui dezvoltata in mai multe lucrari generale.

Tema legitimitatii interventiei umanitare, precum si cea a dilemei interventiei este prezenta in lucrari speciale, folosite in aceasta teza de cercetare, printre aceastea putand fi mentionate cea a lui J.L. Holzgreffe si Robert Keohane, Humanitarian Intervention: Ethical, Legal and Political Dilemmas, precum si lucrarea lui James Pattinson, Humanitarian Intervention &The Responsability to Protect: Who Should Intervene?. Aceste lucrari prezinta detaliat problema legitimitatii interventiei, precum si a curentelor de gandire ce sustin anumite aspecte din aceasta legitimitate.

Tema interventiei umanitare este prezenta in numeroase lucrari speciale, insa problema gasirii ei in forma in care a fost expusa in lucrarea de fata este cauzata de concentrarea asupra cadrului legal si privirea acestuia ca un dat, imuabil si static. Interventia umanitara presupune mult mai mult decat acest cadru legal, ea fiind uneori implementata prin introducerea unor artificii ale cadrului international ce permit o asemenea actiune. Ca atare, exemplele ce ar trebui date in lucrari trebuie sa se axeze atat pe cadrul legal existent in dreptul international vis-a-vis de interventia umanitara, cat si pe cazurile in care cadrul legal nu este suficient pentru a legitima o asemenea interventie. Tezele ce dezbat interventia umanitara pot privi si problemele ce pot aparea atunci statele eschiveaza acest cadru legal pentru a nu putea fi obligate sa intervina. Interventia umanitara insa, datorita acestor interpretari asupra normelor de drept international constituie si o problema suplimentara in documentarea sa. Statele, la randul lor, au interpretat cadrul legal in cazul interventiei. Ca atare, exista un caracter subiectiv in majoritatea lucrarilor speciale si pentru a putea avea o vedere clara asupra conceptelor importante, este necesara studierea comparata pentru a putea extrage din volume informatiile necesare. Deasmenea acest aspect a fost valabil in cadrul cercetarii temei prezente si cu privire la studiul de caz, in aceasta situatie fiind necesare mai multe lucrari speciale pentru a putea surprinde toate aspectele necesare analizarii genocidului din Rwanda.

Lucrarile generale folosite in aceasta lucrare au fost dictionare, precum cel al lui Graham Evans si Jeffrey Newham, Dictionar de Relatii Internationale Englez-Roman, sau Dictionar Diplomatic realizat de o serie de autori romani coordonati de catre Dinu C. Giurescu, Edwin Glaser si Petre Barbulescu, fiind folosite, insa, pentru a defini conceptele teoretice ce sunt necesare parcurgerii tezei prezente, acestea neavand o descriere detaliata a problemelor abordate ulterior in lucrare.

Una din lucrarile speciale ce a fost de folos in cercetarea necesara cadrului legal si a dilemei interventiei a fost lucrarea redactata de J.L. Holzgreffe si Robert Keohane, Humanitarian Intervention: Ethical, Legal and Political Dilemmas. Aceasta sursa a asigurat o baza de cunostinte importante pentru a putea intelege aceasta dilema cat si pentru a putea exemplifica cele viziunile clasiciste, respective cele realiste. Aceasta lucrare contine atat explicari vis-a-vis de aceasta dilema, informatii ce au fost necesare pentru aceasta teza, dar si analize la fel de riguros elaborate si in cazul unor dileme etice si politice ce apar in practica relatiilor internationale ce priveste interventiile umanitare.

O alta lucrare speciala ce a asigurat un volum de informatii necesar elaborarii studiului de caz ce priveste genocidul din Rwanda a fost cea realizata de Alan J. Kuperman, The Limits of Humanitarian Intervention:Genocide in Rwanda. Notiunile prezente in carte au creat baza istoricului misiunii UNAMIR in Rwanda, precum si a operatiunii Turquoise condusa de armata franceza. Pentru cele doua misiuni autorul furnizeaza detalii ce tin atat de partea decizionala ce a stat in spatele demararii lor, cat si detaliile militare necesare analizarii fiecarei operatiuni. Pe langa notiunile necesare integelerii necesitatii interventiei precum si a efectivelor asigurate , Kuperman prezinta lucrarea sa intr-un mod critic, aducand observatii greselilor facute de Natiunile Unite. Mai mult, in descrierea genocidului din Rwanda, autorul aduce noi detalii privind modul in care genocidul a fost intreprins pe teritoriul statului african. Nici modul in care mass-media internationala a prezentat conflictul nu este un aspect ce trece de vederea lui Kuperman, fiind prezentate si motivele distorsionarilor aparute in presa internationala. Importanta acestei lucrari este ca aduce o prezentare relativ completa a genocidului petrecut in Rwanda in paralel cu actiunile luate de actorii internationali in incercarea de a restaura pacea si de a proteja etnicii Tutsi.

Pe langa lucrarile prezentate mai sus in elaborarea acestei teze am folosit si informatii si teorii furnizate de lucrari precum Humanitarian Diplomacy: Practitioners and Their Craft coordonata de Larry Minear si Hazel Smith, Humanitarian Intervention and Safety Zones redactata de Carol McQueen sau lucrarea lui Adam LeBor, Complicity with Evil: The United Nations in the Age of Modern Genocide.

1.2 Metodologie

Lucrarea de fata abordeaza problema interventiei umanitare, incercand sa se concentreze asupra aspectului procesului decizional in cadrul organizatiilor internationale responsabile precum si a legitimitatii interventiei umanitare. Ca atare studiul facut in acest domeniu a fost orientat in directia dilemelor existente cu privire la modul in care interventia pe teritoriul unui stat este legitima si a modului in care deciziile sunt luate. Pentru a putea crea o imagine clara pe tema aleasa, documentarea a fost facuta pe baza unor lucrari de specialitate care sa contina o prezentare obiectiva. Nu a fost aleasa varianta analizarii stricte a unor documente primare, cu toate ca si acestea au facut parte din materialele necesare realizarii cercetarii, deoarece experienta personala in acest domeniu este relativ redusa si ca atare, o interpretare gresita ar fi dus la vicierea acuratetii lucrarii. In realizarea cercetarii s-au folosit lucrari ale unor specialisti in practica umanitara, materialele necesare prezentarii conceptului de diplomatie umanitara. Documentele redactate de experti in domeniul dreptului interntaional au fost folosite in cazul descrierii dilemei in cazul interventiei umanitare. Asemenea documente au fost relevante pentru a putea prezenta o viziune pertinenta asupra acestor concepte si idei.

Sursele primare folosite au fost rezolutiile Organizatiei Natiunilor Unite cu privire la situatia din Rwanda din perioada 1993-1994, fiind de folos in prezentarea deciziilor luate de Consiliul de Securitate in cazul genocidului petrecut pe teritoriul statului african. In acest caz studierea rezolutiilor s-a facut in paralel cu documentarea din lucrari edite despre genocidul din Rwanda, astfel putand crea o legatura intre evenimentele propriu-zise petrecute, descrierea deciziilor interne luate in cadrul O.N.U. si sursele primare mai sus mentionate.

In realizarea cercetarii pentru teza interventiei umanitare nu am putut avea acces la izvoare inedite. Acest lucru nu a fost posibil deoarece nu a existat ocazia vizionarii unor documente ce nu sunt mentionate in lucrarile prezentate pana in momentul de fata in domeniul interventiilor, deasemenea neexistand nici ocazia intervievarii unui participant direct in cadrul evenimentelor ce ar putea fi un exemplu pentru conceptele prezentate.

Esential pentru a putea prezenta viziunile celor doua curente in privinta dilemei legitimitatii interventiei a fost folosirea metodei analitice pentru a putea discerne anumite avantaje si dezavantaje ale fiecarei idei in parte. Astfel, prin analiza trasaturilor esentiale a fost posibila schitarea limitelor in care acestea ar fi potrivite pentru sistemul international, precum si a defectelor fiecareia, fiind posibila compararea trasaturilor viziunii clasiciste, respectiv a celei realiste.

Pentru a prezenta coerent situatia genocidului din Rwanda, am ales studierea comparata a unor surse ce erau concentrate pe diverse aspecte. Am luat in considerare lucrarea lui Alan J. Kuperman, The Limits of Humanitarian Intervention:Genocide in Rwanda, pentru a putea prezenta un scurt istoric al interventiei umanitare. Cartea lui Adam LeBor, Complicity with Evil: The United Nations in the Age of Modern Genocide, a asigurat informatiile necesare privind motivele ce au stat in spatele esecului misiunii umanitare. Learthen Dorsey, prin Historical Dictionary of Rwanda, a contribuit la realizarea unui scurt istoric al situatiei Rwandei, explicand si originile genocidului comis. Nu in ultimul rand, lucrarea lui Carol McQueen, Humanitarian Intervention and Safety Zones, a creat atat o viziune generala a tuturor aspectelor crizei din Rwanda, cat si o prezentare a situatiei zonelor de securitate umanitara stabilite pe teritoriul statului rwandez. Metoda de documentare in paralel a fost aleasa, deoarece, dupa cum am mentionat anterior, fiecare din lucrarile mentionate a fost axata primar pe un anumit aspect al interventiei umanitare si a contextului intern si international al genocidului din Rwanda. Prin documentele ce au tratat problema genocidului am putut avea un set complet de informatii necesare realizarii studiului de caz.

Anumite articole din New York Times sau The Economist au fost preluat si analizate din arhivele online ale publicatiilor. Aceste articole au fost publicate in anul 1994 si sunt necesare demonstrarii dezinformarii ce exista in mass-media internationala in primele saptamani de la izbucnirea genocidului in Rwanda. Sursele electronice au mai fost folosite si pentru a prezenta teze ale expertilor din domeniu interventiei.

In redactarea acestei lucrari de cercetare s-a dorit surprinderea importantei dilemei interventei umanitare si exemplificarea acesteia prin studierea cazului interventiei Organizatiei Natiunilor Unite in Rwanda. Astfel prin prezentarea acestui studiu de caz am putut arata modul in care procesul decizional in cadrul unei organizatii internationale poate fi viciat prin actiunile statelor ce o alcatuiesc, precum si a problemei legitimitatii interventiei pe teritoriul unui stat pentru a putea restabili ordinea si a proteja cetatenii sai.

2. Concepte teoretice ale interventiei umanitare interntionale

Pentru a putea intelege domeniul interventiilor umanitare la nivel mondial, este necesar ca descrierea termenilor ce vor fi amintiti pe parcursul lucrarii. Astfel, prin definirea conceptului de interventie umanitara, prin prezentarea zonelor de securitate umanitara, se va construi o baza teoretica de inceput pentru a putea explica mult mai coerent situatia prezentata in studiul de caz. In acest capitol voi include si prezentarea unor termeni nou-introdusi in studiul interventiilor umanitare, cum ar fi diplomatia umanitara, acesta fiind un mod inedit de realizare a politicilor internationale prin intermediul membrilor organizatiilor umanitare.

2.1 Conceptul de interventie umanitara

Conform definitiei dictionarului Oxford, interventia umanitara este "patrunderea intr-un stat cu fortele armate ale altui stat sau organizatie internationala dorindu-se protejarea cetatenilor de persecutie sau violarea drepturilor umane" . Aceasta definitie, insa, este una axata pe interventia armata. Alte surse mentioneaza pe langa ca cetatenii acelui stat pot fi si victimele unui "genocid, a unei crize umanitare sau a unui razboi civil" . Un alt dictionar de relatii internationale defineste interventia umanitara ca fiind "interventia in forta in chestiunile interne ale unui stat pentru a se asigura protectia impotriva unor incalcari pe scara larga ale drepturilor omului. In acest sens, ea trebuie deosebita de asistenta umanitara, care nu implica ideea de coercitie si de regula se produce cu asentimentul statului tinta" .

O definitie completa pentru interventia umanitara mai poate fi considerata si "amenintarea cu forta sau folosirea fortei de catre un stat, un grup de state sau o organizatie internationala cu scopul de a proteja cetatenii statului vizat de privarea raspandita a unor drepturi recunoscute international". Aceeasi sursa afirma faptul ca "Interventia umanitara implica de obicei decizia unui stat, a unui grup de state sau a unei organizatii internationale sa intreprinda actiuni violente impotriva unui stat ce ameninta, tolereaza sau foloseste actiuni violente". Cu toate acestea, anumiti autori tind sa contrazica aceste definitii generale.

Spre exemplu, Douglas Stuart, profesor de stiinte politice si studii internationale, defineste interventia umanitara ca fiind "o actiune coercitiva din partea unui alt guvern sau agent autorizat directionat impotriva unui stat sau in interiorul acestuia, pentru a impiedica sau limita efectele unei crize umanitare masive. " Deasemenea, Stuart nu considera ca actiunea coercitiva ar trebui sa fie reprezentata doar de "forta militara, dar si de o serie de masuri punitive, cum ar fi embargoul economic sau cel asupra armamentului, sanctiuni internationale si presiuni diplomatice. "

Un specialist in domeniul interventiei umanitare, J.L. Holzgrefe, defineste cu ajutorul lui Allen Buchanan interventia umanitara ca fiind "amenintarea sau folosirea fortei in afara granitelor de catre un stat (sau un grup de state) ce doreste prevenirea sau incetarea unor violari grave si raspandite ale drepturilor omului unor cetateni ce apartin de alt stat, fara permiusiunea statului in interiorul teritoriului caruia fortele sunt aplicate. " Astfel, autorul nu include "doua modalitati de comportament asociate ocazional cu interventia umanitara" , acestea fiind metodele non-violente de interventie de ordin economic sau diplomatic, amintite si de Douglas Stuart in lucrarea sa.

Interventia umanitara mai este considerata ca fiind o "operatiune de mentinere a pacii de generatia a doua, interventiile umanitare nu si-au elaborat inca proceduri permanente de operare " . Exista si o predispunere pentru selectarea asistentei umanitare atunci cand exista aceasta posibilitate, deoarece aceasta nu presupune uzul de forta pentru ajutorarea civililor implicati.

Evolutia conceptului de inteventie umanitara a suferit numeroase modificari pe parcursul timpului. Prima mentionare propriu-zisa a conceptului de "interventie umanitara" a fost facuta de Grotius in 1625, in lucrarea sa "De Jure Belli ac Paci" . Pana la aceasta termenul de interventie umanitara nu a fost folosit, dar exista in folosire termenul de razboi drept. Perioada de Razboi Rece a pus in umbra acest concept in favoarea principiilor westphalice, neinterventia fiind regula de baza in cazul acestor crize umanitare. insa, cele mai importante pentru prezent s-au produs dupa 1990 . Modificarile aduse acestui termen vin in domeniul legislativ, cu referire la legitimitatea interventiei, precum si a statelor ce intervin, a zonelor in care refugiatii trebuiesc protejati, a modului in care tratatele ce includ norme de interventie trebuiesc interpretate, precum si a institutiilor ce sunt implicate in interventii.

2.2 Conceptul de diplomatie umanitara

Conceptul de diplomatie umanitara este dezvoltat in lucrarea "Humanitarian Diplomacy. Practitioners and Their Craft" editata de Larry Minear si Hazel Smith. Autorii, cu o experienta notabila in domeniul interventiei umanitare, explica ceea ce inseamna, in ziua de astazi, diplomatia umanitara.

In primul rand, trebuie facuta o distinctie intre diplomatii ce activeaza in domeniul afacerilor externe ale unui stat si membrii unei misiuni umanitare. Astfel, membrii unei organizatii umanitare nu se considera diplomati in adevaratul sens al cuvantului, deoarece domeniul diplomatic este unul mult mai precis ca activitate avand oameni specializati pe acest domeniu .

Aceasta distinctie este facuta si la nivelul domeniul de activitate. Diplomatia este privita de autorii lucrarii ca fiind un mediu de actiune mult mai bine definit, un regim constituit din seturi de norme, reguli si valori ce permit interactiunea dintre actorii nationali sau internationali . Un astfel de exemplu poate fi considerat Conventia de la Viena din 1949. Spre deosebire de aceasta diplomatie clasica, diplomatia umanitara nu are un asemenea set de reguli si valori pe care sa se bazeze. Daca un diplomat de cariera are posibilitatea enuntarii privilegiilor sale prin normele internationale stabilite in acest sens, persoanele ce indeplinesc un rol in aceasta diplomatie umanitara au un cadru legislativ, putem spune, foarte lax, acesta putand fi interpretat facil.

Autorii acestei lucrari amintesc si un atribut al interventiei umanitare precizat in introducerea acestei lucrari: factorul ad-hoc . Spre deosebire de diplomatia clasica ce se desfasoara pe baza unor reguli stabilite clar, diplomatia umanitara este un domeniu in care hotararile si actiunile se fac in lipsa unei "autoritati de a impune sanctiuni militare sau economice" unui stat..

Modalitatile prin care un diplomat poate influenta actiunile unui stat sunt mult mai eficiente fata de metodele clasice de persuasiune si negociere indeplinite de reprezentantii organizatiilor umanitare. Diplomatul de cariera are la dispozitia sa metode mult mai rapide si mai persuasive si, in plus, prezinta o entitate statala, fapt care ii poate genera avantaje.

Diplomatia umanitara este considerata ca fiind singulara, acest lucru fiind atestat de faptul ca aceasta specializare a cunoscut un progres impresionant in perioada postbelica . Astfel, marile organizatii umanitare, prin reprezentantii lor, au avut ocazia sa stea la masa alaturi de sefi de stat sau premier negociand conflictele in care interveneau, in unele cazuri avand chiar o reala capacitate de influentare a rezultatului negocierilor.

Conceptul de diplomatie umanitara este, insa, si adesea contestat. Astfel, exista trei tipuri de contestare a acestui model nou de diplomatie, fiecare din acestea avand explicatia sa. In primul rand, diplomatia umanitara este considerata un "oximoron" , explicatia fiind ca reprezentantii diplomatici se ocupa de diplomatie, iar reprezentantii organizatiilor umanitare se ocupa de chestiunile umanitare ce exista in cazul unui conflict. Acest lucru, insa, poate fi usor contestat prin faptul ca, in anumite cazuri, reprezentantii umanitari sunt, poate, singura cale viabila si sigura de comunicare cu membrii statului in care se afla organizatia respectiva. O a doua contestare a conceptului mai sus mentionat este ca activitatea diplomatica intreprinsa de membrii misiunilor umanitare este una de rutina, fiind obisnuita . Si acest contra-argument poate fi combatut prin faptul ca majoritatea membrilor unei organizatii umanitare nu are cunostinte temeinice in materie de diplomatie propriu-zisa si, de asemenea, anumite metode diplomatice pot afecta relatiile dintr organizatia umanitara si statul care o gazduieste. O ultima mentionare este aceea a raului necesar . Acesta considera ca atributiile diplomatice in domeniul interventiei umanitare sunt necesare, deoarece acestea ajuta la rezolvarea pe cale pasnica a problemelor.

Diplomatia umanitara ar putea fi considerata, dat fiind misiunea diplomatica clasica, ca indeplinind si obiective politice, pe langa cele umanitare de baza ce decurg din misiunea organizatiei. Acest lucru, insa, nu se petrece, dupa cum afirma Larry Minear. El considera ca "diplomatii umanitari" ar trebui considerati ca fiind "negociatori politici", dar nu "political advocates" . Chiar daca acesti reprezentanti se vor afla la masa negocierilor acestia nu vor aduce pareri politice proprii cu referire la o anumita viziune politica, deoarece acest lucru ar aduce atingere la principiul de impartialitate cu care sunt creditate organizatiile implicate direct in interventiile umanitare.

Pe baza acestor "legaturi" dintre cele doua domenii se poate stabili o conexiune viabila dintre diplomatia umanitara si diplomatia clasica. Activitati precum "negocierea, strangerea de informatii si comunicarea" sunt intalnite in ambele arii de activitate precizate. Apoi, cele doua modalitati de abordare diplomatica au un focus central similar: amandoua se concentreaza pe "bunastarea unor populatii aflate in pericol" . O alta trasatura comuna priveste privilegiile reprezentantilor se refera la documentele ce le permite accesul in zone interzise ("laiseez-passers"), acestea avand si rolul de a "simboliza imunitatea" . Cu toate ca vorbim de aceste privilegii comune, exista totusi anumite probleme vizand principiile diplomatice folosite si de reprezentantii organizatiilor umanitare. Cea mai mare problema intalnita in aceste cazuri este cea a strangerii de informatii . Aici trebuie facuta o distinctie intre culegerea de informatii ce intra in atributiile unor reprezentanti ai misiunilor umanitare si adunarea unor informatii ce nu sunt adresate altor surse.Aceasta caracteristica intalnita si in procesul diplomatic poate sa genereze anumite probleme deoarece prin incercarea de a culege informatii necesare tarii care sponsorizeaza misiunea, spre exemplu, poti pierde increderea reprezentantilor tarii in care te afli, sau, mai rau, poti fi obligat sa parasesti respectivul stat, fiind nevoit sa iti abandonezi obiectivele principale. O problema de o importanta mai scazuta o reprezinta comunicarea in maniera diplomatica . Ca si impedimentul mai sus mentionat, metoda poate pune in pericol misiunea umanitara din statul respectiv. Cu toate ca, spre exemplu, reprezentantii misiunilor Natiunilor Unite beneficiaza de imunitate diplomatica, pot exista cazuri in care chiar viata membrilor poate fi pusa in pericol. Pe langa acest argument important, se mai pune si problema impartialitatii, care o data viciata, poate compromite misiunea aflata pe teritoriul statului in cauza. Negocierea este considerata ca fiind problema cu gradul cel mai scazut de risc . Norma de comportament diplomatic este folosita in mod curent de catre organizatiile umanitare, deoarece astfel se poate indeplini un obiectiv important al misiunii evitand interventia armata externa. Ca atare, exista numeroase cazuri in care reprezentanti ai misiunilor umanitare au negociat si au obtinut rezultate foarte bune, insa, nu sunt surse numeroase care sa aiba si acest aspect in vedere.

Exista si alte metode de diplomatie clasica ce sunt folosite in acest diplomatia umanitara. Acestea pot fi confidentialitatea in cazul negocierilor sau folosirea publicitatii pentru a atrage atentia asupra anumitor aspecte . Insa, exista putini reprezentanti ai misiunilor umanitare care sa beneficieze de o pregatire cu adevarat temeinica in domeniul practicii diplomatice curente, iar acestia sunt, in general, oficialitati importante . Pentru a da un exemplu a metodelor clasice folosite de organizatiile umanitare, sa consideram publicitatea. Metoda in cauza reprezinta o modalitate ingenioasa de a atrage atentia asupra unei campanii a organizatiei in cauza, pentru a strange fonduri pentru finantarea acesteia, sau pentru a avertiza discret statul ce contribuie substantial la resurse ca fondurile sunt la un punct minim critic.

Dupa aceasta definire prin exemplificare alaturi de diplomatia clasica trebuie pusa intrebarea succesului unui asemenea mod inedit de diplomatie. Dat fiind ca vorbim de o actiune intreprinsa de functionari ai unor organizatii umanitare, membrii trebuie sa incerce sa obtina o intelegere fara a face compromisuri majore. Acest lucru se poate face, dar pentru aceasta este esential o "intelegere foarte buna a mediului politic si cultural" . Prin cunoasterea temeinica a "terenului de negociere", precum si posibilitatea negocierii atunci cand mizele sunt foarte clare de ambele parti se va putea obtine un avantaj important: o sustinere politica si publica .

Ceea ce putem intelege din descrierea noului concept prezent in interventia umanitara este faptul ca diplomatia umanitara este un proces nou, aflat intr-o continua evolutie. Autorii cartii considera chiar, ca, in momentul de fata, "diplomatia clasica se afla intr-o eclipsa" si astfel rolul diplomatiei umanitare se va mari, gradual. Cu toate acestea, exista si o problema de acceptare a membrilor organizatiilor umanitare La nivelul functionarilor din misiunile umanitare exista inca o reticenta in adoptarea anumitor practici diplomatice in munca lor zilnica. Dat fiind, insa, cresterea importantei acestor misiuni umanitare, rolul de "diplomat umanitar" devine foarte important in relatiile cu statele-problema.

Spre exemplu, membrii organizatiei umanitare World Food Program au atributii ce intrunesc caracteristicile conceptului de diplomatie umanitara. Voluntarii acestei organizatii se ocupa de negocierea directa cu reprezentantii unor institutii pentru a-si putea duce misiunea la bun sfarsit .

2.3 Zone de securitate umanitara la nivel mondial. Exemple.

Zonele de securitate umanitara sunt definite in dictionarul diplomatic ca fiind "portiuni de teritoriu, unde, prin acord intre beligeranti sunt pusi la adapost de efectele razboiului ranitii si bolnavii, precum si personalul insarcinat cu organizarea si administrarea acestor zone"[33].

Zonele de securitate au rolul de a proteja cetatenii, pe cat posibil, de efectele unui conflict ce se desfasoara in acel teritoriu si care poate avea repercusiuni directe asupra lor. Ele au cunoscut o dezvoltare graduala, fiind treptat integrate in domeniul relatiilor internationale, precum si fiind integrate in normele de drept international folosit in mod curent.

Fiind prima data folosite, la nivel formal, in timpul razboiului franco-prusac, in anul 1870 . La acel moment s-a incercat crearea unor zone neutre in orase pentru a proteja localnicii si a putea permite ingrijirea in siguranta a ranitilor.

Dupa perioada in care se creaza prima zona de protectie a cetatenilor, a devenit din ce in ce mai clara necesitatea legiferarii arealelor de securitate pentru cetateni. Prima asemenea incercare de a le integra in cadrul legislativ a fost facuta cu ocazia redactarii Conventiei de la Haga din anul 1907, mentionarea oficiala facandu-se la articolul 27 . In acest document se mentiona despre protejarea "spitalelor si a locurilor unde cei bolnavi si raniti sunt adunati" . Articolul prezent in Conventie nu mentiona, insa, o delimitare foarte clara a unor asemenea zone de securitate sau modului in care zonele ar trebui respectate de catre beligeranti.

In perioada interbelica se vor mai face inca doua tentative de a crea o baza legala solida pentru aceste zone de securitate in cazul conflictelor. O prima initiativa a fost luata de catre Georges Saint Paul. Acesta a presat luarea unor masuri de siguranta pentru "refugierea civililor si ingrijirea soldatilor raniti si bolnavi hors combat" . Cea de-a doua actiune intreprinsa a fost sprijinita de Comitetul International al Crucii Rosii . Actiunea a incercat accelerarea integrarii intr-un cadru legislativ, lucru nu a fost insa posibil datorita izbucnirii celui de-al doilea Razboi Mondial, discutiile fiind aminate pana in anul 1949.

Cu toate ca in perioada interbelica nu se va reusi o legiferare mult-dorita a zonelor de securitate vor exista noi situatii in care astfel de zone vor fi implementate. Un asemenea exemplu poate fi crearea zonei Jaquinot in cadrul conflictului sino-japonez din 1937. Atunci prin crearea acestui areal de protectie , 250.000 de civili au putut fi adapostiti . Cel de-al doilea exemplu ar fi zona creata in Ierusalim de Comitetul International al Crucii Rosii.

Anul 1949 va fi momentul in care codificarea legislativa a acestor zone de protectie va fi realizata cu ocazia Conventiei I de la Geneva. Astfel, articolul 23 din conventie precizeaza faptul ca era stabilita "zona spitalelor si localitatilor organizate pentru a proteja pe cei raniti si bolnavi in timpul razboiului." Acelasi articol mai delimita si modalitatile de acces in zona de securitate, mentionandu-se si categoriile de persoane ce puteau intra in aceasta zona. Conform prevederilor documentului adoptat la Geneva, activitatile militare erau interzise, zona trebuia situata departe de locul desfasurarii conflictului propriu-zis, iar spatiile de securitate delimitate nu puteau fi aparate armat. Tot in cadrul aceluiasi document sunt prezentate criteriile necesare definirii unei zone drept zona de securitate umanitara, printre care sunt de mentionat urmatoarele: "sa nu reprezinte decat o mica parte din teritoriul controlat de statul care le-a creat si sa nu aiba o populatie densa; sa nu fie situate in apropiere de obiective militare sau de instalatii industriale si administrative importante; sa fie situate in regiuni indepartate de locurile unde au loc sau este presupus ca vor avea loc lupte" .

O data cu redactarea Conventei IV de la Geneva vor aparea noi prevederi cu privire la zonele de securitate stabilite. Articolul 14 din conventie preciza adaugarea unor noi categorii de cetateni ce trebuiau protejati in cadrul zonelor in timpul unui conflict . Astfel, de o asemenea protectie puteau beneficia persoanele in varsta, copiii sub 15 ani sau mamele copiilor sub 7 ani. Tot in cadrul acestei conventii articolul 15 preciza, in cazul crearii unor zone neutre pentru combatanti si non-combatanti, necesitatea existentei unui consimtamant intre beligeranti cu privire la stabilirea zonelor de securitate.

Protocolul I de la Geneva, elaborat in 1977, va aduce inca o noua reglementare in domeniul de securitate umanitara ce privea zonele de securitate. Cele doua articole relevante pentru subiect, articolele 59 si 60, precizeau ca se interzicea atacarea localitatilor ce nu erau aparate de forte armate, precum si stabilirea interdictiei operatiunilor militare in zone ce fusesera in prealabil stabilite ca fiind zone demilitarizate . Pentru a deveni zona demilitarizata in timpul unui conflict, o regiune trebuia sa indeplineasca urmatoarele criterii: toti combatantii trebuiau sa fie evacuati, instalatiile militare fixe existente nu erau folosite, actele de ostilitate erau interzise, atat din partea populatiei, cat si din partea autoritatilor, iar orice activitate legata de actiunile militare trebuia sa fie sistata .

Prevederile protocolului au contribuit la o legiferare corecta a notiunii de zona de securitate. Aceasta era, acum, o zona demilitarizata, ce avea o supervizare neutra si era un areal foarte clar definit. Pana in anii '90 cazurile in care a trebuit sa se faca apel la zonele create au fost aproximativ 10. Printre acestea, merita mentionate criza din Bangladesh din 1971, precum si criza din Cipru din 1974 .

Dupa 1990, zonele de securitate vor suferi schimbari radicale. Acestea nu vor fi neaparat legiferate, dar vor fi impuse de ineditul conflictelor aparute pe mapamond dupa caderea Uniunii Sovietice. Arealele de securitate vor avea anumite caracteristici cheie: in primul rand, zonele au fost stabilite la cererea unuia sau tuturor beligerantilor. Spatiul de protectie gandit pentru cetateni trebuie sa fie demilitarizat, ca atare nu ar trebui sa existe niciun fel de actiune militara. Cea de-a treia trasatura este cea de obligatie de protejare a cetatenilor. Ca atare, persoanele afectate trebuiesc plasati pentru a putea fi in afara conflictului. Zonele de protectie trebuie sa fie de dimensiuni mici si, nu in ultimul rand, nu fusesera create anumite prevederi specifice cu privire la masurile ce erau necesare pentru a asigura protectia civililor.

Insa, dupa anul 1990, zonele de siguranta importante stabilite in Irak, Bosnia si Rwanda nu au avut caracteristicile mai sus mentionate. In primul rand zonele create in statele mai sus mentionate nu au fost impuse de autoritatile lor ci au fost stabilite de catre alte puteri internationale . Cu toate ca prevederile Conventiilor stabileau amplasarea stabilimentelor in afara zonelor de conflict, cetatenii implicati se gaseau foarte aproape de conflictele ce se disputau. O alta dispozitie ce nu a fost respectata a fost faptul ca spatiile alocate erau protejate de catre forte armate. Demilitarizarea a fost inca o problema pe lista. Dat fiind reticenta regimurilor de a colabora cu organizatiile internationale abilitate, o demilitarizare nu a putut fi facuta sub supravegherea acestora, si, ca atare, statele vizate nu s-au achitat de datoria prevazuta in acordurile internationale . O ultima diferenta intre situatia teoretica si cea de facto a fost cu privire la dimensiunile zonei de securitate. Daca dimensiunile trebuiau sa fie reduse pentru a putea facilita supravegherea , in cazul real suprafata arealelor de siguranta create pentru cetateni a fost mult mai mare. Ca atare, in timpul interventiei umanitare, fortele internationale au avut o reala problema in supravegherea lor.

Situatiile internationale ce au necesitat construirea unor zone de securitate umanitara din perioada anilor '90 au creat si o noua modalitate de interventie. Daca, pana la acel moment, vorbeam de o interventie a unor state aflate in regiune si interesate direct de evenimentele ce se petreceau in imediata lor apropiere, conflictele petrecute in Rwanda, Irak si Bosnia-Hertegovina au demonstrat o schimbare in abordarea clasica. Aceasta afirmatie este sustinuta de faptul ca, in acel moment, state ce nu aveau un interes direct in acea zona au intervenit, aici vorbind de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie sau Franta. Ca atare, exista numeroase pareri care blameaza aceste interventii internationale , insa, exista si contra-argumente la teoria formulata care afirma faptul ca si inactiunea in situatiile date a dus la acelasi rezultat sangeros in cele trei cazuri .

Crearea zonelor de securitate pentru cetatenii aflati in pericol nu reprezinta un lucru ce poate fi abordat idealist sau excesiv de materialist . Adevarul, in situatia crearii unor asemenea spatii, este undeva la mijloc. Nu putem vorbi de o interventie in totalitate dezinteresata a unor state precum Statele Unite ale Americii, Marea Britanie sau statele europene in zone in care interesele lor erau mai mult sau mai putin importante la acel moment. Deasmenea, insa, nu putem considera ca statele occidentale au intervenit strict din interese proprii ce vizau direct tarile in care interventiile au fost facute. Zonele au putut fi create in acele situatii, chiar daca nu respectau intru totul prevederile Conventiei si Protocolului de la Geneva deoarece, la momentul respectiv, atat interesele statelor, cat si cele ale comunitatii internationale au fost convergente. Chiar si asa nu a fost vorba de constituirea zonelor voluntar, interese statelor ajungand in punct de intersectie urmand o traiectorie conflictuala.

Interesul statelor de a crea aceste safe havens pentru refugiatii aflati in mijlocul conflictelor interne a fost unul important: a dat ocazia statelor "sa faca ceva". Ambiguitatea voluntara a actiunilor lor le-a permis colaborare, pentru ca se aflau intre decizia de inactiune in aceste cazuri umanitare si imposibilitatea de actiune cauzata de modalitatile diferite imaginate de fiecare stat in cazul interventiei. Iar decizia de actiune, oricat de ambigua, a avut si dedesubturi proprii pentru fiecare stat in parte . In primul rand, putem vorbi de faptul ca statele implicate au avut de castigat din implicarea in cadrul comunitatii internationale in momentul unui pericol. Apoi, interventiile facute au oferit posibilitatea statelor sa isi reafirme pozitia in interiorul propriului stat. Un al treilea motiv ar fi faptul ca prin implicarea lor, s-a reusit prin negocierile purtate, o omogenizare a intereselor statelor pentru a le aduce la un numitor cvasi-comun. Acesta omogenizare a putut fi realizata, cu aceasta ocazie si in cazul intereselor divergente ale comunitatii internationale. Ca atare, exista atat motive materialiste, legate de interesele statelor, cat si motive idealiste, cum ar fi interesele comunitatii internationale de a ajuta persoanele aflate in pericol in acele zone de conflict, ce au permis crearea zonelor de securitate in cele trei cazuri mentionate.

Ca o concluzie, exemplul crearii zonelor de securitate in Irak, Rwanda si Bosnia nu constituie pentru cei interesati o lectie de succes sau de esec . Precum distinctia dintre viziunea materialista si viziunea idealista, rezultatul interventiilor umanitare in cele trei state este neclar. Putem considera crearea arealelor un succes din mai multe puncte de vedere: in primul rand, vorbim de o actiune eficienta a comunitatii internationale in fata primelor amenintari importante aparute dupa caderea Cortinei de Fier. In toate cele trei cazuri, amenintarile au reusit sa fie diminuate, astfel incat un nivel de siguranta pentru populatie sa poata sa fie restabilit. Insa succesul nu a fost, nici pe departe, unul integral . Statele implicate in conflict nu au reusit sa elimine in totalitate amenintarile ce au provocat divergentele, ci doar sa atenueze efectele si sa restabileasca oarecum ordinea. Motivele pentru care misiunile umanitare intreprinse nu au avut succesul dorit au depins de rapiditatea cu care a trebuit luata si pusa in aplicare o decizie precum si de interesele statelor implicate. Astfel, datorita implementarii unor zone proviziorii, dupa cum am exemplificat mai sus, protejarea refugiatilor implicati in conflictele respective a fost una ce a lasat de dorit, eficienta sa fiind mai scazuta decat daca prevederile privind zonele de securitate ar fi fost respectate ad-literam . Interesele statelor au jucat si ele un rol important in modul in care interventiile au fost facute. In functie de modul in care guvernele nationale au impus mobilizarea fortelor armate, rezultatele au fost direct influentate.

Asadar, conceptul de zone de securitate reprezinta o notiune ce are deja o vechime in practica interventiilor umanitare la nivel mondial. Zonele de securitate umanitara au reusit sa isi mentina locul propriu in protectia cetatenilor afectati de ororile unui conflict armat atat in ultima decada a secolului XX cat si, dat fiind interventiile Natiunilor Unite in Liberia si Coasta de Fildes in 2003, si in secolul XXI .

3. Cadrul legal al interventiei umanitare.

Interventiile umanitare reprezinta o situatie aparte in relatiile internationale. Insa, aceasta situatie deosebita enuntata si mai sus trebuie sa se desfasoare in concordanta cu anumite norme legislative. Ceea ce voi incerca sa prezint pe parcursul capitolului prezent este cadrul legal existent in dreptul international. O alta caracteristica ce trebuie definita este modul in care diverse scoli de drept interpreteaza izvoarele de drept international ce stabilesc interventia umanitara.

Tot in cadrul capitolului ce face referire la cadrul legal al interventiei umanitare voi prezenta si disputele importante intre scolile de drept international cu privire la legitimitatea interventiilor facute. Din confruntarile existente, merita precizate argumentele si contra-argumentele pentru fiecare viziune in parte dar si sugestii pentru imbunatatirea cadrului legal international ce priveste interventia umanitara. Un alt aspect notabil este modul in care ar putea fi rezolvate anumite dileme prezente in domeniu atat in trecut, cat si in momentul de fata.

3.1 Dilema interventiei in crizele umanitare

Cu toate ca interventia in cazul unei crize umanitare este actiunea ce moral este corecta la nivel international, exista o dilema ce creaza probleme la nivel international. Problema reiterata in publicatiile de specialitate se refera la autorizarea unei interventii, precum si selectarea intervenientului.

Astfel, in cadrul Cartei Natiunilor Unite, articolul 2, paragraful 4 se precizeaza ca: "toate statele()se vor abtine in relatiile internationale de la amenintarea sau folosirea fortei impotriva integritatii teritoriale si independentei politice a oricarui stat, in orice fel incompatibila cu scopul Organizatiei Natiunilor Unite"[56], iar paragraful 7 al aceluiasi articol statueaza ca: "nimic din prezenta Carta nu va autoriza Natiunile Unite sa intervina in chestiuni ce apartine exclusiv jurisdictiei domestice a oricarui stat" . Cele doua paragrafe prezente in articolul Cartei Natiunilor Unite interzic, practic, posibilitatea violarii suveranitatii unui stat. Ca atare, cum ar trebui intervenit in cazul in care acel stat se face vinovat de nerespectarea drepturilor omului, de genocid, de crime impotriva umanitatii si interzice accesul pe teritoriul sau? Exista o metoda de interventie sau aceasta este o bresa ce poate afecta activitatea Organizatiei Natiunilor Unite in acelasi mod prin care eficienta Pactului Societatii Natiunilor a avut de suferit? Aici intervine dilema in cazul interventiei umanitare.

Disputele pe marginea subiectului sunt acerbe, iar prezentarea lor detaliata, precum si a scolilor ce le sustin, va fi facuta in continuarea capitolului. Tema prezentului subcapitol are rolul de a aduce raspunsuri la intrebarile enuntate mai sus.

O prima modalitate ce ar face posibila interventia legitima in treburile interne ale unui stat este prin acuzarea acelui stat de faptul ca reprezinta un pericol international prin faptele pe care le comite pe teritoriul propriu[58]. Astfel, membrii comunitatii internationale sunt indreptatiti sa intervina, fiind legitimati nu numai de normele de drept international, dar si de interesele proprii ce ar putea fi lezate. Metoda de interventie, insa, este posibila doar daca statul respectiv este declarat pericol de catre un organism international cum ar fi Consiliul de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite. In caz contrar, problema interventiei legitime nu poate avea o rezolvare facila.

O solutie vine din partea Comisiei Internationale pentru Interventie si Suveranitatea Statului. In cadrul unui raport prezentat in 2001 de catre echipa condusa de Gareth Evans, un fost ministru de externe australian, CIISS a formulat un concept inedit in incercarea de a rezolva problema inteventiei umanitare versus suveranitatea unui stat. Acest concept se numeste "Responsibility to Protect" sau "R2P" si porneste de la premisa ca respectarea drepturilor omului este o obligatie pentru stat, criteriul respectiv nemaifiind mandatoriu[59]. Astfel, daca liderii statului nu pot sau nu doresc sa se achite de sarcina respectarii drepturilor omului, suveranitatea respectiva este suspendata, permitand, teoretic, interventia umanitara legitima pe teritoriul sau. Membrii Natiunilor Unite au considerat conceptul in cauza mult mai eficient decat elaborarea procedurii "Responsibility to Intervene", prin care un stat avea responsabilitatea sa intervina in cazul unui conflict . Interventia necesara in cazul nerespectarii drepturilor omului poate fi facuta doar in cazul in care mijloacele pasnice dau niciun rezultat sau, mai grav, in cazurile in care exista genocid, crime de razboi sau crime impotriva umanitatii.

Chiar daca solutia prezentata mai sus rezolva, cel putin la nivel declarativ, problema incalcarii suveranitatii unui stat in cazul unei interventii umanitare, ramane problema actorului ce este imputernicit sa intreprinda actiunea respectiva. Astfel, trebuie pusa intrebarea: Cine ar trebui sa intervina in momentul in care este constatata o incalcare flagranta a drepturilor omului?

Interventia ar trebui facuta de urmatorii actori, in ordinea gandita de reprezentantiii Organizatiei Natiunilor Unite. In primul rand statul pe teritoriul caruia exista asemenea probleme ar trebui sa se implice activ pentru a readuce situatia la normal. In cazul in care nu se poate sau nu exista dorinta de a restabili ordinea, comunitatea internationala ar trebui sa intervina. Din pacate, folosirea termenului da o nota de ambiguitate responsabilizarii unei actiuni in crizele umanitare. Astfel se ingreuneaza posibilitatea crearii unei trasabilitati reale a sarcinii de inteventie[61]. Oricine ar fi desemnat sa intervina intr-o asemenea situatie trebuie sa aiba autorizarea Consiliului de Securitate.Conferirea acestei legitimitati creaza insa noi probleme cu referire la entitatea desemnata pentru interventie, intrucat exista impresia ca alegerea unui anumit agent poate fi viciata prin procedura de vot a Consiliului de Securitate, mai exact prin posibilitatea folosirii dreptului de veto. O asemenea situatie a constituit-o interventia din Kosovo din anul 1999.Atunci, din cauza desemnarii considerate abuziva, interventia nu a fost autorizata.

Cu toate ca este tratata in numeroase lucrari din domeniu, dilema interventiei intr-un stat in cazul incalcarii drepturilor omului nu cunoaste o rezolvare clara care sa contina o responsabilizare a modului de actiune, precum si a actorului ce intervine constant in cazul crizelor umanitare. Solutionarea problemei in materie de legitimitate nu este posibila datorita unei serii de impedimente, unul dintre acestea fiind ireconciliabilitatea momentana a pozitiilor dintre clasicisti(pozitivisti) si realisti.

3.2 Viziunea clasicista cu privire la modalitatea de interventie

Viziune clasicista face referire la sustinatorii pozitivismului in domeniul juridic international. Pentru a nu extinde aceasta prezentare a curentului ci a ideei acestuia, ne vom limita la a descrie clasicistii ca fiind reprezentantii interpretarii ad-literam a tratatelor de drept international. Sustinatorii acestei teorii afirma faptul ca dreptul international este setul de norme si masuri ce trebuie luat in considerare in cazul interventiei, deoarece, prin prevederile sale egalitare, impiedica statele puternice sa faca uz de avantajele militare sau economice pe care le au la dispozitie.

Astfel, in cazul interventiei umanitare, avem problema in cadrul subcapitolului precedent. Prin intermediul dilemei, putem deduce faptul ca sustinatorii clasicisti sunt de acord cu privire la imposibilitatea interventiei umanitare in dauna suveranitatii statului pe teritoriul caruia se produce o incalcare violenta a drepturilor omului, sau, mai grav, au loc violente asupra cetatenilor sai. Conform ideii promovate, statul in cauza nu este capabil, sau nu isi exprima vointa de a intervina.

Argumentele clasicistilor sunt variate. In primul rand, dat fiind modul de interpretare, se porneste de la considerarea ca prevederile din paragrafele 4 si 7 din articolul 2 al Cartei Natiunilor Unite sunt un dat, neputand fi interpretate in alt fel decat interzicand interventia in statul vinovat de incalcarea drepturilor omului. Mai exact, se considera ca documentul Natiunilor Unite "avea obiectivul original ce poate fi descoperit prin analiza textului care, in absenta unor schimbari neprevazute in circumstante, trebuie respectat pana cand intelegerea a expirat sau a fost inlocuit de consimtire mutuala" . Pe langa teza mentionata, clasicistii considera ca, in contextul precedentului negocierilor facute de Organizatia Natiunilor Unite, Carta admite folosirea sintagmei "sau in orice fel inconsistent cu scopurile Natiunilor Unite". Expresia astfel folosita nu are rolul de a permite o derogare ci de a suplimenta interdictia folosirii neautorizate a fortei . Clasicistii mai au insa inca un argument in fata realistilor. Acesta se refera la faptul ca incalcarea de catre un agent statal a drepturilor omului este irelevant pentru a legitima o interventie umanitara. Ei considera afirmatia ca fiind valida deoarece se pot impune sanctiuni economice precum si alte metode de constrangere ce nu necesita folosirea fortei . Fragilitatea argumentului se poate deduce din faptul ca insasi practica Consiliului de Securitate nu se desfasoara in modul descris mai sus. Dupa cum a fost prezentat mai devreme, Consiliul de Securitate a intervenit folosind forta in cazuri precum Rwanda sau Haiti, invocand pericolul international pe care statele vizate le prezintau prin nerespectarea drepturilor omului, astfel interventiile pe teritoriul lor fiind implicit autorizate.

Reprezentantii interpretarii clasiciste in dreptul international au fost implicati, cum era de asteptat, in descoperirea si rezolvarea ambiguitatilor ce reies din interpretarea articolelor prezente in Carta Natiunilor Unite. Astfel, sustinatorii teoriei au fost cei care au descoperit brese in documentul de baza al Organizatiei Natiunilor Unite . Una din interpretarile facute asupra documentului priveste articolul 2, paragraful 4 dezbatut mai sus. Un alt aspect evidentiat este faptul ca in cazul in care o interventie are loc la cererea unui guvern legitim, actiunea nu are decat rolul de a confirma suveranitatea de care un stat dispune, conform articolului 2, paragraful 7 . O contributie importanta ce trebuie subliniata este interpretarea articolului 53 din Carta, articol ce permite interventia unor "organisme regionale" fara o autorizare prealabila din partea Consiliului de Securitate . In publicatiile de specialitate articolul mentionat are o importanta deosebita datorita implicatiilor ce le genereaza.

Astfel, acest articol statueaza urmatoarele: "Consiliul de Securitate va folosi, daca este cazul, asemenea acorduri sau organisme regionale pentru aplicarea actiunilor de constrangere sub autoritatea sa. Nici o actiune de constrangere nu va fi insa intreprinsa, in temeiul acestor acorduri regionale sau de catre organismele regionale, fara autorizatia Consiliului de Securitate; sunt exceptate masurile impotriva oricarui Stat inamic, in sensul definitiei paragrafului 2 din Articolul de fata, prevazute in Articolul 107 sau in acordurile regionale, indreptate impotriva reluarii unei politici agresive de catre un asemenea Stat, pana cand se va putea incredinta Organizatiei, la cererea guvernelor interesate, sarcina de a preintampina orice noua agresiune din partea unui asemenea Stat." Interpretarea ce pune acest articol sub analiza clasicistilor se refera la nominalizarea laxa referitoare la organismele regionale ce pot intreprinde aceste interventii[68]. Lipsa trasarii unei responsabilizari clare cu referire la organismele regionale ce pot actiona sub auspiciile articolului 53, precum si omiterea unei desemnari a cazurilor in care aceste interventii pot fi efectuate permit, spre exemplu, posibilitatea unui organism regional constituit dintr-un stat puternic zonal si state subordonate lui sa intreprinda o interventie aparent legala. Actiunea ce ar urma sa fie facuta nu ar putea avea baze justificate in domeniul dreptului international sau umanitar. In acest caz, suveranitatea unui stat ar putea fi incalcata, iar organismul regional ar putea comite o nerespectare a prevederilor Cartei fara a fi supus unor sanctiuni.

O alta prevedere contestata de clasicisti este cea prin care este autorizata sponsorizarea oponentilor unui guvern legitim in domeniul armamentului. In cazul ei, s-a luat in considerare faptul ca statele atacate pot invoca incalcarea articolului 51 din Carta Natiunilor Unite ce prevede respectarea "dreptului inerent la autoaparare, in cazul unui asemenea atac, implicit neatacarea acelui stat pana cand Consiliul de Securitate va lua o decizie"[69].

Astfel, prin interpretarile date cu privire la interventia in cadrul unui stat, precum si prin viziunea asupra legiferarii mediului international, clasicistii pot constitui o solutie viabila intr-un context aparte. Situatia pretabila teoriei lor ar trebui sa fie reprezentata de o scena internationala dominata exclusiv de state cu viziuni imperialiste sau totalitare, in acest caz posbilitatea abuzurilor fata de prevederile internationale fiind mult mai apropiata de adevar[70].

3.3 Viziunea realista cu privire la modalitatea de interventie

Viziunea legal-realista priveste problema interventiei in cazul unei crize umanitare de pe cealalta parte a baricadei, adica, din viziunea statului ca actor international. Daca reprezentantii clasicisti considera prevederile conventiilor si tratatelor internationale ca fiind importante, pentru realisti prevederile stabilite in dreptul international sunt irelevante in raport cu interesele statelor implicate pe scena internationala. In viziunea lor, textele formale ale tratatelor nu pot fi valide, deoarece sunt concepute intr-o situatie statica, in timp ce aplicarea articolelor stabilite in cadrul lor se face intr-un mediu international dinamic, intr-o continua schimbare, astfel fiind compormise circumstantele in care principiile au fost adoptate.

Pornind de la dilema generata de articolul 2 al Cartei, realistii dezvolta trei argumente ce sustin legitimitatea interventiei. In primul rand, articolul, in interpretarea realista, nu interzice folosirea fortei la nivel general. Interdictia este aplicata in doua cazuri: impotriva integritatii teritoriale a statului si impotriva indepdentei propriu-zise a statului in cauza . Un al doilea argument adus este faptul ca indeplinirea atributiilor desemnate Consiliului de Securitate nu s-a facut in modul in care scopul lor a fost gandit initial . Astfel, interventiile nu au putut fi autorizate in timp util, in cel mai bun caz, iar, in cazul interventiei din Kosovo, Consiliul nu a autorizat interventia NATO in aceasta regiune pe baza dreptului la vot exercitat de statele membre permanente si nepermanente in Consiliu. Un ultim argument adus de legal-realisti in aceasta problema se refera la interpretarea articolului 39 din Carta. Prin intermediul prevederilor acestuia, Consiliul de Securitate ar putea autoriza folosirea fortei atunci cand este vorba de o incalcare a drepturilor omului, precum si o amenintare clara a pacii . Argumentele aduse acestei teorii au dus la formarea contra-argumentelor clasicistilor care doresc respectarea, precum si interpretarea legilor internationale, dreptul international primand, in teoria lor, fata de interestul statal.

Interpretarile aduse de catre legal-realisti in cazul articolelelor Cartei confirma faptul ca, din punctul lor de vedere, interesul statului in momentul interventiei primeaza. Dinamica scenei internationale, permite, de asemenea, interventia, chiar daca normele legislative spun altceva.

Pornind de la argumentele mentionate, reprezentantii gandirii realiste considera ca organismele statale nu vor putea fi oprite in promovarea interesului propriu pe plan international de "texte vechi si carti prafuite" . Cu alte cuvinte sistemul static legislativ nu corespunde cu viata dinamica a unui stat, si, in functie de puterea lui, acesta s-ar putea eschiva de anumite prevederi internationale pentru a-si putea indeplini interesul public, economic sau militar. Ca atare organizatiile internationale sunt privite ca un posibil pericol in problema interventiilor umanitare in viziunea realistilor. Teoreticienii gandirii realiste considera aceste organizatii vinovate de alterarea interesului fiecarui stat, In acelasi timp, insa, entitatile internationale isi demonstreaza ineficienta in mentinerea unui punct de vedere obiectiv, deoarece ele reprezinta interesele fiecarui stat in parte.

Consiliul de Securitate este privit in viziunea legal-realista ca fiind incapabil sa intervina in mod corect in cazul interventiilor umanitare. Prin faptul ca dreptul de veto este exercitat de cei cinci membri permanenti, decizia luata in Consiliu reflecta un interes propriu, sau un interes general si nicidecum un interes colectiv, international. Astfel, prin exemple precum interventia NATO in Kosovo, moment in care interventia a fost refuzata cu 12 voturi impotriva si 3 voturi pentru din cauza unor chestiuni de interes regional(Rusia) sau chestiuni de suveranitate(statele sud-americane), se pune in discutie lipsa legitimiatii. Viziunea in cauza are o asemenea orientare deoarece, nu vorbim de un principiu umanitar in luarea deciziei . Ca atare, legal-realistii considera articolele 43 pana la 47 depasite si incapabile sa reflecte adevarul din prezent .

Motivul pentru care reprezentantii acestei gandiri contesta atat de fervent viziunea clasicista in interventia umanitara este datorata modului de interpretare a dreptului international. Intepretarea ad-literam a tratatelor si conventiilor va conduce la o ignorare a interesului statal si a politicii statale pe plan international. Intr-o lume internationala gestionata exclusiv de norme internationale, legitimitatea de interventie a unui stat nu ar mai putea fi justificata public in fata propriilor cetateni, deoarece ar putea exista situatii in care actiunea in cauza nu ar mai putea fi convergenta cu politicile interne adoptate .

Un reprezentant important al legal-realismului este Michael Reisman, profesor la Universitatea Yale din Statele Unite ale Americii. Specialistul motiveaza incapacitatea de actiune a Consiliului de Securitate al ONU in privinta interventiei umanitare si a respectarii drepturilor omului prin faptul ca un consens in astfel de probleme nu a putut fi adoptat de statele membre . Prin acest argument, Reisman demonstreaza faptul ca in momentul in care o actiune imediata este necesara pentru interventie, absenta consensului in Consiliu va face posibilitatea luarii unei masuri "improbabila". Paradoxul in care o asemenea disputa poate ajunge este prezentat de expertul in interventii umanitare prin exemplul Kosovo: practic, membrii Consiliului de Securitate au considerat ilegitima interventia trupelor NATO in regiune pentru o interventie umanitara. Prin decizia luata, insa, au considerat ca fiind legitima actiunea de incalcare a drepturilor omului produsa in aceasta regiune .

Astfel, realistii considera ca este necesara, in cazul interventiei, o dizolvare dintre legalitate si legitimitate . Intr-o asemenea situatie, cerintele de procedura impuse de prevederile tratatelor nu ar mai reprezenta obligatii legale pentru statele ce se angajeaza sa le respecte.

Dupa scurta descriere a viziunii legal-realiste in privinta interventiei umanitare, putem stabili, ca si in subcapitolul anterior, tipul de sistem international in care gandirea discutata s-ar adapta cel mai bine. Un caz perfect in relatiile interstatale ar fi reprezentat de un sistem international dominat de democratii liberale. O asemenea scena ar fi terenul ideal de construire a unei sistem ce s-ar preta viziunii realistilor. Democratiile liberale ar fi interesate direct de respectarea drepturilor omului si astfel, consensul la care s-ar putea ajunge in cadrul organizatiilor internationale ar putea reprezenta un vis implinit .

Dat fiind ca acum exista o analiza detaliata a dilemei interventiei, precum si a scolilor ce sunt implicate in aceasta dilema, va trebui sa concluziam cu masurile ce ar trebui luate pentru a imbunatati cadrul legal si institutional international. Analiza celor doua teorii va fi realizata in subcapitolul urmator.

3.4 Posibile imbunatatiri ale cadrului legal

Capitolul prezent prezinta dilema interventiei umanitare in cadrul legal international. Dupa o prezentare succinta a ideii in cauza, precum si a confruntarii dintre reprezentantii legal-realisti si cei clasicisti, este cazul elaborarii unui nou subcapitol. Acesta contine posibilele imbunatatiri si lectii invatate din descrierile date de catre cele doua scoli.

In momentul de fata asistam la o schimbare a modului de interventie, acest lucru fiind cauzat de atentatele teroriste comise pe teritoriu american in septembrie 2001. Chiar daca au trecut 9 ani de atunci, putem discuta de o incercare de revigorare a modului de interventie in cazul nerespectarii drepturilor omului . Un prim caz de interventie in forta din partea Consiliului de Securitate al ONU a fost interventia din Irak din 2003. De asemenea un lucru foarte important in momentul de fata este cresterea numarului de interventii umanitare care sa ajute persoanele aflate in situatii extreme. Acestea sunt afectate direct de nerespectarea drepturilor omului. Insa un astfel de drum nu este unul usor, netezit, ci trebuie nivelat pentru a putea implementa schimbari relevante in practica relatiilor internationale. Deasmenea solutiile sunt necesare pentru a putea imbunatati interventiile umanitare pe toate planurile(calitativ, cantitativ, ca timp de raspuns, etc.).

Ceea ce se doreste in momentul de fata este crearea unui sistem care va face trecerea de la un "band aid of a few suppurating wounds" la rezolvarea propriu-zisa a problemelor intalnite la nivel mondial. Pentru un asemenea raspuns este nevoie de o reconstructie a anumitor proceduri, precum si a unor structuri internationale.

Unii specialisti vad calea cea mai buna neimplicand crearea unei baze formale de doctrina. In viziunea lor, o asemenea varianta va incerca in mod static sa implice impreuna principiile de respectare a drepturilor omului si normele de non-interventie a Cartei Natiunilor Unite. Dat fiind contextul dinamic(reamintit in lucrarea de fata), solutia cea mai buna ar fi identificarea unor modele de actiune precum si a unor elemente comune in practica Organizatiei Natiunilor Unite in domeniul interventiei . Astfel, acestea ar ajuta la trasarea unor caracteristici comune situatiilor de interventie, putand reduce semnificativ timpul de reactie a organizatiilor internationale.

O alta idee lansata in publicatiile de specialitate face referire tot la modul prin care contextul international decizional ar putea fi imbunatatit. O metoda prin care interventiile ar putea beneficia de un nivel adecvat de legitimitate ar fi in momentul in care actorii internationali ar putea fi reprezentati de o forta de importanta internationala. Un asemenea exemplu poate fi considerat Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord(NATO) .

Pe langa varianta precizata, o alta abordare ar putea fi acordarea unei capacitati sporite de actiune organizatiilor regionale . Prin intermediul ei ar putea fi autorizate sa intreprinda mult mai usor interventii umanitare in regiunile pe care le au in subordine. Situatia ipotetica, insa, ar putea genera o problema observata de catre clasicisti: organizatiile regionale ar putea avea o legitimitate corupta, ele reprezentand interesele unui stat puternic in acea regiune, avand state-satelit ce ar ajuta la indeplinirea politicii proprii. Chiar si asa, expertii considera ca abordarea ca fiind mult mai eficienta decat solutiile adoptate in prezent.

O alta problema ce necesita o analiza atenta este cea a faliei existente intre dreptul international si legitimitatea interventiei, adica problema legal versus legitim. Exista situatii in care entitatea ce intervine intr-o situatie beneficiaza de autorizarea Consiliului de Securitate, insa nu face o interventie legitima. Solutia gandita in acest context ar putea fi codificarea in normele de drept international a unor criterii pe baza carora autorizarea si legitimitatea interventiei sa existe.

Ca atare, organizatia statala sau supra-statala ce doreste sa intervina ar trebui sa indeplineasca anumite criterii. In primul rand trebuie sa fie un agent extern, pentru a nu avea interese proprii in cadrul interventiei. In al doilea rand sa aiba capacitatea de a efectua actiuni militare. O astfel de enitate trebuie sa foloseasca forta de care dispune intr-o situatie in care vorbim de pierderi importante de vieti umane. Nu in ultimul rand, actorul international ce doreste sa se implice trebuie sa aiba intentii umanitare .

Definirea modului in care aceste criterii ar fi definitorii pentru interventia umanitara este inca discutat, existand trei situatii in care prevedrile ar fi luate in considerare. Prima se refera la faptul ca aceste principii ar trebui codificate in dreptul international si prin intermediul lor organizatia ce trebuie sa se implice va fi obligata sa intruneasca criteriile stabilite anterior. Pe langa aceste prevederi, entitatea in cauza ar fi nevoita sa primeasca si autorizarea Consiliului de Securitate pentru a interveni . In acest mod, orice interventie ce nu ar avea indeplinite conditiile mentionate ar fi ilegala. Cea de-a doua varianta ar permite unor entitati statale sau supra-statale sa intervina daca indeplinesc criteriile, indiferent daca interventia nu este autorizata de Consiliul de Securitate. Problemele ce pot aparea la implementarea unui asemenea sistem ar fi faptul ca organizatiile autorizate de Consiliu in interventie nu ar fi nevoite sa intruneasca cerintele respective. Ultima versiune de implementare ar fi codificarea dreptului international privind interventia umanitara, astfel incat sa contina principiile stabilite la nivel mondial. In prealabil, organizatiile sau statele ce doresc sa intervina ar trebui sa intruneasca ambele conditii pentru a fi in legalitate, adica sa intruneasca principiile de interventie umanitara si sa beneficieze de autorizarea Consiliului de Securitate. Dintre cele trei abordari, cea mai buna varianta este considerata a fi cea de-a treia . Aceasta inglobeaza cele doua norme de interventie, facandu-le obligatorii pentru toti actorii de pe scena internationala ce doresc sa se implice intr-o criza umanitara.

O alta problema ce este luata in discutie si prezinta ingrijorare este cea a neinterventiei in cadrul unor crize umanitare. Dilema este pusa in discutie foarte plastic de catre Chesterman care afirma faptul ca rezolvarea trebuie adusa nu "interventiei umanitare, ci neinterventiei inumanitare" . Insa nu toti practicienii sunt de acord cu aceasta premiza. In viziunea lor nu cantitatea conteaza, ci calitatea cu care interventia umanitara este efectuata. Nu numarul de state este important, daca rezultatul dorit, adica salvarea de vieti nevinovate, nu este atins. Ca atare, trebuie pus in discutie solutii care sa poata imbunatati interventiile umanitare, rezolvarile gandite astfel fiind in sensul imbunatatirilor de genul celor prezentate mai sus.

Insa, chiar daca aceste teorii ar putea fi vazute ca fiind viabile de institutii, ar aparea problema codificarii lor in normele de drept international. Problema face referire la faptul ca pentru modificarea Cartei Natiunilor Unite astfel incat sa includa, spre exemplu, criteriile de legimititate a interventiei, ar fi nevoie de votul pozitiv a doua treimi din membrii Adunarii Generale si de unanimitatea membrilor permanenti din Consiliul de Securitate . Ultima cerinta, in momentul de fata, este aproape imposibil de atins, din cauza disensiunilor dintre membri aflati in pozitiile permanente. Ca atare,o metoda mai eficienta de codificare ar fi o solutie ce ar ajuta la implementarea unor norme adecvate realitatilor prezente.

Adeptii solutiei criteriilor pentru interventie sunt constienti de limitele prezentate mai sus pentru rezolvarea divergentelor pe aceasta cale. In consecinta, teoreticienii propun o solutie alternativa pentru a le putea depasi. In viziunea lor, prin inlocuirea acestui sistem cu unul scalabil, importanta ar creste deoarece nu s-ar mai pune accent pe indeplinirea unor criterii mai sus mentionate, ci pe eficienta interventiei. Ca atare, legitimitatea nu ar fi reprezentata de insumarea princiipilor pe care o entitate trebuie sa le asume, ci pe modul in care organizatia isi asuma angajamentul.

O metoda ce ar putea eficientiza interventia umanitara ar fi asumarea unei obligatii legale din partea statelor sau organizatiilor ce vor sa se implice. Astfel, luand modelul altor Conventii internationale, actorii internationali si-ar asuma obligatia interventiei in momentul semnarii unui tratat care ar face referire la normele internationale . O astfel de solutie poate avea un punct slab prin crearea unui sistem ineficient de amendare a statelor ce nu-si asuma angajamentele, precum si din posbilitatea ca entitatile direct responsabile sa nu-si dea acordul pentru asemenea documente.

Solutiile vis-a-vis de interventia umanitara se refera si la fortele si institutiile necesare desfasurarii unei actiuni specifice. Astfel, o alta solutie gandita are ca scop crearea unei forte internationale de interventie umanitara, condusa de Organizatia Natiunilor Unite . Institutia respectiva ar reprezenta forta autorizata de interventie in cadrul crizelor umanitare, astfel putandu-se elimina problema alocarii de forte sau de sprijin de orice fel din partea statelor membre ONU. Deasemenea, se prevede crearea unor institutii internationale care sa gestioneze mai bine interventiile necesare in cazul crizelor, precum si acordarea legitimitatii necesare in asemenea situatii. Contra-argumentul principal vis-a-vis de crearea unor asemenea entitati are referire la temerile legal-realistilor. Un asemenea organism creat ar alimenta temerile crearii unui stat mondial virtual(legal) prin dimensiunile sale, astfel ignorandu-se complet interesele individuale ale statelor sau organizatiilor internationale .

Astfel, posibilitatile de dezvoltare a cadrului legal al interventiei umanitare nu sunt putine. Problema perspectivelor de evolutie a sistemului de drept international ce codifica practica si etica interventiei umanitare este cea a reticentei statelor in a lua o hotarare seriosa in sensul imbunatatirii mediului de activitate. In momentul in care statele si organizatiile internationale ce participa la alcatuirea sistemului international actuale isi vor asuma o participare constanta si corecta in interventiile umanitare, multe din aceste prevederi vor putea fi aplicate si introduse in sistemul de drept international ce este adresat interventiei in crizei umanitare.

Studiul de caz prezent in lucrarea de fata va incerca sa prezinte carentele in interventia umanitara, precum si parerile specialistilor vis-a-vis de evolutia evenimentelor.

4. Studiu de caz. Rwanda.

Genocidul comis in Rwanda in anul 1994 este unul dintre cele mai grave cazuri de crime comise in istoria moderna. In momentul in care vorbim de conflict avem in vedere numarul impresionant de victime intr-un interval foarte scurt de timp. Pentru a putea intelege cum a fost posibila comiterea unei asemenea atrocitati, dar si modul in care organizatiile internationale au intervenit in acest caz, este necesar sa avem in vedere si istoricul acestor lupte din interiorul statului rwandez. Modul in care s-a propagat fenomenul pe teritoriul statului african este o alta problema ce trebuie pusa in discutie. Nu in ultimul rand, rolul actorilor internationali pe parcursul desfasurarii evenimentelor si pentru restabilirea ordinii in teritoriu reprezinta o alta abordare a acestui studiu. Scurta prezentare de ansamblu a situatiei din Rwanda pana in aprilie 1994 va fi obiectul subcapitolului ce urmeaza.

Scurt istoric

Dupa cum am mentionat anterior, evolutia evenimentelor din statul rwandez pana la momentul producerii genocidului va permite o analiza completa asupra cauzelor declansarii acestui sangeros conflict pe teritoriul Rwandei. Ca atare, punctul de pornire pentru aceasta scurta cronologie a raspandirii fenomenului este explicarea pozitiei celor doua tabere, Hutu si Tutsi din timpul colonializarii pana la momentul 1994.

Astfel, in perioada coloniala, atunci cand Rwanda se afla sub ocupatie belgiana, Tutsi reprezentau elita conducatoare in stat[95]. Etnia respectiva, insa, nu reprezenta majoritatatea rwandezilor. Populatia dominanta in Rwanda era reprezentata de etnicii Hutu. Dat fiind functiile de conducere pe care Tutsi le ocupau, disensiunile dintre cele doua populatii au fost alimentate si de diverse cazuri de exploatare a etnicilor Hutu de catre Tutsi. De altfel, perioada de colonializare este considerata de anumiti specialisti ca fiind momentul in care disputele dintre Hutu si Tutsi s-au inrautatit, relatiile dintre cele doua etnii fiind pasnice pana la acel moment. Unii membri ai gruparii Hutu considera, insa, ca relatiile dintre cele doua triburi nu au fost nicicand pasnice datorita pozitiilor ireconciliabile. Cu toate acestea, ambele tabere sunt de acord ca masurile luate in perioada colonizarii, cum ar fi eliberarea cartilor de identitate ce precizau grupul etnic din care fiecare cetatean facea parte , nu au facut decat sa acutizeze falia dintre Hutu si Tutsi. Astfel, de la o situatie relativ pasnica, in ultimele decenii ale secolului XX s-a ajuns gradual la acest conflict deschis si prin lupta dusa pentru conducerea statului rwandez, prin crizele de refugiati de pe urma conflictelor ocazionale si prin restrictiile impuse vis-a-vis de casatoriile mixte Hutu-Tutsi.

Mijlocul anilor '50 au un rol important in istoria statului rwandez. Acesta este momentul in care luptele pentru dobandirea independentei Rwandei incep. Revoltele pornite erau conduse de membrii gruparilor Hutu[97]. Vazandu-se in situatia de a-si pierde puterea in teritoriu, liderii gruparii Tutsi au incercat sa primeasca ajutor din partea liderilor statelor comuniste. Miscarea facuta nu a trecut neobservata de puterea coloniala belgiana care a inceput sa poarte tratative cu liderii gruparilor Hutu. Cu aceasta ocazie au fost reamintite si abuzurile comise de etnicii Tutsi asupra muncitorilor de etnie Hutu. Reprezentantii gruparii din urma au reusit sa castige sprijinul belgian si prin faptul ca miscarea lor politica, Parmehutu sau Partidul de Emancipare Nationala Hutu, avea un program indreptat mai degraba impotriva membrilor Tutsi decat impotriva puterii coloniale. Astfel, Parmehutu avea ca misiune indreptarea nedreptatilor comise de Tutsi asupra etnicilor Hutu, cat si castigarea puterii in Rwanda, argumentand faptul ca membrii Hutu erau mai mari ca numar decat cetatenii de etnie Tutsi si denuntand opresiunile constante facute de catre etnicii Tutsi .

Anul 1959 marcheaza momentul in care conflictul dintre cele doua grupari etnice din Rwanda va izbucni deschis . Pentru a reinstaura ordinea in stat, statul belgian va trimite forte armate ce vor opri violentele dintre Hutu si Tutsi. Chiar si in aceasta situatie, dat fiind apropierea etnicilor Tutsi fata de statele comuniste in incercarea de a-si mentine conducerea in stat, Belgia va facilita accederea Hutu la putere. Astfel dominatia Tutsi la conducerea Rwandei va lua sfarsit . Luptele ce se vor purta pentru puterea statului vor cauza insa numeroase victime din tabara Tutsi atat ca numar de morti, cat si ca volum de refugiati ce vor lua drumul catre statele vecine precum Uganda, Burundi, Tanzania sau Zair. Recensamantul facut in 1961 va confirma puterea Hutu in Rwanda, iar la conducerea statului va fi numitul reprezentantul acestei etnii, Gregoire Kayibanda. Sub conducerea noului presedinte, in 1962 statul rwandez va deveni un stat independent.

Refugiatii Tutsi nu vor abandona lupta pentru redobandirea privilegiilor seculare. Prin intermediul atacurilor lansate impotriva taberei adverse, ei vor incerca sa recapete controlul[101]. Presedintele Kayibanda nu le va tolera, astfel ca va lansa o noua serie de atacuri impotriva etnicilor Tutsi. In acest mod, in perioada 1959-1967 un numar important de membrii Tutsi s-au refugiat in statele vecine din cauza violentelor acceptate de elita conducatoare, violente ce au produs zeci de mii de morti din tabara Tutsi .

Dupa incetarea violentelor si atacurilor comise de refugiatii Tutsi, represaliile la adresa etnicilor ce locuiau in statul rwandez vor inceta. Ca urmare a favorizarilor acordate provinciei din care este originar, precum si a dezavantajelor aduse celorlalte regiuni rwandeze, Kayibanda va fi inlaturat, in 1973, printr-o lovitura de stat condusa de Juvenal Habyarimana . Acesta va continua politica de pace, incurajand incetarea atacurilor dintre cele doua grupari existente in Rwanda. Numerosi specialisti considera, insa, ca Habyrimana a facut un asemenea lucru si pentru a se putea concentra pe jocurile politice prin care si-a adus un grup de apropiati (numit Akazu) in functii-cheie ale statului . Grupul apropiat presedintelui va fi, ulterior, cel responsabil pentru orchestrarea si coordonarea genocidului din 1994. Perioada de restabilire a pacii, insa, va fi una de prosperitate reala pentru Rwanda pe plan national. Sub conducerea lui Habyarimana, statul rwandez va cunoaste in prima perioada de guvernare cea mai mare crestere economica inregistrata de un stat african est-central, unul dintre factorii ce au determinat ascedenta statului fiind si climatul politic stabil .

Presedintele rwandez a avut, insa, un mod de comportament divers fata de etnicii Tutsi. Unii etnici au prosperat sub conducerea sa, ajungand importanti oameni din viata economica a Rwandei si apropiati ai presedintelui. In prealabil, acesta a vegheat la respectarea interdictiei de a comite violente impotriva gruparii Tutsi, pastrand ordinea in stat si a continuat, pana la urma, politica stabilita din vremea guvernarii lui Kayibanda .

Habyarimana insa a refuzat constant, cu mai multe ocazii, revenirea refugiatilor Tutsi inapoi in Rwanda. Refuzul categoric va reprezenta ulterior mai mult o agravare a situatiei, decat o imbunatatire. Fiind impiedicati sa se intoarca in propria lor tara, refugiatii au inceput sa isi dezvolte o idee proprie ce le legitima restabilirea drepturilor lor.

Primul pas facut in acest sens a fost crearea Frontului Patriotic Rwandez(Rwandan Patriotic Front - RPF) , factiunea politica fiind insotita si de o grupare militara Armata Patriotica Rwandeza(Rwandan Patriotic Army - RPA). Miscarea nou-creata va beneficia si de pe urma crizei ce se instaurase in acel moment in statul rwandez. In acea perioada, Rwanda se confrunta cu dificultati economice importante, cauzate de reducerile preturilor stabilite pentru bunurile din agricultura, dintre acestea cel mai important produs comercializat fiind ceaiul . Aceasta criza insotita de presiunile internationale exercitate asupra presedintelui rwandez il vor determina pe Habyarimana sa isi planifice o serie de reforme pentru modernizarea si democratizarea statului. Insa, planurile liderului african vor fi date peste cap de actiunile puse la cale de membrii Frontului Patriotic Rwandez. La 1 octombrie 1990 grupuri de partizani Tutsi alaturi de membrii Armatei Patriotice vor invada teritoriul Rwandei, venind din Uganda . Rebelii afiliati gruparilor erau insa foarte eficienti deoarece foarte multi dintre fusesera incorporati in armata ugandeza, unii ajungand chiar sa ocupe functii importante in aceasta. Majoritatea refugiatilor s-a alaturat miscarii patriotice condusa de etnicii Tutsi din cauza lipsirii de privilegii si a izolarii sociale impuse de membrii statelor in care se refugiasera .

Revolta pornita impotriva conducatorilor statului rwandez va fi reprimata imediat, in interiorul Rwandei comitandu-se numeroase crime si operandu-se arestari ce vizau etnici Tutsi. Starea de incertitudine si conflict instaurata va starni interesul statelor occidentale, astfel ca Franta, Belgia si Zair vor trimite trupe pentru a inceta violentele din teritoriu . Fortele straine vor reprezenta un ajutor important acordat armatei rwandeze, astfel ca soldatii armatei nationale reusesc sa provoace retragerea rebelilor de pe teritoriul Rwandei, gruparile Tutsi refugiindu-se in muntii din apropierea granitei cu Uganda. Indeplinindu-si misiunea, fortele straine se vor retrage din Rwanda, cu exceptia francezilor, ale caror trupe vor continua sa stationeze din motive complexe. In primul rand era un mod de a-si demonstra pozitia in fata Belgiei, Rwanda fiind o fosta colonie belgiana. In al doilea rand, doreau sa accelereze crearea unui set de reforme care sa duca la o democratizare eficienta a Rwandei. Actiunea statului francez nu a fost, insa, una pusa in aplicare pe cale individuala. Alaturi de Franta, statele occidentale au impus si mai multa actiune coercitiva la adresa conducatorului statului rwandez pentru o implementare a democratiei in guvernarea statului. Metoda prin care s-a reusit constrangerea presedintelui Habyarimana a fost prin amenintarea cu suspendarea ajutorului economic pe care Rwanda il primea. Finantarea externa era indispensabila in acel moment, dat fiind situatia economica precara in care fosta colonie se afla .

In prealabil, atacurile din partea gruparilor rebele Tutsi, numite inyenzi, continuau atacurile. Membrii reusisera de aceasta data sa castige teritorii importante in defavoarea lui Habyarimana. Deasemenea, pe fondul crizei din Rwanda, popularitatea presedintelui suferea o cadere vertiginoasa. Chiar daca va incerca sa recapete o parte din sustinatori prin liberalizarea vietii politica in 1991, permitand existenta reala a opozitiei in Rwanda, gruparile politice de opozitie se vor alatura Frontului Patriotic Rwandez. Aliante vor fi insa create artificial, acest lucru putand fi denotat si din originile gruparilor ce vor conlucra. Daca Frontul Patriotic Rwandez era alcatuit din etnici Tutsi, aliatul sau politic, Miscarea Democratic Republicana(MDR)[113] era, de fapt, fosta grupare Parmehutu, cea care a initiat conflictele din anii '50 si '60 .

Dupa ce violentele si atacurile vor continua din partea Frontului Patriotic si in 1992, Habyarimana se va vedea obligat sa inceapa negocierile cu rebelii Tutsi[115]. Aceste negocieri vor fi facute la Arusha, in Tanzania. Puterea pe care gruparea etnicilor Tutsi o dobandise prin violentele comise poate fi descrisa si prin dimensiunea concesiilor ce au fost discutate in cadrul negocierilor pentru pace. Astfel, etnicii Tutsi reprezentand FPR vor obtine o intelegere importanta cu conducatorii rwandezi Hutu: intoarcerea refugiatilor Tutsi in Rwanda va fi permisa . Tot la Arusha se va discuta despre crearea unui guvern transnational ce ar permite si accederea opozitiei la guvernare, precum si integrarea rebelilor din Armata Patriotica Rwandeza(APR) in randurile armatei oficiale rwandeze. Cele doua probleme discutate cu reprezentantii rwandezi se vor dovedi cele mai importante concesii facute. In primul rand, crearea guvernului transnational asigura prezenta aliantei Frontului Patriotic cu Miscarea Democratic Republicana in guvern, deoarece negocierile au dus la acceptarea acordarii a 5 portofolii acestei grupari. In prealabil, etnicii Tutsi urmau sa fie reprezentati si in Adunarea parlamentara rwandeza, primind 11 locuri alaturi de MDR conform discutiilor purtate la Arusha . Si in domeniul militar Frontul Patriotic obtinuse o victorie importanta. Astfel, se prevedea crearea unor armate mixte care sa aiba in componenta sa pe membrii Armatei Patriotice Rwandeze. Conducerea detasamentelor armatei urma sa fie impartita egal intre membrii armatei rwandeze si cei ai armatelor patriotice, asigurand astfel si controlul armat pentru Frontul Patriotic Rwandez. O alta concesie importanta domeniul organizarii militare a fost modul de distribuire a trupelor, raportul fiind 60/40 in favoarea etnicilor Tutsi, iar, prin aceasta decizie, aproximativ 20.000 de trupe guvernamentale erau demobilizate. Prevederea respectiva crea un avantaj foarte clar clar in favoarea Frontului Patriotic Rwandez .

Cu toate ca, verbal si pe hartie, Habyarimana fusese de acord cu prevedrile negociate la Arusha, liderul rwandez vedea deja concesiile facute ca fiind un real pericol la adresa puterii detinute de acesta in Rwanda[119]. Dat fiind cresterea influentei Tutsi atat la nivel executiv, cat si militar, presedintele rwandez se temea de o lovitura de stat prin care ar fi urmat sa fie inlaturat. Una din problemele ce ii alimentau aceasta frica era faptul ca membrii Miscarii Democratice Republicane se alaturasera in opozitie impotriva sa. Astfel, alaturi de membrii grupului sau, Akazu, va concepe si pune in aplicare noi crime impotriva etnicilor Tutsi. Noul val de crime, precum si stagnarea punerii in aplicare a prevederilor negocierilor de la Arusha, i-au provocat pe rebelii Tutsi sa inceapa o noua ofensiva pe teritoriul rwandez. Mizele conflictului se schimbasera in momentul respectiv foarte mult.

Realizand pericolul pe care Frontul Patriotic il prezenta, membrii Akazu vor incepe sa organizeze planul genocidului asupra etnicilor Tutsi[120]. Pentru a-l duce la indeplinire, au apelat la mijloacele mass-media. Intoxicarea posturilor de radio cu mesaje destinate sa incite cetatenii de etnie Hutu sa atace etnicii Tutsi a fost una din modalitatile folosite . In prealabil, in Kigali, membrii-cheie a grupurilor Tutsi, precum si etnicii Hutu moderati, aliati ai celor dintai, au fost eliminati gradual de catre staff-ul de aparare al presedintelui Habyarimana.

Guvernul francez va lua la cunostinta violentele ce se dezvoltau in Rwanda si va lua decizia de interventie. Hotararea luata a fost de bun augur pentru armata rwandeza, deoarece in acel moment se confruntau cu reale dificultati in luptele cu rebelii Tutsi. Astfel, cu ajutorul soldatilor francezi, se va reusi respingerea atacurilor rebelilor, Frontul Patriotic semnand pacea pentru a nu da motive francezilor sa sporeasca efectivele armate implicate in interventie. In prealabil, aliatii Frontului Patriotic puneau la cale, alaturi de Akazu, genocidul ce trebuia indeplinit. Aceasta actiune era grabita si de frica posibilitatii recuceririi statului rwandez de catre membrii Tutsi ai Frontului Patriotic. Dupa cum se poate vedea planurile erau in plina desfasurare insa inca nu era prezenta scanteia care sa aprinda conflictul in mod spontan.

Ocazie va veni in ziua de 6 aprilie 1994. In seara acelei zile presedintele Habyarimana, impreuna cu omologul sau burundian, au fost asasinati alaturi de alti oficial. Atacul a avut loc in momentul in care avionul presedintelui rwandez, un Falcon 50 a fost doborat de rachete sol-aer in momentul in care se pregatea de aterizare pe aeroportul din Kigali[122] Chiar si in ziua de azi inca neclaritati cu privire la originea atentatorilor. In 1994, vina a fost data pe rebelii Tutsi , acest lucru fiind si motivul declansarii genocidului. Insa, pe parcursul timpului, numeroase voci au acuzat membrii Hutu si Akazu de doborarea avionului prezidential pentru a putea crea motivul declansarii atacurilor impotriva etnicilor Tutsi. Neclaritatile ce privesc atentatul nu sunt cunoscute clar nici pana in prezent.

Imediat, conflictele vor incepe pe strazile din capitalei Kigali, ce va deveni pentru urmatoarele saptamani scena unui razboi civil ce a facut mii de victime pe strazile sale. Deasmenea, duritatatea atacurilor din capitala rwandeza poate fi demonstrata si prin dovezile ce au ramas in urma: dupa doua zile opozitia politica din Rwanda fusese eliminata fizic[124]. Genocidul se va propaga rapid si in teritoriu, acolo unde prefectii regiunilor fusesera pregatiti, in prealabil, sa intervina pentru a elimina etnicii Tutsi din teritoriu. Astfel, rwandezii de etnie Tutsi au fost nevoiti sa se refugieze si sa stranga in grupuri mai mari pentru a putea respinge atacurile Hutu. Acestia din urma se faceau vinovati de atacurile, jaf, violuri si crime comise impotriva celor de etnie diferita de cea a lor .

Initial, in grupurile mari formate, etnicii Tutsi au reusit sa respinga atacurile venite din partea membrilor Hutu. In aceste infruntari aveau avantajul ca inamicii lor inca nu beneficiau de arme de foc sau munitie de razboi, bazandu-se pe arme primitive. Cat timp sistemul adunarilor de mari dimensiuni a functionat, cele mai multe victime au fost cele care plecau pe cont propriu din grupurile de refugiati. Insa, pe masura ce conflictul a evoluat, etnicii Hutu au inceput sa primeasca armament pentru a continua genocidul din teritoriu, iar, in acel moment, situatia s-a inrautatit dramatic . Lucrari precum Africa Rights Volume descriu in detaliu desfasurarea genocidului precum si modalitatile in care crimele au fost indeplinite . Astfel, in momentul in care etnicii Hutu au primit arme de foc si grenade, metodele de eliminare a rivalilor au cunoscut o atrocitate greu de imaginat. Inconjurand etnicii Tutsi ca si inainte, aruncau in multimea formata grenade, iar cei ce sareau pentru a scapa din multime erau secerati de focurile de mitraliera . Prin aceste metode ingrozitoare de eliminare, pana pe 21 aprilie peste 250.000 de oameni fusesera eliminati, iar pana la sfarsitul lunii aprilie mai bine de jumatate din populatia rwandeza de etnie tutsi fusese eliminata. Per total, in acest genocid ce a durat aproximativ 1 luna, au fost omorati aproximativ 500.000 de oameni, facandu-l unul dintre cele mai sangeroase conflicte civile purtate intr-un interval de timp asa de scurt . Pe langa victimele din randurile etnicilor rwandezi merita aduse in discutie si crimele comise impotriva membrilor misiunilor umanitare ce au fost ucisi, atat in confruntarile cu soldatii armatei rwandeze, cat si cu rebelii Tutsi(cazul soldatilor armatei franceze in operatiunea Turquoise).

Acum ca exista o imagine generala asupra atrocitatilor comise pe teritoriul Rwandei in aprilie 1994, se poate pune in discutie si interventia fortelor internationale in acest conflict. In subcapitolul ce urmeaza va fi pusa in discutie aceasta interventie. In prealabil, va fi analizat si modul in care misiunea Natiunilor Unite s-a desfasurat, precum si dificultatile intampinate pe parcurs, acestea avand rolul de a descrie mult mai corect masurile luate de organizatiile internationale in privinta genocidului rwandez.

4.2 Interventia Organizatiei Natiunilor Unite in conflict

Cu toate ca modul in care comunitatea internationala a ales sa intervina in genocidul petrecut in Rwanda este un subiect important pentru a putea vedea limitele si greselile comise in domeniul interventiilor umanitare, mai intai trebuie prezentata modlitatea de actiune a Organizatiei Natiunilor Unite in conflictul rwandez. Astfel, acest subcapitol va prezenta obiectiv un istoric al actiunilor organizatiilor internationale inainte si in timpul crizei din Rwanda.

Prezenta unor forte internationale in Rwanda nu a reprezentat o interventie internationala stabilita dupa ce violentele au inceput in aprilie 1994, in momentul asasinarea presedintelui Habyarimana. Consiliul de Securitate a autorizat crearea unei asemenea forte inca din 1993, cu ocazia incheierii tratatului de pace de la Arusha. Astfel, prin Rezolutia 872 din 5 octombrie 1993, se stabilea infiintarea UNAMIR(Misiunea de Asistenta a Natiunilor Unite pentru Rwanda). Prin aceasta rezolutie, mandatul misiunii O.N.U. era prevazut sa aiba o valabilitate de 6 luni, putand ulterior sa fie prelungit cu diverse conditii(ceea ce s-a si intamplat). Atributiile stabilite misiunii in cadrul rezolutiei 872 erau, in mare parte, de monitorizare a procesului de implementare a prevederilor stabilite si semnate la Arusha pe 4 august 1993. Mai concret, UNAMIR avea urmatoarele sarcini conform documentului emis de Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite:

" - de a contribui la securitatea orasului Kigali, inter-alia in cadrul unei zone libere de armament stabilita de parti, in si in jurul orasului;

de a monitoriza respectarea prevederilor armistitiului, care cere stabilirea "cantonment" si zonelor de adunare si demarcarea unei noi zone demilitarizate si a altor proceduri de demilitarizare;

de a monitoriza siguranta in ultima perioada a mandatului guvernului de tranzitie, pana la alegeri;

de a asista eliminarea minelor, in primul rand prin programe de instruire;

de a investiga, la cererea partilor sau din proprie initiativa, cazurile de nerespectare a prevederilor Tratatului de pace de la Arusha cu privire la fortele armate si sa monitorizeze aceste cazuri alaturi de autoritatile locale abilitate si apoi sa raporteze Secretarului General;

de a monitoriza procesul de repatriere a refugiatilor rwandezi si reinstalarea persoanelor refugiate pentru a verifica faptul ca aceasta actiune este indeplinita in mod sigur si in ordine;

de a asista in coordonarea activitatilor de interventie umanitara alaturi de operatiunile de "relief";

de a monitoriza si rapoarte incidentele ce privesc activitatea jandarmeriei si politiei;" [130]

Comandantul misiunii umanitare a fost numit oficialul canadian Romeo Dallaire. Pe parcursul desfasurarii acestei interventii, a avut o misiune grea, uneori cvasi-imposibila. In ciuda obstacolelor intalnite, a reusit sa se achite de sarcinile impuse pe parcursul desfasurarii evenimentelor din Rwanda.

Efectivele UNAMIR au reprezentat 2500 de oameni, dintre care aproximativ 420 erau belgieni, iar majoritatea din restul de aproximtiv 2000 de efective erau din Ghana[131]. Trupele misiunii O.N.U. au intampinat probleme inca de la inceput din cauza mandatului stabilit de Consiliul de Securitate. Modul in care avea o serie de prerogative restranse a generat incapacitatea de actiune in multe cazuri pentru membrii misunii Natiunilor Unite in Rwanda. Astfel, cu toate ca a primit numeroase semnale de alarma pana la momentul izbucnirii propriu-zise a conflictului, Consiliul de Securitate nu a actionat la mesajele trimise de la fata locului. Exemplele au venit in acest caz atat din partea trupelor internationale, cat si din partea unor diplomati aflati in Rwanda la acel moment. Un asemenea moment ce merita amintit este cazul "Genocide Fax". Acesta surprinde inactiunea Consiliului de Securitate la o sesizare venita din partea comadantului fortelor internationale, Dallaire. Comandantul misiunii primise un pont important de la un informator ce era un inalt oficial in armata rwandeza . Reprezentantul armatei il informase pe Dallaire despre pregatirile facute in cadrul armatei pentru a porni atacul impotriva etnicilor Tutsi, precum si faptul ca fusesera achizitionate numeroase arme de foc in acest sens, armele provenind clandestin din partea statului francez. Cu toate ca pontul ii dadea o informatie cruciala in investigarea si descoperirea pregatirilor masacrului ce era planificat de Akazu, comandantul canadian nu a primit aprobarea din partea reprezentantilor de la New York pentru a putea investiga si cauta armamentul denuntat . In schimb, Dallaire a fost sfatuit sa se adreseze presedintelui Habyarimana pentru a-i comunica situatia descrisa. Astfel, cu toate ca informatiile date de "Jean-Pierre" ar fi putut aduce o schimbare in evolutia situatiei din Rwanda, inactivitatea Consiliului de Securitate, inactivitate ce va fi discutata mai tarziu, nu a fructificat aceasta oportunitate. De altfel, aceasta nu va fi singura avertizare pe care comunitatea internationala o va primi pana la asasinarea presedintelui rwandez. Pana in aprilie 1994, numerosi oficiali internationali ce se aflau in Rwanda vor avertiza Natiunile Unite despre iminenta atacurilor ce se vor desfasura pe teritoriul statului impotriva membrilor Tutsi .

Nu numai oficialii diplomatici au avertizat, insa. Au fost numeroase informatii venite si din partea membrilor organizatiilor non-guvernamentale umanitare ce se aflau pe teritoriul Rwandei. Indeplinind sarcini ce nu intrau in responsabilitati standarad, functionarii in cauza si-au adus contributia in informare membrilor Natiunilor Unite. Intervalul in care au fost asigurate astfel informatii a fost atat in perioada premergatoare genocidului cat si pe masura ce crimele impotriva etnicilor Tutsi au avansat. Prin comunicarea diplomatica, membrii organizatiilor precum Crucea Rosie sau Medici fara Frontiere au indeplinit o sarcina importanta in procesul a ceea ce am definit mai sus ca fiind diplomatie umanitara.

Momentul izbucnirii deschise a conflictului in Rwanda, adica momentul asasinarii presedintelui Habyarimana pe 7 aprilie 1994, va reprezenta o trezire brusca si violenta la realitatea pentru Natiunile Unite. In fata masacrului ce se propaga cu o viteza uimitoare, fortele UNAMIR erau coplesite. Pentru a putea da un exemplu, efectivele Hutu implicate in cadrul genocid era de aproximativ 70.000-80.000 de membri, in comparatie cu cei 2.500 de oameni prezenti in trupele internationale[135]. Pe langa un asemenea dezavantaj, trupele UNAMIR nu au beneficiat nici de logistica si echipamentul necesar implicarii serioase in conflictul rwandez. Comandanatul misiunii a incercat alocarea unei cantitati corespunzatoare unei misiuni eficiente. Astfel, nu este de mirare ca in prima zi a conflictului primele victime ce veneau din componenta trupelor internationale ale conflictului rwandez vor aparea.

In momentul in care uciderea etnicilor Tutsi a inceput, membrii misiunii UNAMIR au incercat sa retraga inaltii oficiali rwandezi care se aflau in opozitie. Pentru o asemenea misiune, insa, era nevoie de autorizarea folosirii fortei din partea Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite. Autorizare unor asemenea interventii nu a fost facuta si astfel, neputand respinge atacurile extremistilor Hutu, membrii UNAMIR au fost ucisi, aceeasi soarta avand-o si premierul interimar Agathe Uwilingyimana[136].

In paralel, posibilitatea autorizarii fortei pentru membrii misiunii UNAMIR era o problema ce devenea dificil de rezolvat. Un motiv important pentru refuzul autorizarii a fost si prezenta, in 1994, in Consiliul de Securitate a Rwandei. In momentul in care reprezentantul rwandez a fost interpelat pentru a justifica crimele ce aveau loc pe teritoriul tarii sale, acesta a motivat faptul ca etnicii Tutsi nu colaborau pentru implementarea prevederilor tratatului de la Arusha. Totusi Consiliul de Securitate a ramas in continuare inactiv, motivele fiind subiectul subcapitolului urmator.

Evacuarea oficialilor straini de pe teritoriul Rwandei a devenit, intre timp, proritatea misiunii Natiunilor Unite. Astfel, in mai putin de o saptamana, pe 13 aprilie, membrii UNAMIR au reusit sa retraga toti functionarii misiunilor diplomatice internationale din mijlocul conflictului, pe teritoriul statului rwandez ramanand doar membrii Crucii Rosii si a organizatiei Medici fara Frontiere[137]. Lovitura cea mai grea data misiunii ONU a fost decizia statului belgian de a-si retrage trupele de pe teritoriul Rwandei. Dat fiind aportul pe care fostul stat colonial si-l adusese in cadrul UNAMIR (belgieni erau reprezentati prin 420 de oameni), misiunea se gasea in pericolul de a fi anulata si retrasa. In acelasi timp, dat fiind lipsa de echipament si de autorizare pentru a putea intreprinde actiuni eficiente in cadrul conflictului dintre etnicii Hutu si Tutsi, si soldatii ghanezi implicati au abandonat posturile in care erau numiti.

Secretarul General din acea perioada, Boutros Boutros-Ghali se vede pus in fata unei situatii in care avea trei optiuni vis-a-vis de operatiuni. Putea, in primul rand, sa abandoneze misiunea si sa retraga efectivele ce se aflau in Rwanda. In al doilea rand putea suplimenta masiv numarul de trupe, astfel reusind sa creeze o misiune eficienta. O asemenea forta putea fi posibila si prin asigurarea unei logistici adecvate situatiei. Ca ultima optiune, Secretarul General putea cere reducerea trupelor de la 2.500 de oameni la 270 de membri implicati in Rwanda[138]. Primele doua optiuni nu erau fezabile. In primul rand, abandonul ar fi oficializat ineficienta misiunii Natiunilor Unite, ar fi certificat inactiunea acestei organizatii intr-un conflict international si, mai ales, ar fi putut crea un precedent periculos pe scena internationala. Cea de-a doua alternativa, cea de suplimentare a efectivelor din Rwanda nu era fezabila, deoarece, dupa cum va fi descris in capitolul urmator, din interese personale, statele ce puteau avea un cuvant de spus in aceasta situatie, nu doreau implicarea in conflict facand astfel suplimentarea imposibila. Astfel, optiunea de reducere a fortelor de aproape zece ori a fost singura varianta viabila la acel moment pentru Consiliul de Securitate.

Aceasta decizie, insa, a fost un semn clar pentru extremistii Hutu ca membrii ONU nu vor interveni in stoparea conflictului deschis ce continua sa se extinda periculos pe intreg teritoriul Rwandei. Din momentul retragerii masive a efectivelor, putem considera misiunea UNAMIR compromisa. O asemenea situatia a fost posibil atat din cauza insuficientei trupelor prezente in teatrul de razboi, cat si din cauza neautorizarii actiunii in caz de conflict. Cu toate ca , intr-un final, prin rezolutia 918 din 17 mai 1994, Consiliul de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite autorizeaza folosirea fortei in contextul apararii impotriva persoanelor sau grupurilor ce atenteaza zonele protejate precum si populatia aferenta, aceste masuri vor fi tardive[139]. Lipsa de trupe si de echipament a dus la esecul misiunii UNAMIR, trupele Natiunilor Unite nereusind sa creeze nici macar zonele de securitate umanitara ce ar fi avut rolul de a proteja refugiatii. Zonele de siguranta umanitara au fost propuse pentru implementarea in cadrul rezolutiei mai sus mentionate dar formularea paragrafului ce specifica un asemenea lucru este extrem de laxa: "pentru a contribui la securitatea si protejarea persoanelor mutate, refugiatilor si cetatenilor in pericol in Rwanda, inclusiv prin stabilirea si supravegherea, acolo unde este fezabil, a zonelor de securitate umanitara" . Formularea nu prevede o situatie clara de stabilire a zonelor de securitate, nici nu prevede criterii de stabilire a acestor zone pe teritoriul Rwandei. Astfel, cu toate ca a existat o decizie de creare a spatiilor de protectie pentru refugiatii rwandezi, zonele de securitate umanitara vor fi stabilite in cadrul operatiunii franceze ce va urma misiunea UNAMIR in Rwanda. Operatiunea organizata de Franta se va numi operatiunea Turquoise, aceasta fiind predecesoarea misiunii de mentinere a pacii UNAMIR II.

Misiunea francezilor va salva, intr-o oarecare masura, onoarea comunitatii internationale cu privire la implicarea in genocidul extrem de violent din Rwanda. Demarata la 22 mai 1994, operatiunea a reusit sa faca progrese fata de misiunea Natiunilor Unite ce se desfasurase pana la acel moment. Demersul facut de statul francez nu a tintit salvarea etnicilor Tutsi din conflict. Initial, misiunea a dorit sa readuca situatia din Rwanda la normal. Pentru presedintele francez din acea perioada, Francois Mitterand, era, insa, de neconceput sprijinirea rebelilor Tutsi pentru a obtine o incetare a violentelor. De aceea, initial Franta va refuza sa se implice direct in conflict, ci o va face tacit in inceputurile conflictului, aceste actiuni fiind descrise in subcapitolul ce urmeaza[141].

Operatiunea franceza a avut un numar apropiat de soldati cu misiunea UNAMIR a Natiunilor Unite, efectivele numarand 2900 de membri, dintre care 1200 erau soldati propriu-zisi, acestia fiind atat de nationalitate franceza, cat si de origine senegaleza[142]. Lansata la cererea cetatenilor francezi ce doreau implicarea Frantei in acest conflict, Turquoise a avut ca obiective oprirea masacrelor din Rwanda, aducerea celor doua factiuni din nou la masa negocierilor, precum si protejarea rwandezilor.

Misiunea nu va fi usor de indeplinit, din cauza opunerii armate manifestata de membrii Frontului Patriotic Rwandez. Acestia ii considerau pe membrii operatiunii Turquoise inamici din cauza faptului ca, initial, existase o colaborare cu etnicii Hutu. Coalitia dintre francezi si Hutu a luat sfarsit in momentul in care realizasera ca cei oprimati erau de fapt membrii etniei Tutsi. Astfel, datorita acestor neintelegeri vor exista confruntari deschise intre rebelii RPF si soldatii francezi, una dintre confruntarile purtate soldandu-se cu luarea unor soldati ostatici, ei fiind eliberati abia atunci cand francezii au amenintat cu inceperea raidurilor aeriene asupra rebelilor Tutsi[143].

Actiunea francezilor a putut fi considerata un succes si datorita faptului ca au fost mult mai bine echipati pentru interventia in Rwanda. Cadrele militare franceze au beneficiat de echipament militar propriu-zis, cat si de vehicule de lupta si aparate de zbor. Prin acestea au reusit chiar sa descurajeze membrii Akazu, care, in momentul in care membrii misiunii franceze au sistat colaborarea si au inceput sa se ocupe de salvarea refugiatilor Tutsi, au luat decizia de a fugi din Rwanda, refugiindu-se in Zair[144]. Un alt punct forte pentru operatiunea Turquoise a fost si stabilirea zonelor de securitate umanitara in regiune de Sud-Vest a Rwandei . Datorita stabilirii acestei zone cateva zeci de mii de etnici Tutsi au putut fi salvati. Cu toate acestea, din cauza faptului ca vehiculele franceze nu erau gandite pentru operatiuni de salvare, numerosi etnici au fost ucisi fiindca soldatii francezi nu ii putea transporta in zonele de securitate imediat .

In august 1994 operatiunea Turquoise va lua sfarsit. Efectivele militare franceze au parasit teritoriul rwandez fiind inlocuiti cu membrii misiunii UNAMIR II ce va avea un rol de pastrare a ordinii in interiorul statului, dat fiind ca genocidul comis de etnicii Hutu se oprise. In urma actiunilor intreprinse pe teritoriul Rwandei, insa au ramas o serie de semne de intrebare cu privire la greselile comise de organizatiile internationale pe parcursul lunilor in care crimele ingrozitoare s-au petrecut. Astfel, ultimul subcapitol al studiului de caz are rolul de a explica detaliat motivele care au stat la baza esecului misiunii UNAMIR in Rwanda. In acelasi timp se va prezenta si inactiunea statelor occidentale in general vis-a-vis de atrocitatile comise in acest timp in Africa.

Esecul misiunii Natiunilor Unite in Rwanda

Misiunea Natiunilor Unite in Rwanda este considerata in literatura de specialitate ca fiind un esec in domeniul interventiei umanitare. Dupa cum se poate observa din descriere factuala a evenimentelor din Rwanda si a modului in care comunitatea internationala a intervenit, afirmatia respectiva are o baza solida. Subcapitolul de fata are rolul de a detalia precis momentul in deciziile au fost luate la nivel inalt. Analiza efectuata va arata si modul in care asemenea momente au contribuit individual la esecul interventiei actorilor internationali in genocidul rwandez.

In partea de descriere a implicarii Natiunilor Unite am mentionat faptul ca misiunea UNAMIR a fost creata ca organism ce monitoriza aplicarea prevederilor tratatului de pace semnat in august 1993 la Arusha intre inalt-reprezentantii conducerii statului rwandez(de etnie Hutu) si membrii RPF (de etnie Tutsi). Totusi, din august 1993 pana in aprilie 1994 au trecut 9 luni. In intervalul de timp precizat, dupa cum vom vedea, au existat numeroase semnale de alarma adresate membrilor Organizatiei Natiunilor Unite. Cum se face ca nimeni nu a luat aminte de volumul importante de informatii primite pe diverse canale, unele chiar interne? Mai mult cum se face ca regretele vis-a-vis de procesul decizional ce a contribui el insusi la acest esec, au aparut dupa ce au trecut cativa ani de la evenimentele din Rwanda?

Cand se vorbeste de marturiile ce confirma esecul Misiunii Natiunilor Unite in Rwanda se face referire un important membru atat in Organizatia Natiunilor Unite cat si in administratia prezidentiala americana. In cadrul activitatii sale diplomatice a avut un rol important in cadrul Consiliului de Securitate in perioada 1993-1994: acest oficial este Madeleine Albright.

Madeleine Albright recunoaste inactiunea ONU in genocidul ce s-a petrecut in Rwanda si recunoaste si greselile la nivel general facute in administrarea crizei petrecute acolo. Mai mult, Albright isi asuma si o parte din vina. Diplomatul american considera ca inclusiv lipsa ei de sustinere a cauzei Rwandei in cadrul Consiliului de Securitate pentru a putea suplimenta cu efective trupele UNAMIR si pentru a putea conferi legitimitate internationala actiunilor misiunii ONU a dus la acest esec al ONU intr-o situatie ce cerea o interventie umanitara eficienta .

Pentru a putea intelege sentimentul de vinovatie al doamnei Albright in privinta inactiunii in criza prezentata mai sus trebuie sa intelegem cum s-a ajuns la situatia in care efectivele UNAMIR au ajuns sa numere 270 de oameni. Deasemenea este important sa aflam si cum s-a putut ca trupele ONU sa nu beneficieze de dreptul de a interveni pentru a putea salva refugiatii rwandezi si pentru a putea restabili ordinea. Ca atare, este necesar sa avem in vedere situatia in care statul reprezentat de Madeleine Albright in cadrul Organizatiei Natiunilor Unite se afla la acel moment: situatia Statelor Unite ale Americii.

Neinterventia S.U.A. in criza din Rwanda are in fundal un alt esec, de aceasta data propriu, legat de interventia in crizele umanitare: interventia Statelor Unite in criza din Somalia. Petrecuta cu mai putin de un an inainte de declansarea genocidului din Rwanda, misiunea Statelor Unite ale Americii fusese un esec considerabil. O consecinta directa a acestei infrangeri, statul american era vizibil reticent la o noua implicare a efectivelor sale militare pe teatrul unui razboi intern intr-un nou stat african. Criza petrecuta anterior pe teritoriul Somaliei a reprezentat un factor important in reticenta interventiei majoritatii statelor membre ONU, fiind "un nor negru ce domnea asupra crizei din Rwanda" . Aceasta reticenta a Statelor Unite va putea fi observata in mai mult situatii in care deciziile luate in Consiliul de Securitate au fost influentate de deciziile luate de adminstratia nord-americana.

Revenind la situatia de dinainte de declansarea genocidului: Au existat informatii care sa prevesteasca izbucnirea unui conflict asa de violent in Rwanda? Erau acele surse credibile in ochii membrilor Natiunilor Unite?

Raspunsul ar fi unul afirmativ. Intr-adevar au existat multe voci, unele chiar din interiorul organizatiei internationale care au avertizat ONU cu privire la tensiunile ridicate din interiorul statului rwandez. Diplomatii ce au sesizat aceste nereguli nu s-au facut auziti cu putin timp inainte de declansarea violentelor in Rwanda ci chiar imediat dupa semnarea tratatului de la Arusha din 1993. Primul exemplu ar fi cel al lui Waly Bacre Ndiaye[149]. Acest expert al Natiunilor Unite a realizat un raport ce suprindea aspecte ale situatiei din Rwanda din punct al respectarii drepturilor omului. In raportul inaintat membrilor ONU, Ndiaye avertiza despre riscul declansarii genocidului si chiar prezenta o serie de masuri ce ar fi trebuit puse in discutie pentru a putea intampina o asemenea situatie. Insa, recomandarile date de specialist nu au fost luate in vedere de catre membrii Consiliului de Securitate la acea vreme, si, ca urmare, misiunea UNAMIR a fost gandita strict pentru monitorizarea situatiei din Rwanda. Comandantul canadian al fortelor ONU, Romeo Dallaire, a fost un alt oficial ce a sugerat suplimentarea numarului de membri ai misiunii, precum si suplinirea soldatilor cu echipamentul adecvat pentru a putea garanta securitatea. Ca si in cazul raportului Ndiaye, cererile lansate de acesta pe cale oficiala au ramas fara un raspuns .

Dallaire este un actor important si in cel mai mentionat caz de neinterventie in cadrul misiunii de interventie de pe teritoriul Rwandei: "Genocide Fax". Aceasta situatie a fost in perioada imediat premergatoare lunii aprile 1994. Atunci, comandantul fortelor internationale a reusit sa intre in contact cu un informator important, aflat intr-o functie importanta din armata rwandeza. Oficialul african, sub numele de cod "Jean-Pierre" ii oferea, in schimbul protectiei proprii si a familiei sale, informatii precise cu privire la locurile in care armele ce erau pregatite pentru genocid erau depozitate, precum si modul in care acestea ajunsesera in Rwanda. Dallaire va incerca sa primeasca autorizarea din partea Consiliului de Securitate pentru a putea investiga informatiile primite de la oficialul rwandez. Kofi Annan a fost cel care i-a raspuns comandantului. Acesta i-a sugerat faptul ca nu se poate increde in ceea ce informatorul i-a transmis si i-a sugerat, pe parcursul comunicarilor dintre cei doi, sa discute despre aceste fapte cu oficialii statului rwandez, inclusiv cu presedintele Habyarimana[151]. Afirmatia lui Annan vine in contradictie cu faptul ca inclusiv Secretarul General din acea perioada, Boutros-Ghali primise asigurari din surse sigure cu referire la veridicitatea informatiilor transmise de "Jean-Pierre" . Mai mult, locul in care armele fusesera depozitate urma sa fie schimbat si astfel sansa autoritatilor internationale era irosita. Din motive necunoscute, Kofi Annan a refuzat autorizarea investigarii depozitului de arme precizat de informator considerand ca actiunea UNAMIR ar fi depasit prevederile rezolutiei 872 din 1993.

Informatiile ignorate de Organizatia Natiunilor Unite au venit si din partea a numerosi diplomati. Dallaire a primit informatii despre iminenta genocidului din partea oficialilor belgieni aflati in Rwanda. Secretarul General al Natiunilor Unite a primit aceleasi informatii din partea ministrului de externe belgian Willy Claes.Cu toate acestea, inca o data, organizatia nu a luat nicio masura in sensul avertizarilor primite .

O alta problema ce a generat complicatii in interventia in genocid a fost prezenta Rwandei in Consiliul de Securitate in 1994[154]. Astfel, chiar atunci cand pe teritoriul sau etnicii Tutsi erau macelariti de opozantii lor, reprezentantul rwandez avea dreptul de a vota sau respinge procedurile si deciziile luate in privinta interventiei pentru a stopa crimele comise pe teritoriul propriului sau stat.

Problema interesului de stat este una din problemele centrale ce sunt prezente in prezentarea interventiei umanitare ineficiente facuta de Natiunile Unite in Rwanda. Dupa cum a fost prezentat anterior, un exemplul demn de dat clasicistilor ce considera interpretarea ad literam a tratatelor foarte importanta este pozitia, precum si influenta Statelor Unite ale Americii in cazul Rwandei. Asa cum a mai fost amintit, esecul misiunii din Somalia a lasat o urma de neincredere in asemenea interventii. Astfel, pe parcursul dezvoltarii crizei umanitare din Rwanda, Statele Unite au sustinut ca trupele UNAMIR sa se retraga daca cele doua parti aflate in conflict nu ajungeau la o decizie . De altfel si in momentul in care violentele au izbucnit pe strazile din Kigali, statul american a sustinut retragerea UNAMIR avansata de diplomatii belgieni. Statele Unite nu a intervenit nici pentru a facilita inlaturarea Rwandei din Consiliul de Securitate, reprezentantul statului vinovat de genocid facandu-se vinovat de grevarea procesului decizional .

Un alt aspect important in aceasta criza este definirea conflictului pe scena internationala, sau, mai bine zis, modul in care genocidul a fost definit. Interventia in Rwanda, initial, nu a fost definita ca fiind impotriva unui genocid, ci impotriva unui razboi civil. Anumiti oficiali din cadrul Organizatiei Natiunilor Unite au incercat definirea conflictului ca fiind un genocid conform Conventiei Genocidului din 1948 si pe baza informatiilor venite atat din partea organizatiilor non-guvernamentale aflate in mijlocul conflictului, cat si din partea membrilor misiunii UNAMIR[157]. Ceea ce se dorea prin declararea conflictului ca fiind un genocid era angajarea membrilor Natiunilor Unite intr-o actiune coerenta si concentrata in Rwanda pentru a putea stopa efectele genocidului asupra populatiei. Cu alte cuvinte, interventia devenea o obligatie, dorindu-se o actiune in forta pe teritoriul Rwandei. Inca o data, Statele Unite ale Americii isi vor arata ezitarea fata de posibilitatea unei asemenea interventii umanitare in Rwanda si au refuzat sa defineasca acest conflict drept un genocid. Un membru al administratiei prezidentiale, fiind intrebat pe 28 aprilie 1994(adica dupa 3 saptamani de la asasinarea presedintelui Habyarimana) daca Statele Unite ale Americii considera violentele din Rwanda ca fiind un genocid impotriva etnicilor Tutsi, a eschivat o nominalizare clara a conflictului . Eschivarea facuta de reprezentantii Statelor Unite este vizibila si in actiunile Organizatiei Natiunilor Unite. Astfel, ONU nu a mentionat definirea situatiei din Rwanda ca fiind un genocid in documentele sale oficiale privind situatia de pe teritoriul acestui stat decat in Rezolutia 925 din 8 iunie 1994. Ca atare, interesul propriu al Statelor Unite a prevalat unei interventii umanitare eficiente pentru a reduce numarul de victime produs de genocid .

Dezinformarea mediatica a generat o distorsionare a realitatilor ce se intamplau in Rwanda, astfel ca marele public nu a aflat decat foarte tarziu(dupa 2-3 saptamani de la izbucnirea conflictului) despre atrocitatile comise. De altfel inclusiv Secretarul General Boutros-Ghali nu a anuntat public faptul ca violentele din Rwanda constituie un genocid decat pe data de 4 mai 1994, cu ocazia unui interviu acordat unei televiziuni americane[160]. Informatiile limitate cu privire la situatia din Rwanda, unele din ele alterate voit din diverse interese, au creat o imagine falsa asupra situatiei. Astfel, pana spre sfarsitul lunii aprilie, majoritatea ziarelor importante din Statele Unite, Franta sau Marea Britanie considerau conflictul din Rwanda ca fiind un razboi civil creat pe baza unor divergente politice, nicidecum etnice. Spre exemplu titlul ziarului New York Times din 8 aprilie era Troops Rampage in Rwanda acest articol descriind o stare de anarhie pe strazile in Kigali, nefiind descrise crimele comise impotriva etnicilor Tutsi si a moderatilor Hutu . Asemenea exemple pot fi gasite si in arhiva ziarului francez Le Figaro sau in ziarul britanic The Economist. Carentele aparute in relatarea corecta a conflictului ce se petrecea in statul rwandez au putut avea si repercusiuni importante asupra opiniei publice. Spre exemplu, daca americanii ar fi stiut dimensiunile crizei din Rwanda, ar fi putut face presiuni publice la adresa administratiei prezindentiale pentru a se putea implica activ in restabilirea pacii si salvarea refugiatilor Tutsi.

Acestea ar putea fi, in mare, motivele pentru care misiunea UNAMIR a fost viciata si considerata un esec de catre numerosi specialisti in domeniu. Interventia in Rwanda este o lectie de invatat atat din punctul de vedere al interpretarii interventiei umanitare(este un exemplu pentru clasicisti despre cum se poate altera sau ignora o decizie internationala prin prisma interesului propriu). Deasemenea, Rwanda reprezinta si un exemplu al diplomatiei umanitare(informatiile importante privind conflictul au fost primite atat din partea membrilor corpurilor diplomatice prezente pe teritoriul Rwandei, cat si din partea reprezentantilor organizatiilor umanitare. Din pacate nu in ultimul rand, cazul prezentat dovedeste limitarile pe care Organizatia Natiunilor Unite le poate avea atunci cand este vorba de o interventie umanitara ce contravine intereselor anumitor state, precum si a situatiei in care informatiile primite sunt ignorate sau interpretate gresit. Din pacate invatamintele crize au trebuit sau trebuiesc invatate cu costul a peste 500.000 de victime in randul cetatenilor rwandezi nevinovati.

5. Concluzii

Pornind de la definirea conceptelor teoretice necesare studiului de caz, lucrarea prezenta a incercat sa ofere o baza analitica pentru parcurgerea temelor descrise in capitolele succesive. Precizarea si explicarea unor termeni precum interventie umanitara, diplomatie umanitara sau zone de securitate umanitara contribuie la intelegerea contextului in care o criza poate fi gestionata prin intermediul unei interventii umanitare, a caracteristicilor interventiei umanitare, cum vor fi protejate persoanele afectata de acea criza, precum si prezentarea unui concept inedit(diplomatia umanitara). Conceptul nou-aparut arata modul in care membrii unei organizatii implicate intr-o asemenea interventie poate asigura si indeplinirea unor functii considerate definitiorii pentru un diplomat de cariera aflat in exercitiul functiei.

Prin redactarea capitolului ce priveste conceptele teoretice a fost posibila prezentarea viziunii specialistilor din domeniul relatiilor internationale cu privire la definitiile existente pentru fiecare termen descris. Definirea acestor concepte este relevanta si pentru capitolele urmatoare pentru ca prezinta ceea ce ar trebui sa fie aceste concepte in practica relatiilor internationale in comparatie cu aplicarea propriu-zisa descrisa. Un asemenea exemplu este prezent in studiul de caz asupra Genocidului din Rwanda.

Capitolul ce prezinta dilema legala a interventiei umanitare descrie o problema actuala in interventia umanitara. Discutia este purtata pe marginea legitimitatii interventiei umanitare in contextul in care avem un conflict inte normele de national si supra-national. Prezentarea celor doua ideologii vis-a-vis de interventia umanitara intr-un stat a avut rolul de a descrie posibilitatile pe care acestea le propun, avantajele dar si dezavantajele fiecareia in cadrul legimitarii unei interventii. Viziunea clasicista este importanta pentru a putea justifica respectarea normelor de drept international ce sunt adoptate si implementate de organizatiile internationale. Din punctul de vedere al teoreticienilor acestei gandiri se presupune ca statele ar trebui sa respecte normele stabilite, spre exemplu, de Organizatia Natiunilor Unite in cazul unei interventii necesare din cauza nerespectarii drepturilor omului. Cu toate acestea limitele viziunii clasiciste sunt importante pentru a putea intelege si importanta statului in luarea deciziilor in cazul necesitatii interventiilor. Viziunea realista este, in schimb, cea care pune accent pe interesul statului. Reprezentantii ei considera ca interestul statelor in cadrul practicii internationale este mult mai important decat o serie de norme si reglementari care sunt statice si nu urmeaza intotdeauna cursul realitatii internationale. Ca si in cazul clasicismului este importanta observarea limitei in cazul careia interesul statului primeaza in fata reglementarilor si obligatiilor internationale.

Studiul de caz prezent in aceasta lucrare constituie un exemplu negativ in cazul viziunii realiste. In cazul Rwandei, interventia umanitara nu a putut avea eficienta necesara stoparii genocidului din cauza inactiunii anumitor state care si-au urmarit interesele proprii in dauna interesului international umanitar. Chiar si asa, in acea situatie putem extrage si un exemplu pozitiv, cel al Frantei, care, la presiunile exercitate de populatie, a mobilizat efectivele necesare actionarii in operatiunea Turqoise. Asadar, dilema aparuta in cazul interventei necesita o analiza atenta si coerenta care sa includa si exemple care pot fi date pentru ambele viziuni prezente in cadrul legal al interventiei umanitare.

Rwanda a fost un studiu de caz ales pentru a exemplifica situatia in care interesul statelor se confrunta cu interesul international. Dat fiind dorinta de interventie din partea Organizatiei Natiunilor Unite, una dintre cele mai influente organizatii la nivel mondial, a fost necesara o prezentare a modului in care aceasta a intervenit, precum si a motivelor ce au stat in spatele actiunilor sale. Astfel, prin prezentarea solutiilor luate de membrii Natiunilor Unite in cazul interventiei umanitare in Rwanda putem intelege la nivel general procesul decizional in cadrul ONU, precum si motivele pentru care acest proces poate cunoaste blocaje. Intr-o dezvoltare ulterioara a acestei teme se va incerca si descrierea unor posibile solutii pentru a putea impiedica asemenea situatii precum cele ce au existat in cazul Rwandei in 1994.

Cazul genocidului rwandez a fost elocvent si pentru prezentarea modului in care zonele de siguranta au fost stabilite si a vietilor pe care acestea le-au salvat in acest caz. Acest studiu de caz a asigurat si o exemplificare in cazul diplomatiei umanitare. Documentele de specialitate ce trateaza subiect au in componenta lor si exemple de furnizare de informatii si de negociere cu autoritatile din partea membrilor unor organizatii non-guvernamentale, cum ar fi Crucea Rosie sau Medici fara Frontiere.

Studiul interventiei din Rwanda a folosit si pentru a demonstra diferenta dintre teorie si realitate. Pornind de la definitiile enuntate in primele capitole, putem face o comparatie pertinenta fata de evenimentele ce s-au petrecut in lunile aprilie-mai 1994 pe teritoriul statului rwandez si conceptele teoretice existente pentru fiecare element al acestei lucrari.

Realizarea cercetarii pentru aceasta tema mi-a permis dezvoltarea unei noi pareri cu privire la interventia umanitara, modul in care teoretic ar trebui indeplinita, precum si a modului in care ea este indeplinita in realitate. Am reusit prin intreprinderea unei documentari sa descopar si problemele pe care domeniul interventiei umanitare le are pentru care, in viitor, as dori sa pot prezenta solutii viabile de rezolvare a acestora in cadrul international.

Bibliografie

Instrumente de lucru

Dictionare.

1) Petre Barbulescu, Ionel Closca, Nicolae Ecobescu, Nicolae Fotino, Dinu C. Giurescu, Edwin Glaser, George Macovescu, Romulus Neagu, Traian Silea, Dictionar Diplomatic, Bucuresti, Editura Politica, 1979

2) Dorsey, Learthen, Historical Dictionary of Rwanda, London, The Scarecrow Press Inc., 1994

3) Evans, Graham si Newnham, Jeffrey, Dictionar de Relatii Internationale Englez-Roman, Bucuresti, Editura Universal Dalsi, 2001

Lucrari generale

1) LeBor, Adam, Complicity with Evil, R.R. Donnelley, Harrisburg, 2006

2) Minear, Larry si Smith, Hazel, Humanitarian Diplomacy: Practitioners and Their Craft, New York, United Nations University Press, 2007

3) Murphy D., Sean, Humanitarian Intervention: The United Nations in an Evolving Order,Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 1996

4) Pattinson, James, Humanitarian Intervention & The Responsibility to Protect: Who Should Intervene?, New York, Oxford University Press, 2010

Lucrari speciale

1) Eltringham, Nigel, Accounting for Horror: Post-Genocide Debates in Rwanda, Londra, Pluto Press, 2004

2) Holzgreffe, J.L. si Keohane, Robert, Humanitarian Intervention: Ethical, Legal, and Political Dilemmas, New York, Cambridge University Press, 2003

3) Kuperman, Alan J., The Limits of Humanitarian Intervention: Genocide in Rwanda, Washington D.C., Brookings Institution, 2001

4) McQueen, Carol, Humanitarian Intervention and the Safety Zones, New York, Palgrave Macmillan, 2005

Pottier, Johan, Re-imagining Rwanda: Conflict,Survival and Disinformation in the Late Twentieth Centrury, New York, Cambridge University Press, 2002

Surse Internet

https://www.nytimes.com/

https://www.globalpolicy.org

https://www.cfr.org

https://www.ifrc.org

Qdidactic.com