Lumea comunista

LUMEA COMUNISTA

l. Uniunea Sovietica

Comunismul de tip sovietic ramane un factor politic dominant al epocii contemporane, care si-a pus amprenta asupra relatiilor internationale, influentand totodata evolutia interna a unui numar insemnat de state. Uniunea Sovietica a reprezentat, timp de sapte decenii, o amenintare pentru securitatea sistemului capitalist si pentru tarile democratice. Din aceasta cauza, de multe ori evolutiile politice interne din U.R.S.S. au vizat, practic, intreg mapamondul. Este si motivul pentru care o suma importanta de precizari au fost deja facute in capitolele anterioare.

intrucat orice sistem comunist se baza pe conducerea monopolista a societatii prin intermediul Partidului, acesta era nevoit sa explice opiniei publice in ce consta doctrina de tip nou si care erau punctele sale forte, intr-o maniera schematica, am putea rezuma totul la un silogism: pentru a atinge bunastarea si echitatea specifica unei oranduiri care promitea sa asigure fiecaruia necesitatile, era nevoie ca proletariatul sa obtina puterea, care, la randul ei, depindea de instaurarea dictaturii Partidului, aceasta functionand, evident, prin impunerea vointei conducatorilor. De aici si pana la cultul personalitatii lui Stalin sau Mao, Nicolae Ceausescu. Fidel Castro ori Kim Ir Sen nu mai era decat un pas.

Desigur, caderea comunismului, asupra careia ne-am oprit deja. a fost generata de mai multi factori. Fara indoiala, unul principal a fost de natura economica si a tinut de incapacitatea modelului sovietic de a face fata provocarilor sfarsitului de secol. De altfel, cunoscutul politolog francez Jean François Revel observa acest fapt, subliniind insa si contributia puterilor occidentale: "In realitate, slabiciunea decisiva a comunismului a rezultat din esecul sau intern, economic inainte de toate, dar si dincolo de economie. Or, acest esec, de multa vreme limpede pentru toata lumea,

Occidentul nu doar ca nu 1-a crezut posibil, sau ca 1-a crezut ceva vremelnic si superficial, dar a si incercat de mai multe ori sa-1 remedieze! Fara ajutorul economic occidental, fara indulgenta Occidentului fata de represiunile politice cele mai atroce, pe scurt, fara incapacitatea Occidentului de a specula fragilitatea inerenta a sistemelor comuniste, prabusirea acestora s-ar fi produs mult mai devreme.'

intrucat in capitolele precedente ne-am referit deja la succesorii lui Stalin, de la Hrusciov la Gorbaciov. aici ne vom referi doar la chestiuni privind politica generala promovata de conducerea sovietica. Astfel, dupa cum observa istoricul Michel Heller, un exeget al regimului de la Kremlin, din primele momente Hnisciov a inteles ca actiunea reformatoare nu poate demara fara controlul deplin al puterii politice. De aceea, ascensiunea primului secretar, mai ales dupa nu va face decat sa confirme faptul ca modelul Stalinist de preluare a puterii era inevitabil, chiar in ciuda faptului ca noul lider era un critic acerb al predecesorului.

Nikita Hrusciov a gresit insa atunci cand a incercat sa se amestece in prea multe domenii si nu a avut puterea sa mearga pana la capat, practic, in nici unul. Astfel, in agricultura el a luat masuri pentru relaxarea presiunii asupra colhoznicilor, care devenise insuportabila; a scazut nivelul cotelor obligatorii si a initiat chiar o reforma a colhozurilor, care deveneau mai mari, uneori prin fuziune, pentru a se reconverti apoi in sovhozuri.

Masuri similare au vizat si industria. Hrusciov a criticat planul de stat si a restructurat sistemul de comanda. Au fost infiintate Consilii Economice Populare Regionale (Sovnarhozuri), care aveau menirea de a se ocupa tocmai de dezvoltarea resurselor industriale locale. Trebuie insa subliniat, la fel ca in cazul agriculturii, ca Hrusciov nu s-a atins de modelul economic in sine.

Cu toate limitele, politica preconizata de Hrusciov a ramas drept una a "noului curs', semnalul clar fiind dat de raportul secret prezentat la Congresul XX al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie in esenta, prin critica dura la adresa stalinismului era proclamata intoarcerea la "adevaratul leninism'. Deceniul dominat de Hrusciov a cunoscut planuri care. desi au fost indraznete, nu au fost duse pana la capat. De exemplu, problema lipsei locuintelor in orase a fost suplinita prin construirea de blocuri intr-un ritm dublu fata de perioada anterioara, dar calitatea lucrarilor a fost de cele mai multe ori indoielnica. Mai mult succes a avut masura impunerii salariului minim pe economie si a acordarii dreptului pentru colhoznici, cu incepere din iunie de a se pensiona.

Nici situatia din sistemul carcéral sovietic nu era lipsita de tensiuni grave. In primavara si vara lui au izbucnit chiar revolte in intreg "gulagul', evident pe fondul mortii lui Stalin si al dezicerii noii conduceri de fostul dictator. Si in acest caz au fost aplicate jumatati de masura. Desi au fost create comisii de reabilitare, aria lor de competenta se reducea la anii "marii terori', eludand astfel problema de fond.

Faptul ca Hrusciov nu a mers pana la capat in aplicarea ideilor sale si ca nu a luat in considerare posibilitatea unei revolte la nivelul Biroului Politic avea sa-i fie fatal. In el adusese Comitetul Central in pragul scindarii datorita initiativei ca o parte a acestuia sa se ocupe de industrie si o alta de problemele agriculturii. S-a ajuns, astfel, la reusita Joviturii de palat' din octombrie o noua premiera pentru partidul lui Lenin: pentai prima data un conducator al partidului isi pierdea postul in asemenea conditii.

Al doilea secretar din timpul lui Hrusciov, Leonid Brejnev, a preluat conducerea secretariatului general si, aproape logic, si-a inceput mandatul criticandu-si predecesorul si metodele lui de actiune. De asemenea, el si-a luat masuri de precautie pentai a nu impartasi soarta predecesorului. La Congresul XXIII al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, din Brejnev a reusit sa impuna prevederea ca secretarul general sa fie aies de Comitetul Central si nu de Biroul Politic. Prin aceasta, se largea sfera celor chemati sa se pronunte si, cel putin teoretic, se micsorau sansele unor eventuali conspiratori.

Leonid Brejnev, care la randul lui va fi acuzat de Mihail Gorbaciov ca a girat "anii stagnarii', a tinut sa denunte acumularea puterii in mainile lui Hrusciov si sa proclame intoarcerea la conducerea colectiva si, desigur, la stilul leninist de munca. Cu toate acestea, cei ani in care Uniunea Sovietica a fost condusa de noul secretar general, la fel ca si cei de tranzitie din timpul lui Iuri Andropov si Konstantin Cernenko, nu vor face decat sa contribuie la intrarea sistemului in colaps. Venirea lui Mihail Gorbaciov la Kremlin, in nu mai putea salva sistemul, iar descompunerea Uniunii Sovietice a venit ca un proces istoric firesc.

2. Europa de Est

Dupa instaurarea regimurilor comuniste in Albania, Bulgaria. Cehoslovacia. Republica Democrata Germana, Iugoslavia, Polonia, Romania si Ungaria, sub imperiul prezentei Armatei Rosii, noul sistem s-a

consolidat si a urmat, in linii generale, linia dictata de Moscova. Desigur, nu a fost vorba de o evolutie lineara, fara convulsii, dovada clara a rezistentei opuse de aceste popoare comunismului.

Cele mai insemnate momente au fost prezentate deja in capitolele precedente: revolta ungara din revolutia "de catifea' din Cehoslovacia anului nasterea "Solidaritatii' in Polonia dupa ridicarea Zidului Berlinului. Aceste crize, care au produs efecte la scara internationala, au fost dublate de alte evenimente, care au exprimat tocmai specificul zonei si al fiecarei tari in parte.

Fara a insista aici in mod particular asupra istoriei fiecarui stat comunist est-european. vom nota doar elementele cu adevarat distinctive. In primul rand, pe langa evenimentele deja semnalate, atragem atentia asupra faptului ca Romania a fost martora unei rezistente anticomuniste armate, care a durat mai multi ani, fenomen unic in zona. De asemenea, amintim ca Albania si Iugoslavia au facut, oarecum, nota distincta in lagarul socialist.

Sub conducerea lui Enver Hodja, in Albania a fost aplicata o politica stalinista pana in anul la moartea dictatorului. Chiar dupa ce Stalin a decedat, la Tirana cultul personalitatii lui continua sa fie celebrat, iar linia lui politica, promovata cu sfintenie. Mentionam faptul ca in Albania s-a ajuns pana la interzicerea oficiala a religiei. Dupa ce, in Enver Hodja a sarbatorit cu mare fast aniversarea lui Stalin, s-a ajuns la blocarea relatiilor cu Uniunea Sovietica. Pe acest fundal s-au produs apropierea de China si chiar ruperea legaturilor cu Moscova in decembrie 1 Regimul de la Tirana s-a declarat unicul pastrator al adevaratelor traditii leninist-staliniste, acuzand restul statelor comuniste din Europa ca s-au indepartat de la aceasta linie.

Datorita politicii inguste promovate de Hodja, in s-a ajuns si la ruperea legaturilor si, implicit, a sprijinului pe care China il acorda Tiranei, in plan intern, nici un act de dizidenta sau reformator nu era permis, astfel ca anuntul ca primul ministru Mehmet Shehu s-a sinucis, in decembrie urmat de acuza ca ar fi fost spion occidental, nu mai mira pe nimeni. Abia dupa aprilie cand Ramiz Alia a preluat conducerea partidului, vor fi introduse primele reforme timide. Acestea s-au accelerat dupa 1 iar semnalul clar al ruperii cu trecutul a fost reluarea relatiilor diplomatice cu Statele Unite, in martie dupa mai bine de jumatate de secol de confruntare.

Singurul stat comunist din Europa care a reprezentat o provocare reala pentru regimul sovietic a fost Iugoslavia. Sub conducerea lui losip Broz Tito, Federatia Balcanica a atins un nivel de independenta politica si economica unic in arealul est-european controlat de Moscova. Desigur, un rol important 1-au avut conditiile specifice din Federatie, maniera in care s-a ajuns la instaurarea noului regim si rolul miscarii de partizani a lui Tito. Nascut la Kumrovec, in Croatia, la mai el a avut curajul sa-1 infrunte pe Stalin inca din Atunci, beneficiind de sprijinul partidului, in frunte cu lideri marcanti precum Milovan Djilas si Edvard Kardelj, Tito a condus Iugoslavia spre o linie independenta fata de Moscova, relatiile dintre cele doua state normalizandu-se abia spre in conditiile preluarii puterii de catre Nikita Hrusciov. impacarea nu 1-a impiedicat pe liderul iugoslav sa critice regimul sovietic pentru invadarea Ungariei in a Cehoslovaciei in si a Afganistanului in precum si sa pastreze o linie de echilibru in raporturile cu cele doua superputeri. Uniunea Sovietica si Statele Unite. Faptul i-a adus un prestigiu binemeritat in plan international, el afirmandu-se dupa in fruntea miscarii de nealiniere alaturi de alte state independente din Africa si Asia. In plan intern, Tito a promovat o politica a socialismului umanist, accentul cazand pe conceptul de autoconducere muncitoreasca, descentralizare si pe promovarea unor politici liberale. Desigur, nici in cazul iugoslav nu au lipsit masurile coercitive impotriva criticilor regimului, chiar a celor din interiorul sistemului, cazul notoriu fiind cel al lui Milovan Djilas.

La moartea lui. la mai 1980, Tito reusea sa lase in urma sa imaginea unui lider iubit care s-a opus atat nazismului in cel de-al doilea razboi mondial, cat si lui Stalin si care a condus Iugoslavia pe calea prosperitatii economice. Nu este lipsita de importanta nici politica dusa in privinta nationalitatilor, el aplanand in fasa conflictele etnice. Sfasierea tragica a Iugoslaviei produsa dupa nu va face decat sa alimenteze nostalgia adeptilor ideii federale.

Tentative de reformare a sistemului au avut loc si in Polonia. Criza a izbucnit dupa moartea lui Boleslaw Bierut in martie sub forma unei lupte pentru putere intre fidelii acestuia, in frunte cu Hilaty Mine si Jakub Berman, si aripa reformatoare condusa de fostul secretar general Wladislaw Gomulka, epurat si arestat la domiciliu, revenit in viata politica in noile conditii. Desi, initial, locul lui Bierut va fi preluat de un adept al liniei staliniste, veteranul Edvard Ochab, la martie, in Polonia se vor produce

cateva mutari semnificative. Astfel, atunci au fost demisi seful securitatii. Stanislaw Radkiewicz, si vicepresedintele guvernului, in acelasi timp membru al Biroului Politic, influentul Jakub Bennan. Seria schimbarilor a continuat cu ministrul de externe Stanislaw Skrzeszewski. intrucat aceste schimbari nu au fost dublate de masuri eficiente de reforma, s-a ajuns la confruntari deschise cu muncitorii. Centrul miscarilor revendicative a fost orasul Poznan, unde s-au inregistrat, in zilele de si iunie lupte de strada soldate cu de morti si circa de raniti. Incapabil sa promoveze o noua linie politica, Ochab va renunta la conducerea partidului, fiind inlocuit, la octombrie, de Wladislaw Gomulka. De remarcat faptul ca schimbarea s-a produs in ciuda rezervelor exprimate de conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Misiunea lui Gomulka era una extrem de dificila, el fiind prins intre presiunile sovietice si dorinta poporului polonez de reformare a sistemului. El a reusit, totusi, cu pretul recunoasterii suprematiei Uniunii Sovietice si al ramanerii in Pactul de la Varsovia, sa obtina acordul Moscovei pentru introducerea unor reforme interne si cresterea gradului de autonomie. Desigur, printre reusite trebuie inscrisa si tinerea de alegeri pluripartite la ianuarie Gomulka a permis partidelor de opozitie, respectiv cel Taranesc si cel Democrat, sa participe la scrutin si chiar sa obtina din locurile Seimului. Desi faptul avea mai degraba o semnificatie simbolica, el este demn de retinut pentru un stat totalitar. De notat si faptul ca in fruntea guvernului a fost numit Josef Cyrankiewicz. Evenimentele din nu vor face decat sa avertizeze asupra confruntarilor directe cu regimul declansate dupa de primul sindicat liber dintr-o tara comunista, "Solidaritatea'. Interesant este faptul ca. in decembrie atunci cand miscari populare generate de cresterea costului vietii au izbucnit la Gdansk, Gomulka a demisionat, la decembrie, lasand locul lui Edvard Gierek. La fel ca in noul lider era prezentat ca fiind unul cu vederi liberale, capabil sa introduca reforme.

Sub imperiul reformelor initiate de Mihail Gorbaciov si al prefacerilor din anii comunismul va cadea in toata Europa de Est, lasand locul unor regimuri democratice, alese prin vointa liber exprimata a popoarelor din zona. Maniera in care s-a produs falimentul sistemului a subliniat, o data in plus, faptul ca el fusese introdus si mentinut artificial, sub presiunea armatei sovietice, fara a avea un suport popular.

China

Unificarea tarii si proclamarea Republicii Populare Chineze au creat conditii propice pentru depasirea perioadei de criza generate de lungii ani de razboi civil. Dupa au fost adoptate planuri de reconstructie si luate masuri pentru stoparea inflatiei, care. din fericire, au dat rezultate vizibile mai ales in cresterea economica consistenta. Un rol important 1-a avut si semnarea tratatului de prietenie, alianta si asistenta mutuala cu Uniunea Sovietica, pe un termen de de ani, la februarie Documentul era completat de acorduri economice privind exploatarea in comun a resurselor chineze. Sovieticii se angajau sa trimita si specialisti care sa ajute la reconstructia tarii.

Bunele relatii dintre cele doua superputeri comuniste au fost concre­tizate si in acordul din 11 octombrie privind evacuarea bazei navale de la Port Arthur de catre unitatile sovietice pana in iunie intr-un moment cand la Beijing erau celebrati cu mare fast cei cinci ani de Republica Populara. De fapt, erau pasi pe care regimul maoist ii facea pe calea unui nou tip de relatii internationale pe care China dorea sa le promoveze.

Cu prilejul Congresului VIII al Partidului Comunist Chinez, la septembrie Mao Tse-dun sublinia de altfel ca doreste relaxarea tensiunilor dintre state si facea referiri inclusiv la raporturile tensionate cu Taiwanul, sustinut de Statele Unite. La acelasi forum, premierul Ciu En-lai propunea adoptarea unui plan de crestere a venitului national cu pe parcursul celui de-al doilea plan cincinal,

Dupa a intervenit insa o racire accentuata a relatiilor cu Uniunea Sovietica, fapt ce a avut repercusiuni importante asupra intregii miscari comuniste internationale, intrucat Moscova a sistat ajutorul economic si militar acordat Chinei, s-a trecut la atacuri si critici directe. Un motiv suplimentar de discordie 1-a constituit si sprijinul acordat de sovietici Indiei, careia URSS ii livra avioane in contextul conflictului armat de la granita chino-hindusa. Toate acestea erau reprosate de conducerea Partidului Comunist Chinez omologului sovietic, in termen duri, la februarie 1

Pentru a evita situatia de dependenta fata de sprijinul militar sovietic. China a dezvoltat propriul program nuclear si, la octombrie era detonata prima bomba atomica de fabricatie chineza, incercand o initiativa indrazneata, in contextul caderii lui Hrusciov, intre si noiembrie

premierul Cin En-lai a vizitat Moscova. El a incercat sa testeze pozitia noii conduceri a Uniunii Sovietice, dar nu a obtinut nici un rezultat datorita pretentiilor teritoriale ale Chinei, pe care Moscova nu le agrea.

intre si China a fost zguduita de marea revolutie culturala proletara, fenomen complex care a influentat si alte state comuniste. Revolutia culturala era efectul divergentelor cu Uniunea Sovietica, precum si al opozitiei pe care Mao Tse-dun o intampina, inca din la nivelul Biroului Politic. Totul a inceput cu un discurs al liderului chinez tinut la Sanhai la noiembrie El a atacat dur ideologia burgheza reactionara si pe birocratii din ceea ce el numea ..banda neagra de la Beijing'. Dupa acest semnal, totul s-a precipitat mai ales ca. la aprilie ziarul armatei populare chineze chema la infaptuirea Marii Revolutii Culturale Socialiste. Aceasta trebuia indreptata impotriva membrilor de partid care o luasera "pe drumul capitalist', in fapt, era expresia conflictului deschis la care se ajunsese intre Comitetul cu Afaceri Militare al Partidului si secretariatul Partidului. Militarii aveau o orientare vadit antisovietica si erau condusi de un apropiat al lui Mao Tse-dun, generalul Liu Piao, in timp ce de cealalta parte se afla Deng Xiaoping, acesta militand pentru o politica moderata, pentru o abordare traditionala a problemelor de politica interna si internationala.

Aflati in ofensiva ideologica, adeptii lui Mao vor prelua, la l iunie 1 controlul asupra presei de partid, iar dupa trei zile, importantul Comitet Municipal de Partid Beijing va avea aceeasi soarta. Consoiidandu-si pozitia, la l august. Mao Tse-dun il va impune pe Liu Piao ca vicepresedinte. Mai mult, in numele Partidului, el anunta formarea de garzi rosii care aveau menirea de a-i ataca pe dizidentii ramasi in restul tarii. Formate cu precadere din studenti, acestea au declansat o campanie furibunda, cu atacuri personale si rafuieli fata de corpul didactic, de specialisti si alte persoane considerate exponente ale vechii gandiri si culturi.

S-a ajuns la formarea unui triumvirat al puterii format din Consiliul de Stat, condus de premierul Ciu En-lai, Comitetul Militar, dirijat de generalul Liu Piao, si Comitetul Central Cultural Revolutionar, in care presedinte era numit, la noiembrie Cen Po-ta, iar vicepresedinte Chiang Ching, nimeni alta decat sotia lui Mao.

intrucat dezordinile provocate afectau grav situatia interna a tarii, insusi Mao Tse-dun s-a vazut nevoit, in ianuarie sa ordone fortelor armate sa mentina ordinea in scoli, iar Garzilor Rosii sa inceteze atacurile la adresa oficialilor guvernamentali. Astfel, in situatia a inceput sa fie

restabilita gradual, aceasta in ciuda faptului ca ciocniri intre Garzile Rosii, pe de o parte, si muncitorii si taranii organizati de autoritatile locale pentru a rezista, au mai continuat sporadic.

Congresul IX al Partidului Comunist Chinez, desfasurat intre l si aprilie a marcat sfarsitul oficial al revolutiei culturale si, totodata, victoria formala a lui Mao Tse-dun asupra revizionistilor. Componenta noului Comitet Central era, la randul ei, edificatoare, consfintind cresterea rolului militarilor, care ocupau din locurile Comitetului. Mai mult, generalul Liu Piao era desemnat in mod oficial drept succesor al liderului partidului. Relevanta pentru noul climat era declaratia lui Liu Piao facuta la Congres: .,Mao este cel mai mare invatator al proletariatului mondial din toate timpurile.'

Depasirea crizei a condus la masuri de reabilitare, inclusiv institutionale, un semn important fiind redeschiderea, la iulie a Universitatii Singhua din Beijing inchisa de Garzile Rosii in Ulterior, in generalul Liu Piao isi va pierde calitatea de succesor oficial al lui Mao, fapt consfintit la Congresul X.

Anul va consemna disparitia celor doi lideri incontestabili pe care i-a avut China inca din octombrie Mao Tse-dun, la septembrie, si Ciu En-lai, la ianuarie. Cum se intampla adesea, a izbucnit o lupta pentru putere intre radicali si moderati, ultimii grupati in jurul lui Deng Xiaoping, revenit in pozitii importante de partid dupa anii grei ai revolutiei culturale, in cele din unna s-a ajuns la o solutie de compromis, fiind ales un lider aflat intre cele doua factiuni, respectiv Hua Guofeng. Una din primele masuri luate de Hua a fost arestarea "Bandei celor patru', formata din vaduva lui Mao Tse-dun si alti trei apropiati.

Dupa moartea celor doi lideri istorici, viata politica chineza a fost dominata aproape doua decenii de personalitatea lui Deng Xiaoping, indiferent daca el a ocupat sau nu pozitii oficiale. La Congresul XI al Partidului Comunist Chinez, din august era consfintit un triumvirat format din Hua Guofeng. Deng Xiaoping si Yi Jiangxyiang, reprezentantul militarilor.

Formula a durat pana in atunci cand Deng si-a impus in posturile cele mai importante oamenii sai. Zhao Zyiang il schimba pe Hua Guofeng in fruntea guvernului, in timp ce Hu Yaobang prelua conducerea partidului, in ianuarie Hu va demisiona din functia de secretar general, fiind inlocuit cu Zhao Zyiang. De altfel, Congresul XITI al

partidului din octombrie va marca triumful deplin al aripii Deng prin numirea lui Li Peng ca prim-ministru in calitate de reprezentant al unei aripi mai tinere.

Tumultuosul an va afecta si China. Dupa vizita pe care Mihail Gorbaciov o va intreprinde la Beijing, in aprilie a urmat manifestatia studentilor din Piata Tien An Men. La 4 iunie, demonstrantii ocupau centrul orasului, provocand interventia brutala a fortelor represive. S-au inregistrat mii de morti, iar momentul a condus la izolarea pe plan international a regimului. Incapabil sa stapaneasca situatia, Zhao Zyiang si-a dat demisia, fiind schimbat in fruntea partidului de Jiang Zemin. Totusi, abia in ianuarie va fi ridicata legea martiala.

La februarie a murit Deng Xiaoping si o data cu aceasta s-a incheiat o noua faza din istoria comunismului chinez. Sfarsitul de mileniu va consemna pasi importanti spre reunificarea tarii. Dupa ce Hong Kong si Macao au revenit in granitele statale, din au fost reluate si relatiile cu Taiwanul. Conducerea de la Beijing a inceput aplicarea unui concept absolut nou, sintetizat in formula "o tara, doua sisteme'. Cu alte cuvinte, se urmareste pastrarea ideologiei comuniste, dar cu trecerea economiei spre una deschisa, de piata. Primele rezultate au inceput deja sa se vada, fiind marcante in ceea ce priveste deschiderea spre exterior si cresterea nivelului de trai.

in contextul noului mileniu. China ramane o tara a carei evolutie poate aduce inca numeroase surprize, interesant fiind si felul in care modelul comunist chinez va gasi caile de dezvoltare intr-un context international mult mai complex decat cel din anii razboiului rece.

4. Comunismul in lumea a treia

Tentatia revolutiei proletare mondiale nu a incetat sa-i preocupe pe liderii comunisti de la Moscova sau Beijing. Astfel se explica extinderea sistemului comunist si in afara Europei, mai exact in Asia, America Latina si Africa. Desigur, modelul sovietic de preluare a puterii a predominat.

La o serie de evolutii spre regimuri comuniste ne-am referit deja discutand crizele razboiului rece. Este vorba de Coreea de Nord, condusa de Kim Ir Sen. de Vietnam si de Afganistan, in Asia, sau de Cuba lui Fidel Castro. Pe langa aceste state, sistemul comunist a mai fost instaurat si in alte tari, perioada variind de la un caz la altul.

Istoria va retine la capitolul celor mai sangerosi conducatori ai lumii pe Pol Pot, dictatorul cambodgian. Micul stat din peninsula Indochina si-a proclamat independenta la octombrie sub numele de Republica Khmera, impotriva regimului condus de Lon Noi va incepe insa o actiune armata de durata, soldata cu victoria Khmerilor rosii condusi de Pol Pot. la aprilie Dupa ce a preluat conducerea guvernului, noul lider a trecut la o represiune crunta soldata, potrivit celor mai multor surse, cu doua milioane de morti, la o populatie de doar sapte milioane de locuitori.

Desi va fi inlaturat in urma unui conflict cu Vietnamul in ianuarie Pol Pot a continuat, impreuna cu partizanii sai. sa terorizeze populatia din mediul rural timp de ani. Abia dupa semnarea acordului de la Paris din se poate vorbi de instaurarea unei paci relative in Cambodgia. Oricum, ororile savarsite de khmerii rosii intrec prin dimensiune si cruzime cele mai cumplite crime, chiar pe cele din perioade antice sau medievale.

O alta tentativa care s-a incheiat cu proclamarea unei republici comuniste a avut loc in Laos, in decembrie Souphanouvong era instalat presedinte al Republicii Populare Democrate Laos, condusa in realitate de liderul Partidului Comunist Laotian. Kaysone Phomvihan. Sub pavaza trupelor vietnameze, noua putere a incercat sa promoveze masuri de tip comunist, in fiind adoptat chiar un prim plan cincinal. Acesta se va dovedi a fi insa un esec rasunator, iar dupa retragerea ultimilor de soldati ai Hanoiului, in si moartea lui Kaysone Phomvihan. survenita in vor izbucni turbulente si, practic, se va renunta la construirea socialismului in Laos.

in Africa, desi existau conditii prielnice pentru dezvoltarea unei doctrine ce proclama egalitarismul, comunismul nu a inregistrat succese notabile. Una din explicatii poate fi si insuficienta finantare pe care Uniunea Sovietica o putea asigura posibililor ei aliati de aici, in conditiile in care fondurile erau inghitite de Cuba. Afganistan sau Vietnam. Totusi, tentative reusite s-au inregistrat in Etiopia si fostele colonii portugheze. Angola si Mozambic. Trebuie insa subliniat faptul ca Etiopia era cea mai inapoiata tara africana, iar posesiunile lusitane erau cele mai slab dezvoltate din randul celor administrate de europeni.

Spre exemplu, in Angola, lupta pentru eliberarea de sub dominatia portugheza a fost condusa de trei factiuni. Dupa proclamarea indepen­dentei, la noiembrie va izbucni un razboi civil care a antrenat F.L.N.A., U.N.I.T.A. si M.P.L.A.. ultima formatiune fiind de sorginte

marxista. Liderul acesteia, Agostino Neto, se bucura de sprijinul consi­lierilor sovietici si al trupelor de mercenari cubanezi. M.P.L.A. s-a lovit, in principal de rezistenta trupelor U.N.l.T.A. conduse de Jonas Savimbi, dar a reusit sa-1 impuna pe Neto ca presedinte. Dupa moartea sefului statului, in succesiunea a fost preluata de Jose Eduardo dos Santos.

Abia in ultimul deceniu al mileniului trecut se vor inregistra schimbari semnificative in Angola. Dupa ce trupele cubaneze au parasit tara in mai au fost organizate alegeri libere castigate tot de M.P.L.A., care a obtinut de locuri in noul Parlament. Principala formatiune de opozitie a ramas U.N.l.T.A., care a trimis de reprezentanti in corpul legislativ. Si in privinta presedintelui, situatia s-a repetat, dos Santos invingandu-1 pe Savimbi. Desi in se ajunsese la o intelegere pentru incetarea completa a luptelor, ulterior conflictul a reizbucnit. Oricum, prin acceptarea alegerilor libere, practic regimul lui dos Santos renunta la sistemul politic comunist monopartid.

Mozambicul, cealalta importanta posesiune coloniala portugheza din Africa, si-a proclamat independenta la iunie Aici, miscarea de eliberare a fost condusa de F.R.E.L.I.M.O. (Frontul de Eliberare a Mozambicului), presedintele acestuia, Samora Machel, instaurand un regim marxist. Dupa tara va fi lovita de un razboi civil declansat de opozantii regimului grupati in R.E.N.A.M.O. (Rezistenta Nationala Mozambicana), care aveau si sprijinul Rhodesiei. Conflictul a fost dublat de efecte ce insotesc asemenea stari tensionate. Foametea a produs circa un milion de victime, la care s-au adaugat milioane de civili, care s-au refugiat in statele din jur. Abia in pe fondul schimbarilor din Africa de Sud, se va incheia un acord intre F.R.E.L.I.M.O. si R.E.N.A.M.O. privind incetarea focului.

Un caz special il constituie Etiopia. Dupa ce, in februarie au izbucnit miscari ale muncitorilor, studentilor si armatei, la septembrie, imparatul Haile Selassie va fi schimbat. Puterea este preluata de Consiliul Provizoriu Militar, omul forte al regimului fiind Mengistu Haile Mariam. Sunt promovate reforme in agricultura si industrie si este proclamata Republica. Avand sprijinul consilierilor sovietici si pe cel al trupelor cuba­neze, Mengistu Haile Mariani va proclama oficial victoria comunismului in septembrie Ulterior, in numele tarii va deveni Republica Populara Democrata Etiopia. Pe langa saracia devenita cronica, conducatorii etiopieni se vor confrunta, in ultimii ani, cu un lung razboi cu Eritreea.

O tentativa esuata in cele din urma, dupa noua ani de experiment, a avut loc si in fosta colonie franceza Dahomey. Dupa proclamarea independentei, la l august in noiembrie numele tarii a devenit Benin. Aici, in urma unei lovituri militare de stat, Mathieu Kerekou va instaura un regim marxist intre si dar, in el va fi de acord cu revenirea la un regim democratic.

in fine. o situatie mai speciala se intalneste in Libia, unde s-a dezvoltat un sistem politic ce imbina nationalismul, islamismul si doctrina marxista, sub conducerea unui singur dictator. La l septembrie regele Idris I era inlaturat de la putere de o junta militara in frunte cu capitanul Muammer el-Qaddafi. Dupa ce va prelua conducerea guvernului, la ianuarie noul lider va lua o serie de masuri de stanga, dar si antioccidentale. Astfel, la martie ultimele trupe britanice paraseau Libia, la scurt timp, la 11 iunie, fiind inchisa baza americana de la Wheeler Field. Dupa ce si-a asigurat controlul intern. el-Qaddafi a nationalizat compania de distributie a petrolului, asigurandu-si astfel controlul asupra celei mai importante resurse naturale a tarii.

Muammer el-Qaddafi a reusit sa se mentina la putere in ciuda conflictului deschis si a embargoului impus de Statele Unite, astazi Libia fiind una din tarile nominalizate ca sustinatoare si propagatoare de terorism. Totusi, sub impactul caderii legimului lui Saddam Hussein din Irak si al liniei dure adoptate de presedintele George W. Bush. Libia a fost nevoita sa-si corecteze linia politica interna, chiar la inceputul lui admitand controlul comunitatii internationale asupra arsenalului sau militar, care ar putea include si arme de distrugere in masa.

in afara Cubei, si in America Latina s-au inregistrat tentative de instaurare a unor regimuri marxiste sau de stanga, dar fara ca sovieticii sa mai poata obtine un al doilea cap de pod pe continent dupa Havana. Interesant este faptul ca, dupa prabusirea comunismului in Uniunea Sovietica si Europa in sistemul supravietuieste inca in China, Coreea de Nord, Vietnam sau Cuba. Nu se mai poate insa vorbi astazi despre posibilitatea de expansiune a totalitarismului de stanga, la aceasta ora altele fiind marile provocari ale omenirii. Ramane, totusi, ca problema respectarii drepturilor omului sa-si gaseasca o rezolvare si in aceste state. dupa cum un subiect interesant de studiu pentru cercetatori este maniera in care se va adapta sistemul comunist in secolul XXI si, mai ales, daca lectiile istoriei au fost uitate.