LUPTA PENTRU HEGEMONIE

Inceputul secolului al XVIII-lea este marcat de lupta impotriva hegemoniei Frantei, inceputa prin Prima Mare Alianta (1689), care va fi continuata de catre alianta olandezo-engleza in cadrul conflictului mai amplu reprezentat de razboiul pentru succesiunea la tronul Spaniei. Acest razboi de succesiune (1701-1713) a marcat sfarsitul unui important capitol al relatiilor internationale si inceperea unei noi etape, scopul sau initial fiind legat de o "problema de mostenire". Implicatiile sale au fost mai mari decat s-a crezut initial deoarece produce un veritabil "seism" in relatiile internationale.

Acest razboi a angrenat puterile din Europa apuseana si centrala, conflictul extinzandu-se si in teritoriile de peste mari.

Contextul creat ii da posibilitatea lui William al II-lea sa ridice noul principiu al "echilibrului fortelor" la rangul de linie directoare a politicii externe engleze. In acelasi timp, la adapostul razboaielor pentru hegemonie desfasurate in vest, Rusia va accede, prin intermediul Razboiului nordic (1700-1721) la statutul de mare putere hegemonica a estului: mai mult de un deceniu, Europa va fi dominata de doua mari razboaie pentru hegemonie, suprapuse spatial si temporal. Acestea si cele care le vor succeda vor constitui cadrul preliminar al relatiilor internationale dezvoltate pe continentul nostru in secolul al XVIII-lea. In urma acestor razboaie se vor impune noile mari Puteri, de istoria carora se leaga direct procese istorice importante precum impartirea Poloniei, independenta SUA, Revolutia franceza.

In aceasta perioada istorica framantata de conflicte, se contureaza o noua configurare a balantei puterii ce inclina in favoarea Angliei, Rusiei si Prusiei, pe cand Spania, Suedia si Imperiul Otoman intra intr-un declin vizibil.

Premisele istorice, structura interna, momentul si conditiile ascensiunii la statutul de mare putere au fost diferite in functie de interesele, caracterul si puterea noilor pretendente la acest statut. In cadrul frecventelor schimbari lae coalitiilor se vor evidentia totusi anumite constante: dusmania dintre Anglia si Franta; alianta dintre Franta si Imperiul Otoman; dualismul german dintre Austria si Prusia, dependenta Prusiei fata de Rusia.

Tratatul de la Utrecht (1713), prin prevederile sale, a avut urmari asupra relatiilor diplomatice din secolul al XVIII-lea. Anglia este principala beneficiara a acestui tratat, devenind stapana marilor. Ocuparea Gibraltarului ii ofera control asupra intrarii si iesirii din Marea Mediterana. Interesele engleze in afara Europei au un caracter tot mai pronuntat. Anglia isi extinde considerabil imperiul sau colonial in defavoarea Olandei si Portugaliei. La Utrecht, va castiga prin assiento (monopolul comertului cu sclavi in posesiunile spaniole) si "Annual Ship", care ii vor permite ca odata pe an sa introduca propriile marfuri in cadrul imperiului colonial spaniol, dreptul la cea mai importanta participare la ultima faza a comertului transoceanic cu sclavi.

Anglia vegheaza la mentinerea echilibrului continental ce a fost statornicit prin Pacea Westfalica din 1648 si se opune tendintelor Frantei de a deveni o superputere, principiul echilibrului reusind sa functioneze.

POLITICA EXTERNA A CELORLALTE STATE

La celalalt pol, Franta mentine o continuare a combinatiilor politico-diplomatice din trecut, dar este slabita de politica falimentara a regelui Ludovic al XIV-lea, de implicarea in cele doua razboaie de succesiune la tronurile Poloniei (1733-1735) si Austriei (1740-1748), la care se adauga si complicatiile survenite in urma razboiului de 7 ani (1756-1763).

Austria nu mai respecta clauzele Tratatului de la Karlowitz din 1699 si incepe in 1716 un nou razboi cu Imperiul Otoman. La sfarsitul acestuia , prin tratatul de la Passarowitz (1718), obtine Banatul, Oltenia si Serbia de Nord.

Spania - In Spania, puterea regala a decazut Razboiul de secesiune aducandu-i grave prejudicii. Este secatuita datorita proastei administratii.

Portugalia se gaseste acum intr-o totala dependenta economica si pol.itica fata de Anglia.

Rusia dobandeste acum veleitati europene. Prin tratatul de la Nystadt Suedia ii cedeaza Estonia, Livonia si o parte a Careliei. Astfel obtine iesire la Marea Baltica, dar se infiltreaza in Europa si prin agentiile comerciale pe care le intemeiaza in diferite orase: Constantinopol, Paris, Anvers, Amsterdam, Londra, Cadiz. Aceste agentii comerciale sunt urmate de agentii diplomatice.

Prusia se afirma tot mai mult pe arena europeana, manifestand primele tendinte de a-si extinde autoritatea asupra intregii lumi germane. Devine un loc unde se refugiaza toti cei supusi persecutiei religioase. Afluxul imigrantilor se transforma intr-un adevarat castig pentru un stat care acum este bine administrat.

Italia reprezinta la aceasta data mai mult o notiune geografica, fiind impartita intr-un mare numar de state.

Polonia se implica in Razboiul nordic, avand astfel de suportat ocupatia rusa si suedeza. Cunoaste un veritabil declin si iese din randul marilor puteri; prin acordul comun din 1726, Austri si Rusia decid sa o mentina in sfera lor de influienta.

CONFLICTE SI TRATATE

Razboiul nordic (1700-1721) a dus Polonia in ruina, tara fiind ocupata permanent de trupele rusesti. Prin Pacea de la Nystadt, marile puteri garanteaza constitutia poloneza - "cu drept de veto" prin aceasta urmarind interzicerea reformelor. Moartea lui August al III-lea arunca tara in razbouil de succesiune la tron (1733-1735), un razboi civil. Acesta se incheie prin Tratatul de la Viena. In tratat se prevede recunoasterea ca rege al Poloniei a lui August al III-lea; Austria primeste Toscana, dar cedeaza Spaniei Neapole si Sicilia, primind in compensatie Parma si Piacenza.

Ca efect al unei rivalitati intergermane, Austria si Prusia vor contribui constant una la slabirea celeilalte. Conflictul deschis va fi declansat de ascensiunea la tronul Austriei a Mariei Tereza (1740), acest conflict materializandu-se prin razboiul de succesiune la tronul Austriei (1740-1748). La sfarsitul razboiului este incheiat un tratat: Tratatul de la Aochen (1748) care prevede recunoasterea imparatesei Maria Tereza drept conducator al Austriei. Austria cedeaza Spaniei Parma si Piacenza, iar Prusiei ii revine Silezia.

Razboiul de succesiune din Austria si cel de-al treilea razboi silezian - razboiul de 7 ani (1756-1763), desfasurate in spatiul german, se vor constitui in cele mai mari razboaie hegemonice desfasurate in Europa la mijlocul secolului al XVIII-lea. Tratatul de la Paris incheie acest razboi de 7 ani, la sfarsitul caruia Prusia, cel mai modern stat militar, devine mare putere europeana. Prusia va datora ascensiunea la statutul de Mare Putere in primul rand prematurei eliminari a Rusiei din razboiul de 7 ani.

Tratatul prevede ca Silezia si comitatul Glatz sa ramana Prusiei. Franta cedeaza Angliei Canada si renunta la malul stang al fluviului Mississippi si la Valea Ohio. Acum se confirma si pozitia centrala a Angliei ca putere maritima si coloniala prin victoria de la Plassey (1757).

In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, Imperiul Otoman se afla intr-o stare de vizibila decadere, fiind nelinistit de interventiile repetate ale Rusiei in zona Marii Negre si zona Caucazului. Patrunderea Rusiei in sudul Poloniei ameninta direct Principatele Romane si Peninsula Balcanica.

Interventia otomana in cadrul complicatiilor poloneze in favoarea Confederatiei de la Bar (1768) va fi punctul de plecare al celui de al treilea razboi ruso-turc (1768-1774). In miezul razboiului, deconspirarea ambitiilor Rusiei de a ocupa Principatele Romane, ca etapa in efortul de acaparare a Constantinopolului, va determina Austria si Prusia sa intervina pentru mentinerea Imperiului Otoman, prin dejucarea planurilor Rusiei de a ocupa cele doua Principate. Pentru acestea, ele vor folosi impartirea Poloniei ca un mijloc de deturnare a atentiei Rusiei. Ele vor invita intr-un fel Rusia sa participe la impartirea Poloniei.

Prin Tratatul de la Küciük-Kainargi, se instituie sistemul dublei dominatii asupra Principatelor Tara Romaneasca si Moldova. Imperiul Otoman va fi putere suzerana iar Rusia, putere protectoare, acest sistem durand pana in 1856.

Al patrulea razboi ruso-turc (1787-1792?) va obliga Imperiul Otoman sa se retraga din Austria. Imperiul va incheia tratate separate cu Austria si Rusia astfel: Tratatul de la Sistau (1791) cu Austria, si Tratatul de la Iasi (1791), cu Rusia. Cea din urma, folosind ca varf de lance miscarea slavilor sudici, va pregati sistematic dezintegrarea Imperiului Otoman.

Peste ocean vor lua nastere cele treisprezece noi state ale SUA, actul lor de nastere fiind semnat de "Declaratia de independenta" din 1776. Astfel izbucneste Razboiul de independenta al SUA (1776-1783) indreptat impotriva Angliei.

Ajutorul variat din exterior va fi decisiv: Franta va aloca in secret ajutoare financiare si materiale (1776) pentru a se razbuna astfel pe Anglia pentru pierderea Razboiului de 7 ani. Ea va intra in mod deschis in razboi printr-un tratat comercial si de alianta orientat impotriva Angliei (1778), fiind urmata un an mai tarziu de Spania (1779) si de catre Rusia (1780-1783): Anglia va pierde temporar dominatia maritima. Pe uscat, evenimentul decisiv il va constitui capitularea trupelor engleze de la Yorktown (1781). In cadrul Pacii de la Versailles, (1783) SUA va fi recunoscuta chiar si de catre Anglia.

Fondarea primei mari Republici a avut in Europa asupra ruginitului Vechi Regim, intarind critica absolutismului, mai ales printre francezii care au luptat pentru SUA, cum a fost cazul Lafayette. In plus, costurile inetrventiei vor creste si mai mult datoriile statului francez, astfel incat Razboiul de independenta al Americii va contribui indirect la izbucnirea Revolutiei franceze.

REVOLUTIA FRANCEZA

In cadrul Epocii moderne, Revolutia franceza reprezinta un autentic moment de cotitura. Ea va deschide o noua epoca, intre 1789 si 1815, Franta va declina in propria limba experientele Revolutiei engleze, acest proces vizand in special ciclul revolutionar - monarhie absoluta, monarhie constitutionala, republica, cu o latura radicala (iacobinii), dictatura militara (Consulatul, Primul Imperiu), Restauratia si monarhie constitutionala. Ca punct terminus al revolutiei poate fi considerat Consulatul (1799), chiar daca continuarea acestuia in cadrul Primului Imperiu napoleonian (1804-1815) poate aparea prin urmarile sale tot o componenta a primei.

Declansarea Revolutiei franceze a administrat puternice lovituri relatiilor internationale traditionale, aducand destul de repede declansarea razboiului intre Franta si Europa. Sub patronajul englez se constituie cele opt coalitii anti-franceze, Anglia incheind tratate cu: Rusia, Prusia, Neapole, Sardinia, Piemont, Austria, Spania, Olanda.

Decapitarea regelui francez Ludovic al XVI-lea duce la esecul tuturor combinatiilor ce au fost initiate pana la acea data de diplomatia franceza si deschide calea razboiului cu Europa.

De aceasta data, Franta urmareste realizarea unor noi obiective:

scoaterea din izolarea economica si politica prin legaturi cu statele neutre (Elvetia, Danemarca, SUA)

alcatuirea unei coalitii compuse din Danemarca, Suedia, Imperiul Otoman si Genova, sub patronajul Frantei

descompunerea coalitiei antifranceze printr-o vasta actiune conspirativa.

Obiectivele enumerate stau la baza expansiunii franceze spre Europa si vor fi doar partial realizate de catre Napoleon I. Acesta a incercat prin actiunile intreprinse o reasezare pe noi baze a continentului european. Mai mult s-a incercat o pacificare si o reasezare pe noi baze a continentului, in functie de idealurile revolutionare.

Dupa razboaiele lui Napoleon I, Europa este sleita si doreste o pace cat mai grabnica.

Principalele state invingatoare (Anglia, Austria, Prusia si Rusia) cauta sa obtina cat mai multe avantaje si desi au format coalitiile antifranceze, intre ele exista mari divergente.

Pacea vine in anul 1814 printr-un Tratat de pace incheiat de catre Franta cu statele membre ale coalitiei. Urmeaza ca un congres european sa rezolve toate problemele litigioase ale continentului, locul de desfasurare al congresului fiind stabilit la Viena unde au participat majoritatea statelor mari, mijlocii si mici din Europa. Actul final a fost semnat doar de reprezentantii a sapte mari puteri: Anglia, Austria, Rusia, Prusia, Franta, Suedia, Portugalia.

"Actul final" traseaza o noua harta politica a Europei:

Este recunoscuta impartirea Poloniei; se constituie un Regat al Poloniei, aflat in uniune personala cu Rusia. Austria primeste Galitia; Prusia primeste Marele Ducat al Poznanei; ramane independenta doar zona Cracoviei.

Se constituie Confederatia germana, compusa din 34 de state si patru orase libere. Problemele sale vor fi rezolvate de o Dieta federativa cu sediul la Frankfurt prezidata de Austria.

Regatul Tarilor de Jos, format din Olanda si teritoriile belgiene, este constituit acum.

Elvetia ramane tara neutra.

Italia ramane si ea impartita in zece state.

Franta este redusa la hotarele din 1792, are de platit despagubiri si urmeaza sa fie ocupata de trupele invingatoare pe o perioada de 3-5 ani.

Invingatorii nu au reusit sa restabileasca integral nici vechiul regim si nici starile anerioare de lucruri.

Anglia si-a extins propriul sau imperiu colonial si dobandeste un mare prestigiu.

Austria isi intareste influienta si autoritatea in Europa.

Suedia isi restabileste propriul sau prestigiu, iesind din randul marilor puteri,

Rusia a reusit sa obtina o recunoastere a stapanirii sale asupra unor teritorii din partea centrala si nord-estica a Europei.

Practic la aceasta data, in Europa se confrunta doua state: Anglia si Rusia care cauta sa aiba initiativa in domeniul militar si politic.

Cautand sa rupa izolarea in care urmaresc sa o arunce Anglia si Franta, Rusia initiaza Sfanta Alianta cu scopul de a preveni eventualele modificari ale sistemului instaurat prin Actul final de la Viena.

SUA au fost favorabile sistemului de la Viena, dar refuza sa se implice pe motiv ca principiile lor de politica externa sunt deosebite de cele ale Rusiei. Ele sprijina orice miscare de emancipare nationala, in special cea din coloniile spaniole din America.

CONCLUZII

Tratatele mai sunt numite si "pacile albe" deoarece nu aduc nici o modificare ci doar mentin "staus-quo-ul" in zona. Ele vegheaza la mentinerea "principiului echilibrului" menit a bloca posibilitatea impunerii dominatiei unei singure puteri. Acest principiu se manifesta in secolul al XVIII-lea si functioneaza prin mecanismele compensatiei si compromisului.

Sistemul initiat prin Pacea westfalica din 1648, este modificat prin Tratatul de la Utrecht din 1713. Prin sistemul de la Viena este modificat substantial deoarece acesta deschide o noua realitate in relatiile internationale, care se va mentine in linii mari pana la sfarsitul primului razboi mondial.

Violeta Mihaes

BIBLIOGRAFIE

GEISS, IMANUEL - "Istoria lumii din preistorie pana la anul 2000", Ed. All, 2003

GUIZOT, FRANCOIS - "Istoria civilizatiei in Europa", Ed. Humanitas, 2000

KISSINGER, HENRY - "Diplomatia", Ed. All, 2003.