Principatele Romane dupa Revolutia de la 1848; infaptuirea statului national

Principatele Romane dupa Revolutia de la infaptuirea statului national

Dupa dubla interventie armata straina, in Principatele Romane dunarene a fost restabilit, odata cu protectoratul rus, regimul regulamentar. Deocamdata, in Moldova, Mihail Sturdza si-a continuat domnia, in timp ce in Tara Romaneasca era numit caimacam, marele boier reactionar Constantin Cantacuzino. Conducerea provizorie a Principatelor, ca si relatiile incerte dintre cele doua puteri au durat pana in primavara anului cand, la aprilie/1 mai, se incheie Conventia de la Balta-Liman dintre cele doua puteri.

Conventia aducea importante modificari, in sens negativ, in evolutia statutului politic international al Principatelor, precum si in sfera organizarii lor interne. Astfel, se prevedeau: numirea domnilor pe ani, cu avizul Rusiei, fiind anulate principiul domniei pe viata si principiul alegerii domnului de catre tara; suspendarea Adunarilor Obstesti; numirea de comisari extraordinari ai celor doua puteri, pentru "consilierea' domnilor (de fapt, pentru supravegherea lor); pentru asigurarea ordinii interne, se stipula reorganizarea ostirii pamantene; stationarea trupelor de ocupatie ale celor doua puteri (fiecare cu cate de soldati, pana la "restabilirea linistii') s.a.

Desi Conventia stirbea grav principiul autonomiei politice a Principatelor, din fericire pentru tara cei doi domni numiti, Barbu Stirbei, in Tara Romaneasca, si Grigore Al. Ghica, in Moldova, erau dintre cei mai dotati pentru aceste inalte

functii, in cadrul limitat al atributiilor lor, in rastimpul anilor de domnie, ei vor incerca sa duca mai departe Principatele Romane pe linia dezvoltarii lor social-economice si dotarii cu institutii corespunzatoare. Vor adopta, si unul si celalalt, o serie de reforme in domeniul organizarii armatei nationale, invatamantului, modernizarii administratiei si in plan edilitar-urbanistic, justitiei si inlaturarii unor abuzuri in sfera relatiilor agrare etc.

in ceea ce priveste emigratia care a insotit dubla interventie armata straina, atitudinea lor a fost diferita: in timp ce domnul Moldovei, Grigore Al. Ghica, a admis revenirea in tara a unor exilati de seama, conferindu-le chiar functii inalte in administratie, Barbu Stirbei s-a impotrivit intoarcerii exilatilor, aceasta si sub presiunea celor doua puteri.

Istoria emigratiei romane de la merita o atentie speciala; a fost vorba nu numai de exilati propriu-zisi (cei aflati pe o lista oficiala intocmita de autoritatile de ocupatie), ci si de multi altii implicati in evenimente, care au emigrat de teama represiunii.

in locurile de exil, in Paris, in primul rand, dar si in alte centre europene (Viena, Londra, Triest), precum si in Imperiul otoman (la Constantinopol, Brussa, Smirna, Chios), ei au incercat sa se organizeze, sa continue lupta revolutionara, vizand idealul unitatii si independentei nationale. Din pacate, incercarile de organizare a lor in diferite formule (un singur conducator, o dubla conducere, un moldovean si un muntean sau o conducere colectiva) aveau sa esueze succesiv, neintelegerile si certurile dintre ei, avand ca obiect cauzele esecului revolutiei, spunandu-si din plin cuvantul, in schimb, ei au gasit calea unei actiuni comune, independenta de chestiunea organizarii sub o anumita conducere; aceasta a fost aceea a propagandei desfasurata de ei in Occident pe linia promovarii ideilor revolutiei, a informarii opiniei publice occidentale asupra nazuintelor de eliberare nationala ale romanilor.

Au desfasurat aceasta propaganda prin intermediul unor publicatii colective, la care au colaborat cei mai multi dintre ei, precum au fost: "Romania viitoare', revista aparuta la Paris, in 1 si in care, sub titlul acestei publicatii, se enunta programul edificarii viitorului stat national roman; "Junimea romana', aparuta tot la Paris, in "Republica romana', aparuta in doua numere, la Paris si Bruxelles, in 1 1 si 1

Totodata, cei mai multi dintre revolutionari au procedat la elaborarea de scrieri individuale, promovand ideile lor de progres politic si social (N. Balcescu, C.A. Rosetti, Ion si Dumitru Bratianu, I. Ghica, I. H. Radulescu s.a.).

in acelasi timp, revolutionarii emigrati au consolidat legaturile lor cu fruntasii miscarii democratice europene, in odata cu intrarea in Comitetul Central Democratic European, condus de Giuseppe Mazzini, dandu-si adeziunea la proiectul declansarii unei noi revolutii europene, a popoarelor asuprite impotriva imperiilor absolutiste (proiect care se va dovedi, curand, utopic).

O etapa noua in activitatea emigratiei romane a fost marcata de Razboiul Crimeii la capatul caruia, in plan european, se deschid perspectivele realizarii statului national roman. Acesta a fost, de fapt, razboiul asteptat de revolutionarii romani de la un razboi in care, alaturi de Turcia, impotriva Rusiei, se vor afla alte cinci puteri europene (Franta, Anglia, Austria, Prusia si Sardinia).

Razboiul incepuse, asa cum incepusera si alte razboaie ruso-turce din trecut, cu ocuparea Principatelor de catre trupele ruse. in aceste imprejurari, revolutionarii romani din exil, si-au exprimat optiunea participarii la razboi pentru eliberarea tarii de sub ocupatia trupelor ruse, proiectele lor de colaborare cu Poarta au fost insa respinse de autoritatile turcesti (mai intai, proiectul organizarii unei legiuni romane, sub conducerea generalului Chr. Tell, la inceputul anului apoi proiectul organizarii unei armate romane, sub conducerea generalului Gh. Magheru, in primavara anului in schimb, Poarta a preferat o intelegere cu Austria (Conventia de la Boiagi-Kioi, din iunie pentru intrarea trupelor austriece in tara, decat sa accepte participarea romanilor, care ar fi atras dupa sine argumente in favoarea emanciparii lor politice. Odata cu intrarea trupelor austriece in tara, concomitent cu cele turcesti, Principatele Romane sunt eliberate de sub ocupatia rusa, dar trupele austriece vor ramane in tara pana in

Mai ales dupa interventia Frantei si Angliei, in sprijinul Turciei, in desfasurarea operatiunilor militare se profileaza infrangerea Rusiei (marcata cu deosebire de asediul Sevastopolului, La Viena, in faza de sfarsit a razboiului, se desfasoara o Conferinta preliminara de pace (martie-mai in care pentru prima data este adusa in dezbateri de catre reprezentantul Frantei propunerea de unire a Tarii Romanesti si Moldovei sub un principe strain sau roman, punandu-se in lumina necesitatea transformarii noului stat intr-o bariera naturala in fata expansiunii Rusiei. Nu s-a luat aici vreo decizie in legatura cu aceasta propunere, problema fiind reluata in cadrul Congresului de pace de la Paris.

in cadrul acestuia, problema unirii Principatelor este ridicata din nou de reprezentantul Frantei de data aceasta, in persoana ministrului de Externe, Alexandre Walewski prilej cu care s-au afirmat pozitiile celorlalte mari puteri participante. Rusia s-a declarat favorabila, interesata in dezbinarea fostilor aliati; Prusia si Sardinia sprijina propunerea, ele fiind interesate in rezolvarea propriilor unitati statale; cu unele ezitari, s-a declarat favorabila si Anglia (ulterior, ea schimbandu-si pozitia). Pe o pozitie potrivnica, cu toata hotararea, s-au pronuntat Turcia si Austria, ultima alarmata de atractia pe care noul stat roman ar fi putut-o avea pentru romanii din Imperiul habsburgic.

Tratatul de pace incheiat la martie semnat pe de o parte de cele sase mari puteri invingatoare, pe de alta, de Rusia, prin hotararile sale, a marcat un pas hotarator in evolutia statutului politic international al Principatelor,

totodata deschizand calea viitoarei lor organizari ca stat national, in primul rand, a fost inlaturat protectoratul unilateral al Rusiei, Principatele ramanand in continuare sub suzeranitatea Portii, dar sub garantia colectiva a marilor puteri, aceasta garantie constituind pentru urmatoarele doua decenii un important factor de sprijin si stabilitate pentru viitorul stat national roman.

Apoi, s-a hotarat convocarea de Divanuri ad-hoc pentru consultarea dorintelor populatiei din cele doua provincii, decizie insotita de infiintarea la Bucuresti a unei Comisii europene, cu reprezentantii celor sapte mari puteri, cu misiunea de a prelua rezolutiile celor doua Divanuri. Si alte hotarari stipulate in textul Tratatului au fost deosebit de importante: restituirea catre Moldova a sudului Basarabiei, din teritoriul rapit de Rusia in (cu judetele Cahul, Bolgrad si Ismail); reglementarea navigatiei pe Dunare si la gurile ei, pe baza principiului liberei navigatii pentru toate statele s.a.

Hotararile Congresului de pace de la Paris au dat un mare impuls miscarii unioniste din tara care a capatat un caracter legal; Congresul nu a decis Unirea, dar a deschis calea realizarii sale, odata cu decizia de consultare a vointei poporului roman, in capitalele celor doua provincii, se vor constitui Comitete centrale ale Unirii, ca organe de conducere a miscarii, in care sunt angajate elitele politice si culturale ale timpului, dar si paturile largi ale societatii. Un rol deosebit in miscarea unionista revine fostilor emigrati, intorsi in patrie (ultimul grup, in prima jumatate a anului De asemenea, un rol important in propaganda unionista il vor avea gazetele unioniste care apar la Iasi si Bucuresti: "Romania literara', "Romanul', "Nationalul' s.a.

Din pacate, Congresul lasase organizarea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc in "grija' Turciei, hotarata de la bun inceput, impreuna cu Austria, sa saboteze aceasta operatie; in august alegerile pentru Divan din Moldova erau falsificate, datorita agentilor turci si austrieci, in frunte cu caimacamul Nicolae Vogoride, actiunile lor ducand la denaturarea rezultatului votului. S-a declansat cu acest prilej o ampla miscare de protest, care a dus in cele din urma la interventia marilor puteri si anularea acestor alegeri (in urma intalnirii de la Osborne, din iulie/9 august dintre imparatul francez, Napoleon al III-lea si regina Victoria a Marii Britanii).

Noile alegeri din Moldova, din septembrie ca si alegerile din Tara Romaneasca, au constituit un triumf pentru unionisti, lucrarile celor doua Divanuri, desfasurate in toamna anului incheindu-se cu rezolutii, consemnand dorintele romanilor de unitate nationala si progres social, anume: Unire deplina, cu un singur guvern; domn strain, dintr-o familie domnitoare europeana (alta decat cea rusa); autonomie deplina si neutralitate; sistem reprezentativ de guvernare, cu o singura Adunare legislativa, reprezentand toate interesele tarii.

Preluate de Comisia europeana de la Bucuresti, rezolutiile celor doua Divanuri parvin Conferintei de la Paris (mai-august marilor puteri revenindu-le decizia finala. Din pacate, Conventia de la Paris, din august cu care s-a incheiat Conferinta, a dat numai in parte satisfactie dorintelor exprimate de romani. Ca rezultat al compromisului dintre Franta si Anglia, s-a hotarat numai o unire formala sub denumirea de Principatele Unite ale Moldovei si Munteniei, cu doi domnitori, guverne si Adunari legislative separate, dar si cu o serie de institutii comune in plan legislativ si judecatoresc (Comisia Centrala de la Focsani, cu misiunea de a elabora legi comune pentru cele doua Principate, si inalta Curte Judecatoreasca si de Casatie, ca instanta suprema de judecata pentru ambele Principate).

Ca anexa la textul Conventiei, era elaborata o lege electorala stipuland un cens foarte ridicat pentru candidatii la Adunarile Elective, carora le revenea misiunea alegerii noilor domni.