"Problema" romilor in timpul regimului Antonescu

"Problema" romilor in timpul regimului Antonescu

"Tiganii nomazi si seminomazi sa fie internati in lagarele de munca fortata. Acolo sa li se schimbe hainele, sa fie rasi, tunsi si sterilizati. Cu prima generatie am scapa de ei. Cei stabili vor fi sterilizati la domiciliu, pentru ca in cursul unei generatii sa fie curatit locul si de ei", declara in 1941 Gh. Facaoaru, unul din coordonatorii scolii de eugenie rasiala, reflectand asupra familiei si statutului biopolitic roman.

In aceeasi nota, Ion Antonescu declara la o sedinta a Consiliului de Ministrii urmatoarele: "Daca nu profitam de situatia care se prezinta azi pe plan international si european, pentru a purifica Neamul Romanesc, scapam ultima ocazie pe care istoria ne-o pune la dispozitie. Si eu nu vreau s-o scap, pentru ca daca as scapa-o, desigur ca generatiile viitoare ma vor blama".

O legislatie anti-evreiasca fusese adoptata in 1938 de guvernul Goga - Cuza, fara a fi abrogata de guvernarile ulterioare. Ea nu facea insa referire directa la romi.

Prin Ordinul Nr. 19862 din 19.XI.1940, Ministerul Afacerilor Interne, la recomandarea Ministerului Sanatatii, interzice romilor ursari de a mai plimba ursii prin sate si prin orase si a da spectacole cu ei, pe motivul ca transmit tifos. Autorizatiile pe care le detineau in acest sens le sunt retrase. Ceilalti nomazi sunt obligati ca pe timpul iernii sa ramana la "marginea comunelor indemne de tifos exantematic". Executarea acestui ordin se va face cu sprijinul jandarmeriei.

Numarul mare de romi de la periferia Bucurestilor si a altor orase ca Pitesti, Ploiesti si Targoviste era considerat drept o problema economica si sociala ce trebuia rezolvata urgent. Deportarea romilor in Transnistria a fost motivata de Maresalul Antonescu la procesul sau, in 15 mai 1946, ca urmare a presiunilor populatiei care, in urma jafurilor si a omorurilor ce se petreceau in timpul camuflajelor, cereau impuscarea acestora iar lipsa bratelor de munca in Transnistria a fost determinanta pentru trimiterea lor acolo.

Deportarea s-a facut in baza unui recensamant din data de 25 mai 1942, efectuat prin organele politiei si jandarmeriei, care a clasificat romii propusi pentru deportare in doua mari categorii: 1) romi "nomazi" (caldarari, lingurari) si 2) romi "stabili" care nu aveau mijloace de existenta sau ocupatii precise ori care facusera puscarie.

Romii nomazi au fost primii atinsi de persecutii, prin Ordinul No. 70S/1942 al Presedintiei Consiliului de Ministrii, ordonandu-se deportarea lor in Transnistria, fara nici o exceptie, incepand cu 1 iunie 1942. Numarul si identitatea acestora vor ramane pentru totdeauna necunoscute, o mare parte fiind executati imediat. La 21 septembrie 1942 toti romii nomazi "fara exceptie, fusesera evacuati in Transnistria", inclusiv cei mobilizabili si familiile celor concentrati.

Dintre romii sedentari, primii propusi pentru evacuare au fost un numar de 12.497, "fosti condamnati si periculosi ordinii publice". Evacuarea s-a facut intre 12 si 20 septembrie 1942, numarul lor fiind de 13.176, mai mare decat cel propus initial.

Intr-un memoriu din 21 decembrie 1942, catre Inspectoratul General al Jandarmeriei, colonelul Sandu Z. Moldoveanu, ofiter controlor din zona Covaliovca, Androtefca-Varusine, judetul Berezovca raporta urmatoarea stare de lucruri in privinta romilor nenomazi, deportati acolo: 2171 romi apartineau "unuia din elementele armatei", 57 romi erau "invalizi din actualul razboi si din razboiul din 1916-1918", 204 romi reprezentau "familiile celor mobilizati sau concentrati", 856 romi erau "parinti (tata si mama) care au copii pe font sau concentrati"; 174 femei erau "concubinele cu copii ai celor mobilizati sau concentrati"; 44 persoane erau "romani evacuati, fiind considerati tigani" iar 552 romi cereau repatrierea pe motive "demne de luat in seama".

Radu Lecca, imputernicitul guvernului antonescian pentru problemele minoritatilor, declara, intr-o nota, ca cei 20 000 de romi, evacuati in comuna Covaliovka, au avut soarta urmatoare: "11 500, ridicati si impuscati la gara Trihatca (in 24 decembrie 1942), 7 000 morti de exantimaticus; 1 500, intorsi in tara".

Aceste persoane ajunsesera sa fie deportate pentru ca o parte din posturile de jandarmi si politii de orase "nu au facut o triere a tiganilor, conform dispozitiilor din ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 2383 cab. V din 21 iulie 1942, ci au ridicat si evacuat pe cine le-a iesit in cale si au urmarit numai de a avea numarul de tigani pe care il raportasera ca intra in categoria ordinului sus citat, fara de a controla daca acestia sunt aceia care trebuie evacuati, caci numai asa se explica numarul asa de mare a celor evacuati prin abuz sau prin neglijenta si se impune de a se lua severe masuri contra celor vinovati". La 11 august, inspectorul general scria ministrului de interne ca deportarea romilor nomazi, decretata la 1 mai, era aproape terminata, prin faptul ca 84% dintre ei ajunsesera in Transnistria. Dupa un studiu, in vara anului 1942 au fost deportati 11 440 de nomazi, intre care 2 352 barbati, 2 365 femei si 6 714 copii. Urmare a ordinului dat de Alexianu, guvernatorul Transnistriei, la 29 iunie 1942 nomazii au fost jefuiti, confiscandu-se mii de cai si carute, inclusiv bunurile si aurul. Au urmat romii sedentari, a caror evacuare a inceput la 12 septembrie 1942, nu inainte ca bunurile acestora sa fie luate prin Comisiile de Romanizare. In opt zile, 30 176 de romi au fost plasati in Transnistria. Alti 18 260 de romi recenzati pentru urmatorul transport, ar fi trebuit sa soseasca in primavara anului 1943, dar, neasteptata inaintare a frontului a zadarnicit acest plan. Romii au fost trimisi in judetele Oceakov, Golta, Berezovka si Balta. Numai in zonele Katurga, Karanika si Kovaliovka numarul celor deportati se ridica la 13 000. Decesul prin ger si inanitie nu era rar, distribuirea de alimente fiind insuficienta cu toate ca recoltele din Transnistria ar fi fost indestulatoare.

"Datorita acestei stari de lucruri la iarna vor muri de frig si subalimentare cum au murit si in iarna trecuta, ramanand ca la primavara viitoare problema tiganilor sa dispara odata cu disparitia lor".

Tifosul i-a atins pe mii dintre deportati. Unii au murit de frig, fiind slab imbracati sau goi, altii transferati peste Nistru, unde erau lichidati de germani. Un decret-lege din 22 septembrie 1942, a prevazut condamnarea la moarte a celor ce s-ar fi intors fraudulos din Transnistria si la munca silnica, de la 5 la 25 de ani, a celor ce le-ar fi inlesnit inapoierea, a instigatorilor, a complicilor si a tainuitorilor.

Ca urmare a retragerii armatelor germane si romane spre vest, in martie 1944, Presedintia Consiliului de Ministri incearca evacuarea din Transnistria a "cetatenilor romani fara deosebire de origine", situatie in care Subinspectoratul de Jandarmi Odessa raporteaza existenta a 9916 evrei si 12083 tigani. Restul erau morti sau revenisera in tara.

In aprilie 1945, cand cetatenii romani aflati pe teritoriul U.R.S.S. au fost oficial transferati in tara, cu prilejul tabelelor intocmite de autoritatile sovietice, s-a considerat ca unii dintre acestia fugisera in Romania, decedasera ori ramasesera in Uniunea Sovietica. Numarul celor deportati este inca necunoscut, variind intre 25 000 pana la 300 000 de romi. Documente disparate vorbesc de reintoarcerea in tara a 6 000 de copii romi orfani. Comisia romana pentru victimele Holocaustului a declarat 36 000 de morti, dar alte estimari propun o cifra mult mai mare. In anii '70, 36 000 de supravietuitori au depus cereri de despagubire, fara ca statul roman sa recunoasca oficial deportarea.

Dupa reintoarcerea romilor din Transnistria in satele lor, odata cu retragerea armatei germane si a armatei romane, U.G.R.R. si-a reluat activitatea sub conducerea lui Gheorghe Niculescu, iar la 1948 a fost desfiintata de autoritatile comuniste, existenta romilor pe mai departe fiind ignorata.

Problema roma devine acuta la inceputul anilor '60 pe masura ce partidul comunist cauta sa consolideze unitatea nationala si sa omogenizeze societatea romaneasca. Se avea in vedere crearea unei natiuni omogene din punct de vedere etnic prin asimilarea diverselor minoritati etnice din Romania. Tensiunile nationaliste trebuiau sa dispara odata cu instaurarea socialismului, care ar fi suprimat orice forma de opresiune, inclusiv cea nationalista, si ar fi antrenat disparitia treptata a minoritatilor nationale si a natiunii. Privite asa lucrurile, romii erau considerati elemente alogene care trebuie romanizate, identitatea roma fiind asimilata unei culturi a saraciei si subdezvoltarii. Problema roma era perceputa in termeni de progres social.

Transformarile de orice natura suferite de societatea romaneasca, modernizarea oraselor prin punerea in aplicare a unor vaste planuri de sistematizare a modificat substantial habitatul rom, destramand comunitatile traditionale, veritabile cartiere rome la marginea oraselor. In locul lor s-au construit blocuri, unde relatiile de familie si de neam nu au mai rezistat. Comertul cu maruntisuri le este interzis iar activitatile traditionale rome legate de comert devin ilegale. In pofida acestui fapt, meseriile specifice, greu controlabile, reusesc sa se mentina.

Comunitatile traditionale nu s-au putut adapta suficient de rapid si nu au beneficiat de un ajutor special din partea statului, ceea ce a dus la o marginalizare din partea populatiei majoritare si la o automarginalizare, ele inchizandu-se in fata schimbarilor.

Scoala devine obligatorie, la nivelul anului 1966, aproape toti romii avand o educatie corespunzatoare nivelului primar dar saracia franeaza scolarizarea copiilor iar adesea familiile nu le pot cumpara rechizite si tot ce este nevoie pentru a-si putea trimite copii la scoala, care, de cele mai mult ori sunt de cele mai multe ori tratati diferentiat de profesori cu toate ca, teoretic, in scoli nu exista discriminare.

Politica pro-natalista a lui Ceausescu si sistemul de ajutoare sociale a ajutat efectiv familiile sarace rome totusi dificultatile financiare si morale vor impinge multe familii sa-si abandoneze copiii in institutiile statului.