REFORMA RELIGIOASA DIN SECOLUL AL XVI-LEA

REFORMA RELIGIOASA DIN SECOLUL AL XVI-LEA

O posibila definitie a Reformei este cea de fenomen complex, cu caracter religios, social-politic si ideologic, prin care, in secolul al XVI-lea, se produc scindarea bisericii catolice si aparitia de noi culte crestine in Europa.

In general, termenul de Reforma se aplica miscarii care a avut ca efect aparitia bisericilor protestante si reformate, dar ampla miscare declansata de Martin Luther a avut, prin ricoseu, consecinte si asupra catolicismului. Se poate vorbi astfel si de o Reforma catolica, prin care s-a incercat si in cele din urma s-a reusit acea reorganizare interna a Bisericii de la Roma, acea reformatio in capite et in membris, ceruta in zadar de multi reprezentanti ai crestinatatii apusene in secolele precedente. Aceasta miscare avea insa si scopul de a lupta impotriva protestantilor, de a stopa progresele noilor culte, eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea, astfel incat putem vorbi despre ea si ca despre o Contrareforma.

In analiza aparitiei si consolidarii Reformei, se face apel la o multitudine de factori, apartinind diferitelor domenii, religios si inte­lectual, economic si social, politic si national, fara a se putea afirma

primatul absolut al unei categorii sau al alteia. Exista o serie de aspecte generale, dar dincolo de acestea, in cazurile particulare aparute in diferite regiuni ale Europei, trebuie luata in considerare combinarea factorilor generali in proportii specifice.

Factori religiosi si intelectuali

Nesiguranta mantuirii. Intr-o lume in care razboaiele, molimele, foametea erau realitati frecvente, moartea pare sa fi fost o prezenta obsesiva, asa cum ne marturiseste arta. Din secolul al XIV-lea, dupa Marea Ciuma si distrugerile aduse de Razboiul de 100 de ani, temele macabre, mai ales "Dansul macabru", care ii antreneaza pe toti muri­torii, intr-o maniera "democratica", netinand seama de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale, sunt o prezenta constanta in orizontul cultural al oamenilor medievali, exprimand aceasta obsesie a mortii ca prezenta cotidiana. O asemenea existenta poate conduce fie la pesi­mism, fie la o viata pasionala, dupa cum arata Boccacio in preambulul Decameronului. In plan religios, o posibila reactie la teama de moarte si mai ales de soarta care ii este rezervata individului dupa aceea o constituie cresterea pietatii si vivacitatea credintei. In acest sens, sfar-situl secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltari fara precedent a misticismului, mai ales in zonele renane si in spatiul flamand, unde se dezvolta asa-numita Devotio moderna. Constatam deci o cerere sporita de certitudine in ceea ce priveste mantuirea personala, din partea unei societati finalmente crestinata in profunzime, la care Biserica oficiala nu raspunde decat partial. Acest raspuns in fata incertitudinii mantuirii este dat prin accentul pe care il dobandesc cultul sfintilor, al sfintelor moaste, pelerinajele, toate dovezi ale unei religiozitati puternice si din ce in ce mai interiorizate.

Individualismul. Reforma apare intr-o societate marcata de evolutiile situate sub semnul Renasterii si al capitalismului incipient, care pun accentul pe om ca persoana, si mai putin ca membru al unei colectivitati. Religia trebuia deci sa fie si ea interiorizata, sa se adreseze direct omului ca individualitate si nu ca membru al colec-tivitatii denumita Biserica. Fata de Evul Mediu, in care omul nu poate supravietui decat in interiorul grupului sau social, acum se preco-nizeaza, cel putin teoretic, ideea eliberarii individului si ca atare se creeaza si premisele ca aceasta personalitate independenta sa poata ajunge la contactul cu divinitatea si fara medierea bisericii.

Starea bisericii. In istoria bisericii crestine, spiritualul fusese intotdeauna contaminat de temporal. In Occident, in aceasta perioada continuau practici combatute in van de clerici clarvazatori si laici exigenti: functiile bisericesti se cumparau si se vindeau, existau prelati care cumulau mai multe functii eclesiastice pe care nu le puteau indeplini, dar care le aduceau beneficii materiale, multi membri ai inaltei ierarhii bisericesti preferau sa rezideze la Roma, pentru a fi aproape de centrul de putere si de influenta al curiei papale, sau la curti ale principilor, lipsindu-si astfel enoriasii de asistenta si indru­marea lor. In pofida reformei gregoriene, clerul continua sa fie imoral si ignorant in proportii mari, iar papii si cardinalii dadeau primii exemple de coruptie si desfrau. Activitatea de sustinatori ai culturii desfasurata de papii renascentisti a avut, in mod poate greu de inteles astazi, pe termen scurt, consecinte negative asupra Bisericii, fisca­litatea excesiva si expedientele pe care le foloseau (vezi indulgentele) pentru a finanta arta si pe artisti generand opozitie si contestari viru­lente. Ca o consecinta a acestei stari de lucruri, adeptii Reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclasta, intrucat priveau arta ca pe un lux inutil si ca o piedica in calea comunicarii directe dintre credincios si divinitate. Evident, luxul personal al prelatilor si bogatia excesiva a Bisericii faceau, de asemenea, obiectul criticilor.

Cum toate acestea nu sunt de fapt situatii exceptionale, caci ele reprezentau, am putea spune, "normalitatea" in interiorul Bisericii, ele-mentul de noutate este adus la inceputul secolului al XVI-lea de inmultirea scandalurilor si denuntarilor privind aceasta stare de fapt.

Conditiile culturale. Bipolaritatea culturala (stiutorii si nestiu-torii de carte) si sexuala (celibatari si casatoriti) intre clerici si laici era sustinuta de Biserica drept motivatie a superioritatii clerului, dar conditiile erau acum schimbate fata de perioada de inceput a Evului Mediu.

Ridicarea varstei de casatorie catre 30 de ani, pentru barbati, dar si pentru femei, obliga o mare parte a membrilor societatii sa traiasca in celibat o vreme mai indelungata decat in timpul "vechiului regim demografic", in care casatoriile se contractau devreme, la pubertate. In aceste conditii, argumentul vietii "neprihanite" a clericilor nu mai putea avea prea multa valoare pentru a le justifica privilegiile fata de laici, mai ales ca realitatea concubinajului preotilor sau a imoralitatii calugarilor era greu de contestat.

Stiinta de carte se inmultise in randurile unei "clase de mijloc" provenita in principal din orase, care reprezentau centre de activitate mestesugareasca si comerciala ce facusera necesar un nivel minim de instructie. De asemenea, progresele Renasterii si Umanismului in ran­durile laicilor interesati sa-si cultive spiritul contribuisera la pierderea monopolului cultural de catre clerici.

Un efect foarte important al cresterii numarului stiutorilor de carte este accesul direct la Biblie, facilitat, pe de o parte, de traducerile cartii sfinte in limbile vorbite, iar pe de alta, de raspandirea acesteia prin intermediul tiparului. De altfel, rolul tiparului in succesul Refor­mei este foarte important, datorita climatului intelectual pe care il favorizeaza, intrucat el contribuia nu doar la raspandirea Bibliei si a lucrarilor teologice, ci si a operelor umanistilor. Acestia, preocupati de intoarcerea la surse, dezvolta exegeza filologica, prin intermediul careia sint descoperite noi fapte menite sa zdruncine pozitia Bisericii oficiale. De exemplu, o lovitura serioasa la adresa suprematiei pontifi­cale a fost data prin demonstrarea de catre Lorenzo Valla, in secolul al XV-lea, a falsitatii Donatiei lui Constantin, document pe care se bazau multe din pretentiile papalitatii la stapanirea temporala. Poate chiar mai importanta a fost noua traducere in latina de catre Erasmus din Rotterdam a Noului Testament, intrucat astfel se revelau greselile tra­ducerii facute Bibliei in secolul al IV-lea de catre Ieronim.

In concluzie, se constata la inceputul secolului al XVI-lea un climat general de inmultire a contestarilor Bisericii pe baze religioase, morale, intelectuale.

Factori economico-sociali

Se adauga la aceasta o serie de elemente de natura economica si sociala care au avut rolul lor in transformarile ce au afectat Biserica. Aceasta putea reprezenta o piedica ideologica si materiala in calea schimbarilor angrenate de capitalismul nascand. De exemplu, Biserica catolica persista in condamnarea comertului si a imprumutului cu do-banda, chiar daca isi mai atenuase in timp pozitia, prin "inventarea" Purgatoriului, al treilea loc destinat, in principal, sa ofere sperante de mantuire negustorilor si bancherilor, "contaminati" de folosirea inco­recta a banilor. Aceasta ideologie, care sustinea ca "banii nu fac pui", si ca atare dobanda nu e permisa, intra in contradictie cu nevoile fundamentale ale "clasei de mijloc", angajata pe calea profitului de tip capitalist. Pe de alta parte, bogatia Bisericii, mai ales cea funciara,

suscita dorinte de secularizare a bunurilor ecleziastice, mai ales din partea aristocratiei. Ideea era insa pe placul unor mase mai largi o dovedisera tulburarile husite si avea sa o demonstreze clar Razboiul taranesc german.

Factori politici

In succesul pe care l-a cunoscut Reforma, un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern, care evolua in directia nationala, si universalismul Bisericii romane, care se prezenta ca un organism supranational. Statele pornite pe calea modernizarii, si care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autoritatii pe intregul lor teritoriu, doreau sa elimine un centru concurent de putere, care in plus nici nu se afla pe teritoriul lor, ci in exterior, la Roma. Din aceste motive, privilegiile si imunitatile Bisericii nu mai sunt tolerate. Monarhii aveau intentia sa transforme Biserica intr-un instrument pe care sa-l poata folosi in interesul propriu. In cazul in care au reusit sa-si asigure controlul Bisericii prin buna intelegere, deschi­zand calea spre secularizare si laicizare, cum s-a intamplat in 1516 cu Concordatul de la Bologna incheiat de regele Frantei, Francisc I, si papa, monarhii nu mai sunt interesati sa sprijine Reforma. In alte conditii, monarhii aflati in permanenta nevoie de fonduri, datorita sporirii aparatului birocratic sau necesitatilor militare impuse de frecventele conflicte, pot fi usor castigati de ideea secularizarii importantelor averi bisericesti. In general insa, aceasta motivatie economico-politica in sprijinirea Reformei nu functioneaza decat la nivelul entitatilor statale mici: orase, cantoane, principate. Cu exceptia Angliei, unde a actionat un complex de factori cu totul specifici, nici un mare stat absolutist nu a fost castigat in intregime de ideile Reformei.

Pe fondul unor asemenea evolutii deosebit de complexe, datorita unor factori care actioneaza in mod specific in diferite zone ale Europei si in diferite momente, apar si se cristalizeaza ideile esentiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. Acestea au fost afir­mate cu forta de Luther si pot fi sintetizate in: mantuirea prin credinta (sola fide sacerdotiul universal (orice crestin este preot si nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor si al Bisericii), autoritatea exclusiva a Bibliei, care reprezinta singura sursa a credintei (sola Scriptura).

Doctrina luterana

Martin Luther (1483-1546) a intrat in viata monastica in 1505, in urma unei experiente personale traumatizante (surprins de o furtuna puternica, promite sa se calugareasca daca scapa). Studiile sale de teologie facute in scopul de a raspunde angoasei privind mantuirea il determina sa ajunga la unele concluzii personale privind rolul credin-tei si al faptelor in procesul indreptatirii omului. Intrarea sa in arena dezbaterilor publice este determinata de una din practicile frecvent utilizate in acea perioada de Biserica romana: vanzarea de indulgente, care scuteau pe cel ce le cumpara de penitenta datorata aici pe pamant pentru pacatele faptuite. In 1515, papa Leon al X-lea, dornic sa stranga banii necesari renovarii catedralei San Pietro de la Roma, insarcineaza cu vanzarea indulgentelor in Germania pe dominicanul Tetzel. Luther nu apreciaza scopul nobil al papei si in 1517, la Universitatea din Wittemberg unde era profesor, sustine public cele 95 de teze care condamnau practica vanzarii indulgentelor.

Contestarea drepturilor papalitatii atrage deschiderea unui proces in incercarea de a-l condamna pe Luther, care beneficiaza insa inca de la inceput de sprijinul electorului de Saxa, Frederic cel Intelept. Dupa o aparenta intelegere cu papalitatea, survenita in 1519, Luther continua sa scrie lucrari (precum Apelul catre nobilimea crestina de natiune ger­mana sau Captivitatea babilonica a bisericii) si sa predice deschis impotriva unor practici ale Bisericii catolice. In aceasta perioada, el incepe sa afirme faptul ca este suficient sa crezi pentru a fi mantuit si ca orice crestin poate intra in relatie directa cu divinitatea, fara a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. In 1520, papa Leon al X-lea il excomunica, dar Luther, incurajat de sustinerea partizanilor pe care ii avea, arde bula de excomunicare impreuna cu alte lucrari de drept ecleziastic. Se declansase conflictul deschis si imparatul Carol al V-lea il convoaca, dandu-i garantii ferme de securitate, la dieta de la Worms. Acolo, in 1521, Luther refuza sa renunte la convingerile sale si dieta il declara in afara legii, putand fi prins si ucis de oricine. Pe drumul de intoarcere insa, este "rapit" de oamenii electorului de Saxa, care il ascund in castelul de la Wartburg. Acolo Luther scrie mai multe lucrari continand principii teologice esentiale ale Reformei pentru a pune la indemana oponentilor bisericii oficiale argumente scripturare, traduce in germana Noul Testament (1522), dupa editia realizata de Erasmus. In 1534, finaliza si traducerea Vechiului Testament, realizand

astfel versiunea integrala a Bibliei (aparuta in 1545), ce a jucat un rol de prim rang nu doar in Reforma, dar si in constituirea limbii germane literare.

Raspandirea lucrarilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a impiedicat sa impartaseasca soarta lui Ian Hus, caci ideile sale i-au atras tot mai multi sustinatori, oferindu-i astfel protectia popularitatii. In 1526, dieta de la Speyer refuza aplicarea edictului de la Worms, care il scotea pe Luther in afara legii, si lasa temporar printilor si oraselor libere dreptul de a-si alege religia. In 1529, cand o noua dieta condamna ideile reformatoare, sase printi si paispre­zece orase libere protesteaza impotriva acestei hotarari si, incepand din acel moment, adeptii lui Luther au fost numiti "protestanti". Au loc si clarificari doctrinare; in 1530, Melanchton, discipol apropiat al lui Luther, redacteaza Confesiunea de la Augsburg document esential pentru expunerea ideilor de baza ale credintei luterane. Partizanii lui Luther se tranforma intr-un adevarat partid politic prin constituirea in 1531 a Ligii de la Schmalkalden, care ii grupa pe cei nemultumiti in aceeasi masura de abuzurile Bisericii romane si de politica imparatului Carol Quintul. Razboiul civil declansat in imperiu intre aparatorii si contestatarii reformei se termina, dupa moartea lui Luther, prin pacea de la Augsburg, care in 1555 statua principiul cuius regio, eius religio (a cui este conducerea, a aceluia este si religia). Nu era vorba de recu-noasterea tolerantei religioase, ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat si supusilor lor. Cine nu dorea sa accepte schimbarea de religie putea parasi, in anumite conditii, principatul. In acest fel se confirma succesul Reformei intr-o anumita parte a Germaniei (axa renana, sud-estul) si diviziunea sa religioasa. care avea sa fie durabila. Din ce in ce mai multi crestini acceptau ideile lui Luther referitoare la mantuirea prin credinta, dar oferit in mod absolut gratuit omului de catre Dumnezeu, care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasa, pomeni, pelerinaje, cumpararea de indulgente etc.). De asemenea, era bine primita ideea legaturii directe dintre om si Dumnezeu, fara mijlocirea Bisericii si a preotului, intrucat credinciosul, care are acces la Biblia tradusa in limba sa, poate afla si singur adevarurile credintei din cartea sfanta. Fiecare credincios devine el insusi preot si, in consecinta, tainele nu mai sunt nici necesare, nici valabile, cu exceptia botezului si a impartasaniei, singurele pomenite explicit in Evanghelii. In fond, esentialul doctrinei

lui Luther poate fi exprimat in sola gratia, sola fide, sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc, numai prin credinta, numai prin Scriptura).

Doctrina calvinista

Ideile lui Luther aveau sa fie duse mai departe si precizate de o maniera riguroasa de Jean Chauvin (1509-1564), care si-a latinizat numele in Calvinus. Nascut intr-o familie de juristi, Calvin face studii de drept, greaca, ebraica la Paris si in alte orase franceze importante. Cucerit de ideile lutherane, se implica in disputele de idei care ii opuneau pe protestanti catolicilor si in 1533 este nevoit sa fuga din regatul francez, refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra, sora lui Francisc I si protectoare a umanistilor. Reintors in Franta, este nevoit din nou sa fuga, datorita unui scandal legat de afise cu continut protestant, in 1534; de data aceasta se refugiaza la Basel, unde redac-teaza opera sa esentiala, Institutiile religiei crestine, publicata prima data in latina, in 1536. Exilul il poarta pentru o vreme la Geneva, unde ideile Reformei erau deja impartasite de notabilitatile orasului. Calvin ramane acolo din 1536 pana in 1538, implicandu-se in organizarea orasului pe principii protestante, dar intra in conflict cu autoritatile datorita caracterului sau excesiv de autoritar. Pleaca la Strasbourg, unde ramane pana in 1541, data reintoarcerii la Geneva. Sub condu­cerea sa, orasul elvetian se transforma intr-o capitala a Reformei, unde Calvin conduce o teocratie inspirata din preceptele biblice. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler, nici liturghie, altar, icoane, iar din taine recunostea doar botezul si impartasania. Serviciul religios este realizat de pastori, care au fost alesi de comunitate dintre cei instruiti in teologie si care au ca principal rol predica. Ei nu sunt preoti, intrucat reformatii nu mai accepta taina hirotonisirii si intrucat orice crestin este preot, datorita contactului sau direct cu Biblia.

Calvin insista pe ideea gratiei divine care este necesara pentru mantuirea individuala. In viziunea sa, Dumnezeu este situat la o departare imensa fata de om, care nu se poate mantui de pacatul originar prin propriile mijloace. In atotstiinta si atotputernicia sa, Dumnezeu a hotarat de la inceputul lumii care vor fi cei mantuiti si care cei condamnati, astfel incat omul este predestinat unui destin sau altuia, fara sa-l poata influenta in vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate sti daca este osandit sau mantuit, dar el este dator sa creada ca se afla printre cei mantuiti, sa se comporte ca si cum ar fi sigur de

mantuirea sa si, indiferent de ceea ce i se intampla, sa aduca lauda lui Dumnezeu. O doctrina esential pesimista, cum este calvinismul originar, a dobandit insa o extraordinara incarcatura pozitiva, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, in Etica protestanta si spiritul capita­lismului, arata coincidenta dintre zonele care au fost convertite la calvinism si cele in care capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicatia ar consta in acceptarea de catre Calvin, chiar daca destul de timid, a dobanzii moderate, ceea ce favorizeaza dezvoltarea capitalismului.

Calvinismul s-a raspandit in Elvetia, Franta (unde intre 1562 si 1589 au avut loc distrugatoare razboaie religioase), Tarile de Jos, Anglia si apoi, sub diferite forme, in America de Nord.

Calvinismul nu este singura varianta de confesiune reformata aparuta dupa constituirea lutheranismului, intrucat Reforma, prin renun­tarea la preoti si la autoritatea superioara a Bisericii ca institutie, sustinand dreptul fiecarui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scotia), zwinglianism (Elvetia), anabaptism, unitarianism (Transilvania) etc.

Reforma catolica

Reactia ierarhiei catolice si a papalitatii la toate aceste contestari a fost la inceput extrem de violenta, prin excomunicari, condamnari, razboaie religioase. In fata avansului tot mai pronuntat al ideilor Reformei, este convocat, in sfarsit, acel indelung dorit conciliu care trebuia sa realizeze Reforma din interior a Bisericii catolice.

Desfasurat intre 1545-1563 la Trento, timp in care s-au inregis­trat dezbateri doar in opt ani, conciliul a dezbatut probleme dogmatice si disciplinare, dar fara a fi reusit sa asigure prezenta protestantilor la lucrari si nici dorita, de catre Roma, reintoarcere a acestora in sanul Bisericii catolice.

Conciliul de la Trento nu accepta nici una din ideile Reformei protestante, confirmand dogmele stabilite anterior. In acelasi timp insa, combate acele abuzuri care atrasesera numerosi credinciosi in tabara contestatarilor, ia masuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale caror abateri erau aspru criticate, si hotaraste crearea unor ordine noi. Dintre acestea, cea mai mare importanta a avut-o ordinul iezuit, intemeiat de nobilul spaniol Ignatiu de Loyola si recu­noscut de papa in 1540. Prin disciplina sa riguroasa, organizarea cvasimilitara, prin supletea de care a stiut sa dea dovada, prin

invatamantul de foarte buna calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor, indiferent de confesiune, ordinul iezuit a contribuit la reintoarcerea unor regiuni la catolicism, iar mai tarziu a avut o vocatie misionara deosebita in Orient si in Lumea noua.

In ceea ce priveste masurile disciplinare si dogmatice, la Trento se iau o serie de hotarari care au marcat pana in secolul XX doctrina si organizarea Bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt:

capul Bisericii e papa, urmasul sfantului Petru, garantul uni­tatii Bisericii;

limba de cult e latina (masura indreptata impotriva introducerii de catre protestanti a limbilor vernaculare in cultul religios);

versiunea oficiala a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a pastra monopolul clerical asupra textului sfant, a carui traducere in limbile vulgare nu e autorizata, in ideea impiedicarii interpretarii Bibliei de catre laici);

mantuirea se realizeaza prin credinta si prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, si prin intermediul Fecioarei si al celorlalti sfinti (impotriva ideii mantuirii doar prin credinta, care facea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserica, fie sfinti, al caror cult e desfiintat de protestanti);

Biserica pastreaza in continuare cele 7 Taine statuate de traditie (impotriva contestarii lor totale de catre unii reformati sau a reducerii lor la doua);

este mentinut celibatul preotilor (care fusese desfiintat inca de Luther, ca inutil in masura in care fiecare crestin e preot si nu exista diferente artificiale intre clerici si laici);

sunt luate masuri impotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de functii ecleziastice, nerezidenta prelatilor in eparhia lor, excesele fiscalitatii pontificale;

este reorganizat invatamantul bisericesc, pentru ridicarea nive­lului cultural al clerului catolic, caruia i se cere sa poata combate cu argumente teologice si intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important in aceasta privinta l-au avut seminariile pentru formarea preotilor, dar si colegiile iezuite, care au asigurat in unele zone, pana in secolul XX, un invatamant de o deosebita calitate destinat clericilor si laicilor;

este stabilita obligatia preotului de a predica, cel putin o data pe saptamana, in limba vorbita, pentru a spori influenta invatamintelor Bisericii asupra credinciosilor;

se stabileste Indexul cartilor interzise, pentru a lupta impotriva raspandirii ideilor Reformei;

este reorganizata Inchizitia, pentru eficientizarea vanatorii de "eretici", cum sunt considerati reformatii.

Consecintele Conciliului de la Trento au fost extrem de impor­tante, intrucat el a realizat o autentica reforma interioara a Bisericii catolice, dandu-i acesteia fizionomia pe care si-a pastrat-o, cu putine schimbari, pana astazi. Desi au refuzat sa accepte ideile protestantilor, inaltii ierarhi catolici au fost obligati sa aplice ei insisi o serie de invataturi care se inrudesc in esenta cu cele promovate de adversarii lor. Dupa Trento, religiozitatea catolica pune mai mare accent pe interio­rizarea credintei, pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu, chiar daca acesta presupune intotdeauna intermedierea preotului si a Bisericii. Ridicarea nivelului intelectual al preotilor si preocuparea pentru educarea populatiei au fost un alt raspuns la contestarile reformate si la practicile reformatilor care puneau un mare accent pe instructia tuturor crestinilor, pentru a fi in stare sa citeasca si sa inteleaga singuri textele sacre. Pe termen lung, rezultatul a fost alfabetizarea pe scara mult mai larga decat inainte a Europei occidentale, mai accentuata in zonele reformate, dar oricum activa si in spatiile ramase catolice. Prin masurile de reforma interioara, Biserica romana isi consolideaza pozitiile in zonele ramase catolice si reuseste chiar sa recastige la catolicism teritorii care basculasera initial in tabara Reformei (Austria, Bavaria, Polonia). Misionarii catolici reusesc sa cucereasca o serie de spatii in lumea extraeuropeana, in acest domeniu detasandu-se activitatea lui Francisc Xavier, considerat apostolul Indiei, Chinei, Japoniei.

Concluziile generale privind semnificatia si impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt, intrucat urmarile revolutiei incepute de Luther in 1517 au fost deosebit de complexe. Cea mai evidenta consecinta este ruperea unitatii crestinatatii apusene, pe o linie care s-a observat ca urmeaza, in mare, vechiul limes roman. Au ramas credincioase Romei acele regiuni care facusera parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franta, Spania) si s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia) sau care n-au facut niciodata parte din Imperiu (spatiul german, spatiul scandinav). Dincolo de aspectele geografice sau de marime, conteaza faptul ca Reforma a izbandit in acea parte a Europei care era moderna, dinamica, unde existau un numar important de orase si un procent

semnificativ de stiutori de carte. Apropierea geografica de Roma a reprezentat o piedica in calea raspandirii ideilor Reformei, cum s-a intamplat in Italia, unde abuzurile papalitatii erau totusi foarte puternic resimtite. De asemenea, unele conditii particulare au impiedicat succe­sul Reformei, cum ar fi cazul Peninsulei Iberice, unde sfarsitul tarziu al Reconquistei, purtata in numele crestinismului roman, si lupta impotriva iudaismului au mobilizat toate energiile.

In directa legatura cu aceasta divizare a crestinatatii apusene se afla intemeierea unor state noi, cum ar fi Suedia, iesita din uniunea de la Kalmar, si care foloseste luteranismul ca armatura ideologica, Prusia, stat realizat prin secularizarea in 1525 de catre Albert de Brandeburg, Marele Maestru teuton, a teritoriilor ordi­nului cavalerilor teutoni, Provinciile Unite (viitoarea Olanda), unde lupta impotriva dominatiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului.

Secularizarile averilor bisericesti, care s-au realizat in diferite zone, au avut uneori un efect economic, contribuind, ca in Anglia, la dezvoltarea capitalismului, iar pe de alta parte, anunta prin spiritul lor laicizarea care avea sa se produca mai tarziu in Europa.