RENASTEREA

RENASTEREA

Intelectualii din secolele XIV-XVI dobandesc o accentuata con-stiinta a specificitatii epocii in care traiesc in raport cu cea anterioara, pe care incep sa o considere o perioada intunecata, o epoca obscura si barbara. Ei sunt cei care "inventeaza" ideea de Ev Mediu, aplicata perioadei ce separa Antichitatea de vremea lor, iar pentru perioada in care traiau, si pe care o considerau "moderna", folosesc termenul de "renastere" (Rinascita, la Vasari). Acest termen cuprinde un intreg program ideologic, vizand revenirea la viata a Antichitatii greco-ro­mane pe care acesti oameni de cultura o apreciau in cel mai inalt grad. La inceput desemnand miscarea culturala din secolele XIV-XVI (circa 1350-1620), termenul de Renastere a inceput, din secolul al XIX-lea, sa desemneze epoca istorica din perioada respectiva, situata intre evul mediu si epoca moderna. Uneori, termenul de Renastere e folosit intr-un sens restrans, semnificand curentul artistic originar din Italia secolului al XIV-lea si care a cucerit apoi spatii vaste ale Europei. In cele ce urmeaza, vom folosi termenul de Renastere in sensul de curent cultural, caracterizat, conform expresiei lui Peter Burke, printr-un "manunchi de schimbari", care au marcat istoria Europei in secolele XIV-XVI.

De asemenea, un alt termen care e folosit cu referire la aceasta perioada este cel de "umanism". Intr-o prima acceptie, el desemneaza pozitia filosofica prin care omul si valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. Un alt inteles, aparut din secolul XIX, o data cu termenul propriu-zis, este cel de miscare intelectuala, ras-pandita in Europa in secolele XIV-XVI, preocupata de filosofie si de studiul textelor antice.

In evolutia umanismului au fost identificate mai multe curente, definite mai intai in Italia. Umanismul civic reprezinta miscarea aparuta din secolul XIV in orasele-state italiene, si in special la Florenta, ce punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie sa-l aiba

cetateanul in interiorul cetatii sale. Comportamentul economic al ceta-teanului este analizat de Leon Battista Alberti, iar raporturile dintre acesta si autoritatea politica fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli (Principele) si Guiciardini (Istoriile florentine).

Umanismul filologic a aparut datorita interesului intelectualilor epocii pentru Antichitate, a carei mai buna intelegere presupunea cunoasterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina, greaca, ebraica) in spiritul indemnului de intoarcere la izvoare (ad fontes O prima necesitate a fost descoperirea si redescoperirea manuscriselor antice, care, dupa expresia lui Poggio Bracciolini, neobosit cautator al acestora, zaceau in manastiri ca in niste inchisori. Manuscriselor latine (Quintilian, Cicero, Lucretiu, Tacitus etc.), gasite in manastirile occidentale, li se adauga manuscrisele grecesti patrunse in Europa apuseana in numar mai mare de la sfarsitul secolului al XIV-lea, cand se reiau contactele in vederea reunirii bisericilor, si mai ales dupa cucerirea Constantinopolului de catre turci. Repunerea in circulatie a manuscriselor antice nu era insa suficienta, deoarece se constata, prin compararea diferitelor variante, ca in timpul transmiterii manuscriselor au aparut numeroase alterari datorate copierii. De aceea, au fost stabilite, in special de catre Lorenzo Valla si de Poliziano, unele reguli privind editarea manuscriselor, prin care se urmareste stabilirea textului celui mai corect si mai apropiat de original. Critica filologica a permis astfel datarea documentelor si demonstrarea falsurilor. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donatiei lui Constantin, pe care Lorenzo Valla (1405-1457) o arata, pe baza stilului si a limbii latine folosite, a fi fost un fals realizat in cancelaria pontificala in jurul anului 750.

Umanismul filosofic a aparut la Florenta, in urma revigorarii studiului lui Platon, pe baza descoperirii si traducerii in latina a ope­relor sale originale. Sub patronajul familiei Medici, si sub influenta profesorului grec Gemistos Plethon, se organizeaza o "academie plato­niciana", in care filosofi precum Pico della Mirandola si Marsilio Ficino popularizeaza o conceptie religioasa caracterizata de accederea omului catre Dumnezeu prin intermediul lumii ideilor, prin dialectica cunoas-terii si a iubirii, dar fara medierea obligatorie a Bisericii. In relatia omului cu Dumnezeu, primul este revalorizat in sensul accentului pus pe individualitatea si pe valoarea sa. Pico de la Mirandola exprima, in opera sa Despre demnitatea omului, ideea fundamentala a umanis­mului, potrivit careia nu exista nimic mai admirabil decat omul.

Ideile umaniste se raspandesc in toata Europa datorita conti­nuarii folosirii limbii latine ca limba de comunicare internationala si scrisorilor pe care le schimba intre ei membrii "republicilor literelor". Exemplul cel mai cunoscut este al corespondentei purtate de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanisti din Tarile de Jos, Franta, Anglia, Italia, Germania, Ungaria (Nicolaus Olahus).

Cel mai de seama instrument al difuzarii ideilor Renasterii si umanismului a fost tiparul. Ca factor de multiplicare a creatiei culturale, tiparul favorizeaza dezvoltarea literaturilor in limbile verna-culare si prin aceasta contribuie la transformarea treptata, timp de cateva secole, a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite, intr-un fenomen de masa.

La aceasta a contribuit si multiplicarea institutiilor de invatamant, care permit cresterea numarului stiutorilor de carte. Renasterea moste-neste institutia medievala a Universitatii, care isi continua existenta, adaptandu-se noilor realitati. Celor 45 de universitati care existau pana la 1400 li se adauga alte 48 create intre 1400 si 1550. Dar institutia de invatamant specific renascentista a fost colegiul. Acesta mostenea traditia facultatii de arte si era destinat studiului umanioarelor sau umanitatilor (Leonardo Bruni facuse distinctia, ramasa valabila pana astazi, intre scientia rerum, domeniul studiilor reale, si domeniul studiilor umaniste literatura, istorie, filosofie). Baieti de 10-12 ani, repartizati in clase omogene potrivit varstei, spre deosebire de universitate care lua in considerare doar nivelul cunostintelor, incepeau sa parcurga un ciclu de studii de 7 ani, mergand de la elementele cele mai simple (lectura, gramatica) la cele mai complexe (filosofie, logica, matematici). Reforma religioasa a impulsionat si mai mult dezvoltarea colegiilor, atat in mediul catolic (rolul iezuitilor), cat si in cel protestant. Progresele alfabetizarii sunt notabile in secolul al XVI-lea, la sfarsitul acestuia numarul stiutorilor de carte ajungand probabil la 15% in Scotia, 16% in Franta, 25% in Anglia.

Transformarea culturii intr-un fenomen de masa nu a fost insa posibila fara implicarea diferitelor persoane sau institutii in sustinerea activitatii culturale. Daca ne referim la tipar, constituirea unei manu­facturi este o activitate costisitoare si riscanta, ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. Capete incoronate, principi, persoane cu posibilitati materiale intervin in sustinerea activitatii oamenilor de cultura, a artistilor, a tipografilor. De exemplu, tiparul este introdus in Franta la 1470, din initiativa regelui Ludovic al XI-lea. Si in spatiul romanesc,

prima tiparnita a functionat intre 1508-1512 din initiativa domnito­rului Radu cel Mare. (In acest din urma caz, semnificativa e perioada scurta in care tiparul functioneaza, intrucat aceasta releva, pe de o parte, absenta unui public cultivat care prin cererea de carte sa faca posibila continuarea activitatii, iar pe de alta parte, absenta mediului urban in care un asemenea public putea sa se dezvolte).

Activitatea de mecenat e insa cel mai frecvent legata de creatiile literare si artistice, a caror inflorire in perioada Renasterii nu ar fi fost posibila fara existenta unor protectori bogati si influenti. Acestia apartin diferitelor medii socio-economice, incepand cu Biserica, ramasa principalul patron al artistilor plastici, papalitatea jucand un rol esential in afirmarea programului artistic al Renasterii prin comenzile adresate unor mari creatori. Numele cele mai rasunatoare sunt, pro­babil, cel al lui Michelangelo, caruia i s-a comandat pictarea boltii Capelei Sixtine de la Roma, ca si realizarea mormantului papei Iuliu al II-lea, si cel al lui Rafael, insarcinat de acelasi Iuliu al II-lea cu picta­rea unor camere ale Vaticanului.

Regalitatea se implica si ea din ce in ce mai mult in sustinerea artistilor si literatilor, in contextul in care afirmarea monarhiilor cen­tralizate presupune si dezvoltarea unei dorinte de stralucire in plan international, ceea ce se poate realiza prin contributiile celor mai de seama artisti. Regii Frantei sustin artistii indigeni, dar atrag si creatori italieni, daca ar fi sa-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. De altfel, artistii italieni sunt un "produs" de export extrem de cautat de monarhii europeni, fiecare incercand sa-i atraga pe cei mai inzestrati, imparatul Carol Quintul si fiul sau Filip al II-lea al Spaniei facand din Tizian portretistul lor oficial; chiar sultanii turci, dupa ce, se zice, l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo, il au in slujba lor pe Bellini.

Nobilimea, "disciplinata" intr-o anume masura datorita consoli-darii puterii aparatului de stat, limitata in posibilitatea confruntarilor reciproce violente, gaseste noi posibilitati de afirmare simbolica, prin exhibarea bogatiei si rafinamentului, manifestate din ce in ce mai mult prin posesia operelor de arta. Cazul cel mai graitor este cel al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenta, pe planul sustinerii pictorilor si sculptorilor (Leonardo da Vinci, Boticelli nu sunt decat doi dintre cei mai cunoscuti artisti care s-au aflat sub patronajul lor), dar si al literatilor si filosofilor, mai ales in cadrul "Academiei platoniciene".

Aceluiasi model i se conformeaza patriciatul urban tot mai bogat si rafinat, dezvoltat in orasele italiene, germane, flamande, dornic sa faca pe orice cale concurenta nobilimii, inclusiv prin intermediul dobandirii si etalarii operelor de arta. Individual, dar si in cadrul corporatiilor, mestesugarii si negustorii sustin impodobirea bisericilor din orase, sau chiar a constructiilor civile de interes colectiv (primariile). Astfel, la Florenta, Arte di Calimala a contribuit la deco­rarea Baptisteriului, in vreme ce Arte della Lana a avut o contributie deosebita in impodobirea catedralei.

Aceasta implicare a laicilor in sustinerea creatiei culturale are multiple explicatii, dincolo de preocuparea sincera pentru arta si litera-tura, care caracterizeaza din ce in ce mai multi oameni, pe masura raspandirii ideilor umaniste si renascentiste, existand si o serie de factori materiali care contribuie la aceasta. Un rol foarte important l-au avut transformarile in aspectul locuintei, devenita mai functionala, mai confortabila si mai luxoasa. Folosirea sticlei transparente pentru gea­muri confera o mai mare luminozitate incaperilor si face posibila expunerea picturilor si sculpturilor, care acum pot fi admirate in con­ditii mai bune. "Sedentarizarea" nobililor, care nu se mai deplaseaza periodic intre mai multe resedinte, pentru a consuma la fata locului produsele, permite aparitia unui mobilier mai diversificat si de dimen­siuni mai mari, impodobit de catre sculptori si pictori in spiritul artei epocii. Aparitia genului picturii de sevalet, realizata pe panza si cu ajutorul culorilor in ulei, a redus dimensiunile operelor de arta, tabloul fiind acum usor maniabil si oferind foarte bune posibilitati de integrare in noul tip de interior al locuintelor celor privilegiati. La aceasta se adauga aparitia genului portretului, ceea ce a determinat din ce in ce mai multi nobili sau membri ai starii de mijloc sa-si comande portretele diferitilor artisti in voga. Din secolul al XV-lea, decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor, spre deosebire de perioada anterioara, in care principalele elemente decorative, avand in acelasi timp si rol practic, de protectie impotriva frigului, erau tapiseriile. Acestea din urma nu dispar, ci evolueaza, foarte frecvent fiind intalnita transpunerea in tapiserie a unor tablouri celebre sau chiar desenarea de catre mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael si al cartoanelor reprezentand Faptele apostolilor, desenate pentru tapiserii pentru decorarea peretilor Capelei Sixtine). Centrele cele mai cunoscute sunt cele traditionale, precum Flandra, carora li se adauga altele noi, adesea create la initiativa regalitatii, precum cele din

Franta. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de arta realizate de artisti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian, cum ar fi farfuriile, canile, placile de faianta, elementele folosite la constructia sobelor. Chiar mai mult decat reproducerile prin gravura, aceste obiecte de mici dimensiuni, care reprezinta produse de export deosebit de cautate, contribuie de o maniera decisiva la raspan-direa programului artistic al Renasterii si la succesul pe care artistii epocii il au in toate colturile Europei.

Acest succes, competitia din partea diferitilor mecenati pentru atragerea celor mai talentati artisti, constiinta propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobandesc contribuie la o definire a artistului diferita fata de perioada anterioara. Daca in Evul Mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meserias, care facea parte dintr-o breasla, lucra impreuna cu mai multi confrati la realizarea unui obiect si foarte rar considera ca e necesar sa-si semneze creatia, in Renastere conceptia aceasta se schimba. Desigur, exista in continuare ateliere unde lucrarile se realizeaza in comun, artistul depinde inca intr-o ma-sura foarte mare de comanda pe care i-o face clientul, fiind cel mai adesea obligat sa respecte gustul sau pretentiile acestuia, dar treptat se contureaza ideea unicitatii creatorului de arta, a specificului persona-litatii sale, a importantei originalitatii. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creatiei, ca dovada a raspandirii ideii paternitatii artistice, a propriei valori a creatorului, care acum e o individualitate, nu un simplu membru al unei bresle anonime.

Oameni cu personalitati puternice, inspirati adesea de programe filosofice complexe, creatorii renascentisti realizeaza opere foarte diferite, dar care in ansamblu sunt caracterizate printr-o serie de trasa-turi comune. Dintre acestea merita amintite:

antropomorfismul, accentul pus pe om, devenit centrul creatiei artistice si literare;

nou raport intre om si divinitate, Renasterea neaducand cu sine o laicizare a artei, ci promovand un nou tip de pietate, mai inte­riorizata, si o relatie mai directa cu Dumnezeu. Este incorect sa se vorbeasca de o contestare a religiei crestine pe baza subiectelor inspi­rate din mitologia pagana, caci aceasta reprezinta pentru artisti si scriitori un model formal, care nu contravine crestinismului lor sincer (Rafael picteaza "Scoala din Atena", dar si cele mai impresionante "madonne" ale Renasterii);

individualismul, care decurge din constiinta valorii omului, ca o creatie unica a divinitatii, dar si a propriului efort, conform expresiei lui Pico della Mirandola: "tu omule, propriul tau plasmuitor si sculp­tor". Tipul uman promovat de creatia renascentista este omul singular, titanul, cel care depaseste cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalitati;

natura ca sursa de inspiratie, vrednica de atentie si avand o valoare in sine, spre deosebire de perioada medievala, cand aceasta, ca si trupul omenesc, nu reprezenta decat un azil vremelnic si neimpor­tant in raport cu sufletul;

bucuria de a trai, atitudinea activa fata de existenta se opun contemplatiei promovate de clericii medievali si dispretului fata de lumea materiala.

Arta si literatura Renasterii se caracterizeaza deci, in general, prin increderea in om si in fortele sale, prin credinta in existenta progresului si printr-un optimism rezistent in fata tuturor vicisitu­dinilor, care il facea pe Ulrich von Hutten sa exclame: "Ce litere ! Ce vremuri! Ce bucurie-i sa traiesti"!.