Sfarsitul primului razboi mondial

Sfarsitul primului razboi mondial

Primul razboi mondial a avut multiple consecinte, in plan politic remarcandu-se doua evenimente majore: aparitia primului stat socialist din istorie - Rusia sovietica, si procesul de prabusire a imperiilor multi­nationale. Pe ruinele Austro-Ungariei, Germaniei (Al Doilea Reich), Imperiului Otoman si Imperiului Tarist au aparut o serie de noi state precum Polonia, tarile baltice (Estonia, Letonia si Lituania), Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria si Ungaria. In alte situatii, edificator este exemplul Romaniei, care si-a incheiat procesul de unificare a statului national modern. (

Consecintele politice ale primului razboi mondial au fost dublate de cele sociale si economice. Socul razboiului total a fost puternic resimtit in toate statele beligerante, doar Statele Unite ale Americii si Japonia avand avantajul de a nu lupta pe propriul teritoriu. In urma primei conflagratii mondiale, statisticile fac referire la circa zece milioane de morti, in timp ce alte surse indica insa 20 de milioane de morti si 20 de milioane de raniti. Se adauga, desigur, alte zeci de milioane de invalizi si orfani. Costurile totale, directe si indirecte, ale celor patru ani de lupte au fost estimate la circa 340 - 350 de miliarde de dolari. Unele surse indica faptul ca peste 20 de milioane de locuinte au fost distruse. Desigur, in urma folosirii noilor generatii de arme vaste teritorii au ramas distruse, agricultura si industria fiind puternic afectate, ceea ce a condus, evident, in primii ani postbelici, la scaderea vizibila a nivelului de trai[1].

Totusi, consecinta cea mai importanta a razboiului a derivat din maniera de organizare a pacii. Dupa cum observa istoricul J.M. Roberts, "cel mai cunoscut fapt privind organizarea pacii dupa Primul Razboi Mondial este ca a esuat in prevenirea altui Mare Razboi . Desigur, cauzele esecului au fost multiple si nu ar trebui aruncata intreaga vina pe artizanii pacii, musamalizand rolul statelor revansarde si totalitare.

1.1.1. Conferinta de pace de la Paris (1919 -1920)

Dupa capitularea si ultimei Puteri Centrale, Germania, statelor invingatoare le-a revenit sarcina de a organiza o conferinta de pace la care a fost trasata noua harta politica a lumii. Lucrarile propriu-zise ale conferintei s-au desfasurat in capitala Frantei, la Paris, in perioada 18 ianuarie 1919 - 21 ianuarie 1920, soldandu-se cu semnarea de tratate intre Aliati si cele cinci state invinse in Marele Razboi: Germania, Bulgaria, Turcia, Austria si Ungaria, ultimele doua in calitatea de mostenitoare ale defunctei monarhii bicefale.

Desi au participat 27 de puteri aliate, deciziile s-au luat la nivelul a doar cinci puteri: Statele Unite, Franta, Marea Britanie, Italia si Japonia. Restul statelor au fost considerate ca avand doar interese cu caracter special, fiind invitate doar la sedintele ce le priveau in mod direct. In aceasta postura s-a aflat si Romania. Organismul cel mai important al Conferintei de Pace de la Paris a fost Consiliul celor patru, format din presedintele american Woodrow Wilson si de premierii englez, francez, si italian, David Lloyd George, Georges Clemenceau si Vittorino Orlando.

Cu toate ca ideea de baza de la care s-a pornit a fost aplicarea celor 14 puncte wilsoniene[3], detaliate de presedintele american in celebrul discurs din fata Congresului, rostit la data de 8 ianuarie 1918. Datorita intereselor specifice si angajamentelor asumate de Marile Puteri pe parcursul conflictului, tratativele finale s-au indepartat de la acest spirit. S-au remarcat cu precadere interesele Frantei, care dorea revansa si garantii puternice ca Germania va fi ingenuncheata pentru o lunga perioada de timp, dar si cele ale Marii Britanii, Lloyd George fiind mai degraba adeptul unor prevederi moderate. Italiei i s-a rezervat un rol secundar, in timp ce lipsa Rusiei de la negociere s-a dovedit un motiv suficient de ingrijorare pentru cei care doreau aplicarea prevederilor tratatului.

Varianta finala a proiectului de tratat a fost inmanata delegatiei germane, condusa de contele von Brockdorf-Rantzau, la data de 7 mai 1919. Desigur, diplomatul german a protestat puternic, argumentand ca nu se regaseau in text termenii pe baza caruia Berlinul acceptase capitularea. Contele german nu a obtinut insa decat rectificari minore, fiind nevoit sa declare ca semneaza in lipsa de alternative, mai ales ca in Germania se declansase o adevarata criza datorita acestei probleme.

La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Puterile Aliate si Asociate si Germania a fost semnat in Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franta fusese umilita in 1871. Partea I a documentului cuprinde Pactul Societatii Natiunilor[4], care a fost introdus si in tratatele cu Austria, Bulgaria, Turcia si Ungaria. Potrivit acestuia era infiintata Societatea Natiunilor, avand drept organisme permanente Adunarea, Consiliul si Secretariatul, fiind stabilite totodata modul de reglementare a diferendelor dintre state, precum si sanctiunile aplicate pentru incalcarea prevederilor sale.

Data oficiala la care a luat fiinta Societatea Natiunilor (Liga Natiunilor) a fost 10 ianuarie 1920, dar prima sa sedinta a avut loc abia la 15 noiembrie. Proiectul Societatii a fost facut public de presedintele american Woodrow Wilson inca de la 14 februarie 1919 si intam­pinat cu mult entuziasm. Articolul 8 prevedea chiar reducerea inarma­rilor pana la un punct cat mai scazut, de natura sa asigure siguranta nationala si sa fie respectate obligatiile internationale asumate. Totusi, Liga a esuat, iar motivele au fost multiple. Marea slabiciune a reprezentat-o chiar lipsa Statelor Unite din Societate, dupa cum si absenta Uniunii Sovietice a constituit un handicap deosebit[5]. Lovitura de gratie a venit insa din partea statelor revizioniste.

Potrivit prevederilor tratatului de la Versailles, Germania era nevoita sa restituie mai multe teritorii. Astfel, Alsacia si Lorena reve­neau Frantei, Belgia primea o serie de cantoane, ducatul Schleswig trecea in posesia Danemarcei (conform plebiscitului organizat la 20 martie 1920, partea de nord s-a pronuntat pentru Copenhaga, iar centrul a ramas in componenta Germaniei), Polonia intra in posesia Posnaniei si a Prusiei Occidentale, in timp de Danzigul era proclamat oras liber sub controlul Societatii Natiunilor.

Totodata, Lituania primea Memelul, iar Saarul trecea pentru 15 ani sub control international, exercitat tot prin intermediul Societatii Natiunilor. Clauzele politice si teritoriale ale tratatului au fost dublate de cele militare, nu mai putin dure. In cazul Germaniei, serviciul militar obligatoriu era desfiintat, iar efectivele armatei erau plafonate la 100.000 de soldati. Armele de asalt si flota de razboi trebuiau distruse, in timp ce Renania era decla­rata zona demilitarizata.

Dar, poate mai impovaratoare decat aceste clauze li s-a parut germanilor acuzatia ca ei erau principalii vinovati de declansarea conflictului si de "violarea legilor si obiceiurilor razboiului si a legilor umanitatii'. A fost trecuta in vedere si plata unor daune materiale, suma urmand a fi stabilita de Comisia reparatiilor[6]. La acest capitol merita retinuta opinia de mare autoritate exprimata de economistul britanic John Maynard Keynes[7], potrivit careia fixarea unui cuantum prea mare va pune Germania in incapacitate de plata si va conduce, inevitabil, la un blocaj economic de anvergura.

Tratatul dadea astfel satisfactie Frantei, dar a fost si un puternic stimulent pentru adeptii revansei, fiind, totodata, unul din motivele principale ale discursului hitlerist. Interesant este faptul ca, la 19 noiembrie 1919, Congresul Statelor Unite a respins ratificarea documentului de la Versailles, abia la 25 august 1921 fiind semnat un tratat de pace intre cele doua tari, la Berlin, insa tot pe baza clauzelor principale ale tratatului versaillez. La data de 10 septembrie 1919, la Saint Germain en Laye, o alta sub­urbie parisiana, s-a semnat tratatul cu Austria. Erau fixate granitele noului stat, care renunta la o serie de teritorii in favoarea Italiei, Iugoslaviei si Cehoslovaciei. Armata austriaca era redusa la 30.000 de soldati in timp ce tarii ii era interzisa in mod expres unirea cu Germania, proces denumit Anschluss. Totodata, era consfintita unirea Bucovinei cu Romania.

Tratatul cu Bulgaria a fost semnat la Neuilly sur Seine, la 27 noiembrie 1919. Autoritatile de la Sofia recunosteau noile frontiere cu Iugoslavia, in timp ce granita cu Romania ramanea pe aliniamentul existent la l august 1914. Bulgaria era obligata sa plateasca daune de circa 2,5 miliarde franci aur, iar efectivele sale militare nu trebuia sa depaseasca 20.000 de soldati.

La data de 4 iunie 1920, la Trianon, s-a semnat tratatul cu Ungaria, in calitate de succesoare a fostei monarhii dualiste, alaturi de Austria. Noul stat era redus la granitele naturale, pe principiul etnic.

Italia primea Rijeka (Fiume), Iugoslavia intra in posesia Croatiei si a vestului Banatului, Slovacia si Ucraina subcarpatica se alaturau noului stat cehoslovac si Burgenlandul trecea in componenta Austriei. Si in acest ultim caz, era consfintita in plan diplomatic realitatea deja existenta, respectiv unirea Transilvaniei cu Romania.

La randul ei, armata ungara nu avea voie sa depa­seasca un efectiv de 30.000 de soldati.

Ultimul tratat incheiat la Paris a fost cel cu Turcia, documentul fiind semnat la Sevres. Practic, Imperiul otoman isi incheia existenta, intrucat Tracia revenea Greciei, Arabia, Pakistan, Siria si Mesopotamia treceau sub mandat franco-englez, in timp ce insula Cipru intra in posesie britanica.  

Totodata Armenia isi castiga independenta, iar Marocul si Tunisia ajungeau sub protectorat francez. Datorita victoriei revolutiei kemaliste din Turcia, tratatul nu a fost ratificat si, deci, nu a intrat niciodata in vigoare, procesul urmand a avea loc abia dupa ce, la l noiembrie 1922, Mustafa Kemal[8] a proclamat Republica. Astlfe, ultimul sultan a plecat din Constantinopole la bordul unui vas britanic.

In urma unui lung conflict armat, problema Turciei a fost pusa in discutia partici­pantilor la conferinta de la Lausanne. Intrunirea a inceput la 20 noiembrie 1922, iar tratatul a fost semnat la 24 iulie 1923. Turcii reuseau sa obtina mici rectificari teritoriale, angajandu-se in schimb sa respecte statutul minoritatilor si principiul demilitarizarii stramtorilor.

In cadrul aceluiasi efort de organizare postbelica a lumii se inscrie si Conferinta de la Washington[9], desfasurata intre 12 noiembrie 1921 si 6 februarie 1922. In capitala americana s-au discutat problemele navale si cele ale Extremului Orient in prezenta delegatilor din noua state: Belgia, Franta, Italia, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, China, Japonia si Statele Unite. Au fost semnate patru documente care reglementau chestiunile ce tineau de zona Pacificului si de stabilirea paritatii intre puterile navale.

La 13 decembrie 1921, Statele Unite, Franta, Marea Britanie si Japonia semnau Tratatul celor patru puteri, prin care isi garantau reciproc posesiunile. A urmat tratatul de la Shantung, din 4 februarie 1922, potrivit caruia Japonia restituia Chinei zona Chia-Chow, dublat de un alt document, din 6 februarie, Tratatul celor noua puteri, prin care independenta Chinei era garantata, dublata fiind insa de perpe­tuarea principiului "portilor deschise'. Tot la 6 februarie 1922, Tratatul naval mai definea raportul de forte dintre marile puteri in apele internationale. Pentru Romania, Conferinta de la Paris a prilejuit semnarea altor doua tratate separate.  

La 9 decembrie 1919, Bucurestiul se angaja sa garanteze drepturile minoritatilor, iar la 28 octombrie 1920, diplomatii romani obtineau recunoasterea unirii cu Basarabia de catre Franta, Italia, Marea Britanie si Japonia.

Protocolul de la Paris consfintea o stare de fapt, respectiv votul Sfatului Tarii de la Chisinau din 27 martie 1918, stabilind granita rasariteana a tarii noastre pe fluviul Nistru. Totusi, in lipsa unui acord cu Uniunea Sovietica, acest document international capata o importanta aparte.

In capitala Frantei, Marile Puteri au incercat sa fixeze cadrul pentru o lume noua. La Paris a triumfat principiul nationalitatilor, fiind consfintita aparitia ca state independente a Cehoslovaciei, Iugoslaviei, Poloniei, tarilor baltice, Austriei si Ungariei, dupa cum si   Romania intregita era recunoscuta ca atare de concertul mondial.