Revolutii si mondializare

Intre Antichitate si Revolutia franceza, liderii se straduisera sa de-paseasca conceptul de simpla comunitate umana pentru a ajunge la acela de nationalitate. Dar, impusa cel mai adesea "de sus", aceasta idee nu patruns~ese inca in profunzime in intreaga societate: con-stiinta necesitatii muncii unificatoare a statului, si deci a sefului sau, nu era pe dep1in inteleasa la nivelul maselor populare. Entuziasmu1 n~tiona1ist era deseori aparat pe teren de armate de mercenari putin implicati in aceasta lupta, mai preocupati de viata si de solda lor de-cit de soarta bataliei.

Semn care nu insala niciodata, pina Ia Revolutia franceza, nu mai aristocratii, condusi de 1ideri nationa1i, isi percep bine nationalitatea si se considera gardienii teritoriului format prin unirea unui patnint, a unei credinte, & unei vointe de a imbina toate acestea la un loc. Intr-un cuvint, liderii nu-si exercita autoritatea decit asupra partii com-batante a societatii, clasa aristocratilor, si asupra clasei negustoresti, mai aventuroasa si dinamica, clasa primilor industriasi si a comerciantilor.

Schimbarea care intervine o data cu Revolutia franceza consta in extinderea autoritatii 1a~ toata natiunea, la toate clasele amestecate.

Caci, intr-adevar, de citeva mii de ani incoace, totul se misca in jurul continutului pe care il dau liderii notiunii de "popor": de la "tribul largit" al lumilor arhaice s-a trecut la "natiunea" care isi apa-ra pamintul si cultura, apoi la o clasa transnationala ("proletaria­tul"). ¹n sfirsit, secolul XX a facut sa evolueze continutul acestui concept spre un sens inca si mai universal: dupa perioada "liderilor calauza", a "luptatorilor supremi" si a "taticilor popoarelor", actiu-nea liderilor s-a extins la scara planetara, cea a "drepturilor omului", a "actiunii umanitare", a "mondia1izarii". De acum inainte, autori-tatea se exercita asupra intregii specii umane.

Perioada istorica recenta a vazut operindu-se schimbari profunde in comportamentul liderilor: cei din Antichitate vroiau sa fondeze istoria, izo1ind specificitatea unui grup uman in mijlocul umanitatii devenite informe prin absenta regu1ilor. Liderii moderni vor sa pu­na capat istoriei cu acordul unanim al intregii specii. Din acel mo-ment, amalgamul totalitar aboleste oficial conflictele sociale, le de-clara in afara legii si,~in numele unanimitatii pe care crede ca a obti-nut-o, isi proclama eternitatea puterii. Atunci, istoria ramine suspendata intr-o stare de fericire pe care poporul nu mai are drep-tul sa o conteste. Toti liderii, de la Revolutia franceza incoace, iau ca ostatic viitorul pe care iI impietresc: de la "societatea fara clase" 1a "Reichul de 1000 de ani", trecind prin cresterea nedefinita sau "so-cietatea abundentei", toti anunta - sau pronunta - sfirsitul Istori-ei, deschiderea unei ere definitive, fara conflicte majore, dupa atitea bu1versari si tulburari milenare.

Liderul defineste si apara o patrie particulara

E primul stadiu al acestei progresari care se deschide o data cu Re-volutia franceza, fiica a rationalismului si a universalismului Lumi-nilor; ideea de patrie se naste din asimilarea notiunii de popor cu cea de natiune traind pe un pamint, avind o cultura specifica. Putem ve-rifica acest fapt in discursurile - si actele - revolutionarilQr fran-cezi sau ale insurgentilor americani: acestia au in comun ideea de aparare sau de cucerire a patriei lor. Revoluti& este mai presu~s de pa-trie in conceptiile politice ale lui Danton, washington, Hoche sau Robespierre. Ei formeaza unanimitatea unei natiuni faurindu~po­por de patrioti : incidentul bataliei de la Valmy, care nu a fost decit o simpla dezlantuire a tunurilor, chiar daca mai tirziu a fost privita ca un simbol, e semnificativ: primul angajament militar al poporu-lui francez inarmat nu s-a facut pentru a apara Revolutia, ci pentru a apara natiunea. Ceea ce a uimit coalitia, la Valmy, justifica che-marile lui Danton si anticipa victoriile lui Napoleon: aparitia unui motiv de a lupta, decurgind din reconstituirea relatiei personale in-tre om si pamintul sau natal, caracterul inevitabil, in aceste conditii, al disparitiei celor care fusesera un obstacol in stabilirea acestei re-latii: regii, aristocratii razboinici care acaparasera, ca pe un dome-niu de vinatoare pazit, motivele de a muri pentru o idee sau pentru un pamint. Astfel, o data cu renasterea patriotismului (pe care o vre­me incercasera sa-1 defineasca grecii si romanii Antichitatii), istoria deschide usa liderilor "tati", acestor salvatori ai familiei nationale re­unite in jurul culturii si valorilor proprii, in jurul unei misiuni de aparare, plina de sacrificii dar exaltanta si adevarata: De Gaulle, Churchill, Clemenceau sau Yitzak Rabin isi asuma sarcina de a con-duce apararea nationala vorbindu-le de patrie concetatenilor Ior, promitindu-Ie pacea si chemindu-i in acelasi timp sa se pregateasca de razboi.

Aura acestor 1ideri "tati ai patriei" este, intr-adevar, atit de mare incit promisiunile de lupta si necesitatea suferintei devin motorul unanimitatii populare: in ciuda dificultatilor in aparenta insurmon-tabile, Arafat, Bolfvar, Mao Zedong, Gandhi, Castro ca si Abd el-Ka-der, De Gaulle sau Gambetta intervin in momente de indoiala nati-onala, de mare criza istorica: autoritatea lor se bazeaza mai mult pe constiinta colectiva a dificultatii decit pe promisiunile de victorie ra-pida; cind Churchill le vorbeste britanicilor de "singe, sudoare si la-crimi", el impartaseste poporului sentimentul pe care il avea intr-o situatie strategica dintre cele mai defavorabile. Cind Mao Zedong afirma: "Viitorul este radios, dar drumul este sinuos", el tine ace1asi discurs al adevarului care face din lideru1 "tata" un om a carui pu-tere se sprijina pe increderea colectiva intarita de impresia unei sin-ceritati protectoare. In momentele dificile, Iiderul trebuie sa spuna adevarul.

De nevoie, 1iderii patrioti sint adesea soldati sau strategi. Foch, Ha Si Min, Tchaka sau Geronimo, in perioade diferite, in proportii care nu sint asemanatoare, tin de aceeasi definitie: conduc popoa-rele la lupta in conditii dificile pentru ca aceste popoare au incre-dere in cunostintele lor militare. Prestigiul strategilor victoriosi es-te intotdeauna o sursa foarte sigura de unanimitate in lupta. Cunostintele militare ale lui Trotki le depaseau cu mult pe cele ale lui Lenin. Autoritatea sa s-a consolidat din aceasta cauza, incit a ajuns sa o conteste pe cea a lui Lenin. Victoria lui Giap si a lui Ha Si Min la Di~n Bi~n Phu spulberase mitul invincibilitatii militare a fortelor coloniale franceze. Aceasta autoritate a strategilor revolu-tionari asupra rebelilor lumii intregi a avut, fara indoiala, conse-cinte asupra declansarii insurectiei algeriene, a gherilei urbane in America Latina, a miscarilor revolutionare europene in mediul stu­dentesc, in anii '60.

Cel mai adesea, 1iderii reusesc sa consolideze luptele de indepen­denta nationala, trecind prin notiunea de rezistenta populara: ne ex­plicam astfel coexistenta, chiar alianta, in fronturi patriotice unite, a organizatiilor nationaliste si a partidelor revolutionare, reglarile de conturi dintre lideri fiind aminate pentru mai tirziu. Deci, liderii pa-trioti pot citeodata sa inceapa prin lupta nationala, dar sa fie, de fapt, obsedati de o viziuns mai larga a posibilitatilor actiunii politice. Iata de ce, in ceea ce priveste autoritatea, ideea imperiala nu este decit o extindere a patriotismului. Astfel, Napoleon I da viata visului ro-bespierrist al exportului Revolutiei franceze in toata Europa. De la nationalitate la transnationalitate, trecerea se face ca de la "patria in pericol" a lui Danton in 1792 la "Imperiul Francez" doborit de Coa-litie la Waterloo.

Intr-adevar, cucerirea franceza ii costase scump pe privilegiatii Europei invinse: autoritatea napoleoniana a depasit cu mult grani-tele franceze, extinzindu-se asupra claselor revolutionare ale tarilor invadate. Ideologia liberatoare a Revolutiei franceze nu a putut sa cistige decit prin intermediul hegemonismului napoleonian, dar cel mai adesea cu sprijinul popoarelor, caci Napoleon dezvoltase, in afa-ra Frantei, o retorica susceptibila de a transcende chestiunile natio-nale pentru a impune imperiul ca una dintre forinele inevitabile de modernitate si de democratie. Aceasta conceptie a Europei sub con-ducerea napoleoniana se multumeste sa prefigureze practica hege-monica a "doctrinei Monroe" prin puterea americana sau cea a "su-veranitatii liinitate" a lui Brejnev, care se distinge destul de putin de o conceptie pur coloniala ca aceea a Frantei si a Marii Britanii in se-colul precedent.

Caci patriotismul cuceritor devine foarte repede un sovinism avind ca efect, printre altele, interventia militara. Kennedy a avut o viziune proprie asupra americanizarii lumii exact in acesti termeni, ca sijohnson, iar mai tirziu Reagan sau Bush. Asa s-au declansat raz-boiul din Vietnam si bombardamentele asupra orasului Hanoi, lovi-turile de stat militare proamericane in America de Sud, interventii-le armate in Golf, Somalia, Bosnia.

Din punct de vedere istoric, se impune urmatoarea constatare: in general, liderii imperia1isti nu intilnesc nici o opozitie in tara lor, caci, in mod confuz, poporul simte ca pe o sansa faptul ca este natiunea metropolitana, natiunea lider dintr-un moza1c aservit si exploatat. Deci, printr-o alunecare de la patriotism la sovinism se opereaza con­solidarea autoritatilor imperiale: o complicitate organizata in jurul unei viziuni particulare a patriei a permis, un secol mai tirziu, colo­nizarea si politica blocurilor, cu o frazeologie putin modificata.

Liderul defineste si apara valori universale

Al doilea stadiu, universa1ist, e pregatit de primul: poporul nu mai es-te o simpla entitate nationala. Patria dispare in fata valorilor transcen-dente: notiunea de popor se extinde asupra rea1itatilor transnationale.

Multi lideri ai istoriei recente si-au fondat, intr-adevar, lupta pe valorile ratiunii universale; filozofia drepturilor omului, care e pie-sa fundamentala a ideologiei concepute in timpul Revolutiei france-ze, se bazeaza in intregime pe universalitatea unei etici repub1icane laice. In versiunea sa cea mai veche, inca amestecata cu deismul, fi-lozofia drepturilor omului infioreste o data cu Voltaire. Recent, a fost aceea a lui Fran~ois Mitterrand; intre cele doua, toate valorile de libertate, dreptate, ega1itate, pace au fost teoretizate, sustinute de lideri diferiti ca Gambetta, Martin Luther King, JOan XXIII, Jean Mou1in, Aleksander Dubcek, Jaur~s sau LinCOln*.(In aceasta parte, tnultitudinea optiunilor ideologice si complexitatea ino-tivatiilor liderilor puteau sa duca Ia un clasament analitic sau tematic: am fi re-grupat "soldatii",,,teoreticienii",,,gestionarii", "conservatorii", "revolutiona-rii",,,nationalistii", "internationalistii" Totusi, clasatnentul cronologic a fost mentinut, din tnotive de coerenta (doar ca liderii sirit prezentati in func-tie de apogeul politic, adica de "momentul privilegiat" al influentei maxime asupra tnersului lucrurilor). Am incercat sa alcatuiin un clasatnent care sa aiba sens: Lenin cu Trotki si Stalin, Gandhi alaturi de Nehru, Margaret Thatcher in raport cu RonaId Reagan Intr-adevar, respectul pentru cronologia stricta in functie de data nasterii ne-ar fi facut sa incheiem lucrarea cu Daniel Cohn-Bendit, cel tnai tinar din liderii citati, in timp ce actiunea politica a lui Fran~ois Mitterrand, care s-a nascut totusi cu mult inaintea lui, nu s-a dezvoltat in mod semniFicativ decit vreo cincisprezece ani dupa cea a liderului student.)

Ceea ce ii leaga pe acesti oameni este ideea unei "specii-popor". Fiecare dintre ei proclama identitatea de natura intre toti oamenii si dreptul Ior de a-si pune in valoare corolarul politic si social: ega1ita-tea. Toti acesti conducatori s-au distins prin capacitatea de a-si an-trena partizanii in lupta pentru eliberare universala, independent de originile nationa1e, socia!le sau rasiale. Umanismul nationalist care se subintelege in aceste conceptii se bazeaza pe o idee generoasa, ace-ea a comunitatii naturale.

In fata acestor valori universaliste, lupta identitara ia deseori for-me religioase particulare: islamul contemporan da exemplul acestei transnationalitati particulare a "adevaratilor musu1mani", aparata de aiatolahul Khomeiny sau de colonelul Gaddafi, in mod diferit. Malco1m X daduse inca o versiune posibila ca si Abd el-Kader, urt se-col mai devreme.

Insa popularitatea acestor lideri, legitimata in acelasi tinip prin valori patriotice si transnationale (poporul devenind de aceasta da-ta "poporul credinciosilor") a fost foarte mare. In paralel, Lech Wa-lesa si-a fondat autoritatea pe o revendicare politica si pe pretentia recunoasterii identitatii religioase a Poloniei, inclusiv in timpul sta-rii de asediu (1981-1987). Specificitatea cu1turala si universalismul cr edintei par sa se opuna conceptului de ratiune universala a repu-blicanjlor laici. Dar numai ideea se schimba si slujeste la crearea ade-ziunii populare: astfel, Hitler isi intemeiaza autoritatea pe confuzia intretinuta voluntar dintre popor si rasa ariana. Asimilind in mod voluntar nonsensul biologic cu o intentie politica hegemonica, reu-seste sa faca legatura intre starea economica proasta a Germaniei si solutia rasista. Tapul ispasitor evreu ca si socia1ismul sau comunis-mul sint la originea puterii lui Hitler, care, ca lider, reuseste sa ela-boreze aceasta unanimitate negativa, prezentata de a!1tfel cu toate atuurile universa1itatii: invadeaza Austria si Cehoslovacia pentru a uni natiunea germana pe care istoria o dispersase

Succesul lui Hitler se datoreaza faptu1ui ca reuseste sa inlocuias-ca lupta de clasa cu lupta raselor: datorita acestui artificiu, a atacat publicui revolutionarilor, care reusisera sa impuna confuzia notiu-nii de popor cu cea de clasa particulara, trecind de la lupta pentru va-lori universale privind specia umana in intregime la valori revoluti-onare care presupun schimbarea ordinii lucrurilor in avantajul unei anumite parti a poporului: proletariatul, "masele largi", "poporul in-armat" etc. Incepind cu Marx, liderii revolutionari au construit cu totii adeziunea partizanilor lor pe aceasta asimilare a poporului cu unul dintre subansamblele sale. Tot ceea ce putea sa fie partial intr-o asemenea conceptie a fost compensat printr-o notiune universala botezata "proletariat". Totusi, cind Marx face din deviza "Workers of all countries, unite" (Muncitori din toate tarile, uniti-va), cuvin­tul de ordine al Interuationalei muncitoresti din 1864, se simte deja

ca nu vizeaza numai proletariatul, ci pe toti cei ce muncesc. Aceasta notiune e suficient de vaga pentru a permite, in secolul urmator, in­terpretarile "agrare" ale comunismului, ca aceea a lui Mao Zedong sau Castro, ca si cele ale miscarilor studentesti, bazate pe o definitie

restrinsa a proletariatului, care se limiteaza, dupa Baader de exem-plu, doar la muncitorii rebeli, in spiritul lui Karl Liebknecht si Rosa Luxemburg.

Totusi, in numele proletariatului (abstractie sociologica greu de definit, mai ales cind clasa muncitoare este slaba din punct de vede-re numeric intr-o tara) se va ridica o imensa miscare de revolta in-ternationala, depasind sentimentele patriotice. Jean Jaur~s se lupta in numele acestui proletariat international, impotriva razboiului ca-re ameninta si gaseste foarte mare audienta. Dupa disparitia lui, eve-nimentele se vor precipita cu o viteza care demonstreaza importan-ta acestui lider pacifist, meterez tragic al pacii imposibile. Lenin va actiona la fel: in numele interesului proletariatului, va indeinna sol-datii rusi sa dezerteze si va fl ascultat. Insa valorile politice ale revo-lutiei pe care le folosesc 1iderii marxisti din secolul XX, bazate pe in-ternationalismul proletar, autorizeaza totusi devizele patriotice: se va inregistra un puternic consens si in jurul ideii "socialismul intr­o singura tara" a lui Stalin, si a notiunii "calea chineza spre socia-!1ism", apoi mai tirziu vor avea succes versiunile franceza, italiana sau portugheza ale socialismului, dupa cea vietnameza si cubaneza.

Primul dupa Mao zedong care a indraznit aceasta abatere de la universalismul initial al socialismului sovietic a fost Tito. Faptul ca si-a e1iberat tara de ocupatia nazista singur fara ajutor exterior nici debarcare aliata, ii dadea dreptul la cuvint. A luat cuvintul si a des-chis calea unei redefiniri a legimitatii conducerii revolutionare. In foarte putin timp dominatia modelului sovietic stalinist a fost con-curata de experiente socialiste rivale: dupa 1949, Mao; apoi, din 1954, Ha Si Minh, apoi, in 1959, Castro; sa nu uitam tentativele lu-mii a treia afiliate socialismului: India lui Nehru, Indonezia lui Su-karno, Egiptul lui Nasser in anii '50; o buna parte din tarile Africii decolonizate dupa 1960.

Deoarece multiplicarea modelelor internationaliste a luat din ce in ce mai mult forma modelelor nationale separate, Internationala muncitoreasca visata de Marx sau Lenin, dupa Blanqui sau Bakunin, a sfirsit prin a face loc unei miriade de patriotisme concurente care au sf1rsit chiar prin a intra in razboi in numele ei: un anumit numar de lideri revolutionari si-au conso!1idat puterea pe baza conflictelor interne din tabara socialista, fara sa putem discerne cu claritate ce­ea ce, in motivele acestui conf1ict, tine de sovinismul pur sau de motivatia internationalista: numeroasele ciocniri intre fortele ruse si chineze in anii '60, razboiul chino-vietnamez, invazia Cambodgiei de catre armata vietnameza in anii '70 sint ecoul interventiei tancu-rilor rusesti in Budapesta in 1956, in Praga in 1968. In realitate, in fiecare caz, interventia militara pare sa se justifice in cadrul unei operatiuni de politica interna destinata doar sa puna in evidenta au-toritatea necesara conducatorului supreni al momentului.

Comandantii supremi sint lideri care nu traiesc decit din sovinis-mul intretinut de visele imperiale: concentrind asupra propriei per-soane totalitatea elanului popular, elaboreaza o viziune totalitara a societatii.

Liderul calauzeste societatea spre sfirsitul istoriei

Cind conceptul de popor sfirseste prin a f~ confundat cu imaginea ca-lauzei sale, evolutia de la universal la totalitar a luat sflrsit: coman-dantul suprem tine loc de popor; inlocuieste societatea in toate in-stantele, o reprezinta in toate imprejurarile. Cultul personalitatii se dezlantuie, intre panegiric si paternalism, la modul superlativ: lide-rii calauza comit acte care devin istoria unui intreg popor. Fie ca e o incarnare istorica complexa, ca Hitler, sau un ghid spiritual securi-zant, asemeni lui Khomeiny, fie ca gindirea lui s-a erijat in dogma, uneori impotriva vointei sale, cum a fost cazul lui Mao Zedong, in toate cazurile "cirmaciul", "comandantul suprem" impune o viziu-ne impietrita a istoriei: poporul, uniformizat in dominatia accepta-ta, confundat cu conducatorul sau, a ajuns la o stabilitate extraisto-rica ce consolideaza inevitabil dominatia sefului.

Toti liderii calauza si-au dorit aceasta oprire a istoriei obtinuta da-torita unanimitatii in supunere: satisfacerea nevoilor colective, ilu-zja liberului arbitru, promisiunea unei eternitati de binefaceri im-partite in cadrul acceptarii generale a hotaririlor venite de la virf. Conceputa ca o piramida generata de hotaririle liderului, societatea trebuie sa incremeneasca in potolire. In ciuda opozitiei teoreticieni-lor revolutiei permanente sau a revolutiei neintrerupte prin etape (Trotki, Mao Zedong), Stalin si dupa el Brejnev pretindeau ca au atins stadiul comunismului "dezvoltat"! Putem sa le reprosam oare lectura textelor lui Marx in care acesta promite aparitia unei "socie­tati fara clase", a unei treceri de la "preistorie la istorie"? In aceeasi ordine de idei, Hitler nu anuntase stabilirea unui "Reich de 1000 de ani", asemeni lui Kennedy, dupa Roosevelt, care promisese sa atin-ga "noua frontiera" si "prosperitatea impartita" in "cresterea nede-finita"? Toate ~aceste iluzii, specifice perioadei, trebuie luate ca re-prezentari colective, mai mult sau mai putin fantasmatice: popoare intregi au aprobat aceste vise, in spatele liderilor lor, si in acelasi tiinp cu ei.

Conducerea moderna, care s-a nascut o data cu valorile universa-Ie ale epocii Luininilor si ale Revolutiei franceze, s-a incarnat deci o vreme in diverse ideologii, intre nationalism si internationalism, de la siinplu1 patriotism la teoria rasista, de la umanism Ia totalitarism. Aceste framintari ale liderilor seamana cu ezitarile istoriei: de la Vol­taire la Mitterrand, trecind prin Blanqui, Lenin, Ioan XXIII sau Mar­tin Luther King, acelasi vis obsedeaza liderii: sa dea un sens absurdi­tatii luinii, construind unanimitatea pe baza iluziei opririi Istoriei, la sflrsitul societatii omenesti: rea]izarea concreta a acestui drept la fe­ricire obtinut prin lupta, a acestui obiectiv al repausu1ui universal fa-ta de care 1iderii nu ar reprezenta decit un mijloc de a-1 atinge.