TARILE ROMANE IN TIMPUL LUI CONSTANTIN BRANCOVEANU SI A CANTEMIRESTILOR IN MOLDOVA. INFLORIREA CULTURALA A TARILOR ROMANE IN EPOCA BRANCOVENEASCA

TARILE ROMANE IN TIMPUL LUI CONSTANTIN BRANCOVEANU SI A CANTEMIRESTILOR IN MOLDOVA. INFLORIREA CULTURALA A TARILOR ROMANE IN EPOCA BRANCOVENEASCA

Restabilirea controlului otoman in Tarile Romane, dupa inlocuirea celor trei principi Gheorghe Stefan, Mihnea III si Gheorghe Rakoczi II a dus la reactivarea politicii otomane spre Europa centrala si rasariteana. Dupa incheierea razboiului cu Venetia prin ocuparea Cretei (1669), otomanii si-au concentrat atentia spre nord, purtand un razboi cu Polonia (1672-1676) in cursul caruia au cucerit Podolia cu cetatea Camenita, completandu-se astfel reteaua prin care puteau controla Tarile Romane.

In 1683, otomanii ii ataca pe habsburgi incercand sa cucereasca Viena. Acest lucru a dus la declansarea unui razboi de proportii la care au mai participat Polonia, Venetia si Rusia. Infrangerea otomanilor a marcat inceputul reculului teritorial al Imperiului in Europa.

Urmarile restabilirii controlului otoman si al angrenarii Tarilor Romane in conflictele declansate de Poarta au fost multiple. Astfel, Tara Romaneasca si Moldova revin la domnii relativ scurte, dependente de bunavointa conducatorilor otomani. De asemenea, conflictele dintre partidele boieresti, deosebit de acute, au fost si ele legate intr-o mare masura de gruparile de interese si factiunile existente la Constantinopol. Sporesc, totodata, cererile de sustinere materiala directa a eforturilor de razboi ale Imperiului otoman. Astfel, Tarile Romane au fost solicitate imperativ sa contribuie la campaniile otomane cu trupe, cu salahori, materiale si provizii. Aceste cereri care presupunea si deplasarea la mari distante a pus la grea incercare organizarea militara traditionala a Tarilor Romane. Razboaiele din ultimile trei decenii ale secolului XVII au afectat, in mod diferit, cele trei state romanesti. Consecinta cea mai durabila a acestor razboaie a fost ocuparea Transilvaniei de catre Imperiul habsburgic. Infrangerea ostilor otomane de catre armatele austro-polone sub zidurile Vienei (1683) a dat semnalul unei viguroase contraofensive crestine, careia otomanii cu greu i-au facut fata. In timp ce polonii sufereau un esec in incercarea de a ocupa Moldova, habsburgii au obtinut suprematia in Ungaria si apoi, in toamna anului 1687, patrund in Transilvania pe care au ocupat-o de facto. Contraofensivele otomane din anii 1690-1691 si 1695-1697 nu au avut succes, astfel incat prin tratatul de pace de la Karlowitz din ianuarie 1699 Poarta s-a vazut silita sa recunoasca stapanirea habsburgilor asupra Ungariei si Transilvaniei (stapanire care va dura pana in 1918).

Moldova trecea printr-o criza cvasigenerala. Dupa 1672 e transformata in teatru de razboi intre polonezi si otomani. S-a adaugat criza politica provocata de trecerea domnitorului Stefan Petriceicu de partea polonilor, in ajunul bataliei de la Hotin (1673). Acest fapt a determinat Poarta sa adopte o linie politica mai dura. Astfel, a fost instalat un domn  « grec » Dumitrasco Cantacuzino (1673 ; 1674-1675 ; 1684-1685) legat foarte puternic de cercurile de interese de la Istanbul. Alaturi de el au fost lasate in tara trupe tatare de ocupatie si au fost demantelate cetatile care ar fi putut fi folosite ca puncte de rezistenta in cazul unei noi ridicari antiotomane. Dumitrasco Cantacuzino a adoptat o politica fiscala antiboiereasca si a inceract sa realizeze un recensamant al contribuabililor. Acest regim « protofanariot » a durat pana in 1685 cand a esuat din cauza crizei generale in care se zbatea Moldova. Ulterior, dupa infrangerea de sub zidurile Vienei, Imperiul otoman trecand in defensiva avea nevoie de colaborarea boierimii moldovene. Poarta avea nevoie de colaborarea ei si pentru a organiza rezistenta militara antipolona. De aceea, a numit un domn pamantean, pe Constantin Cantemir (1685-1693), traditionalist si bun militar.

Infrangerile suferite de otomani au generat speranta intr-o iminenta eliberare. Aceste sperante au fost legate de diverse mari puteri crestine din zona. Din punct de vedere cronologic, primele nadejdi s-au indreptat spre Polonia. Victoriile hatmanului si apoi, din 1674, ale regelui Ioan III Sobieski (1674-1696) la Hotin (1673) si Viena (1683) pareau sa indreptateasca sperantele in capacitatea ei militara. In plus Polonia era un model si pentru boierimea romana, mai ales pentru cea din Moldova care, in planul politicii interne, dorea sa limiteze puterea domneasca in propriul ei avantaj.

O alternativa antiotomana, mult mai credibila, o reprezenta Imperiul habsburgic. In toamna anului 1687, acesta ocupa Transilvania si reusesc sa mentina aceasta ocupatie cateva secole. Jocul politic brutal al habsburgilor in Transilvania, ofensiva accentuata a bisericii catolice, au reprezentat avertismente serioase cu privire la tendintele autoritare si expansioniste ale Vienei. In acest context, factorii politici munteni au optat, dupa unele ezitari ale lui Serban Cantacuzino, pentru pastrarea legaturilor cu Poarta si respingerea trupelor habsburgice, care patrunsesera in Tara Romaneasca in 1689. Ulterior, desi Constantin Brancoveanu (1688-1714) a cautat sa intretina relatii bune cu autoritatile de la Viena, el nu a mai mizat pe habsburgi ca putere eliberatoare de sub dominatia otomana.

De altfel, in ultimii ani ai secolului XVII, relatiile Principatelor romanesti extracarpatice cu habsburgii au fost tensionate suplimentar de prozelitismul catolic al Vienei. Aceasta a reusit sa determine o mare parte a clerului ortodox din Transilvania sa adere la Unirea cu Roma, optiune condamnata vehement de Tara Romaneasca.

Daca Polonia se dovedea incapabila de a fi eliberatoarea dorita, iar habsburgii erau indeziradili din cauza expansionismului politic si a exclusivismului religios, ultimii ani ai secolului XVII au adus in prim plan o noua mare putere politica de care se legau acum sperantele romanilor : Rusia.

Sperantele lor erau si mai indreptatite dupa victoria tarului Petru I (1689-1725) la Poltava asupra suedezilor (1709) si dupa declansarea razboiului otomano-rus ca urmare a refugiului regelui Carol XII al Suediei la Tighina (Bender) sub protectie otomana. O intreaga exaltare a eliberarii a cuprins intreaga lume ortodoxa aflata sub dominatie otomana.

In Tara Romaneasca, domnitorul Constantin Brancoveanu a reusit sa-si pastreze autoritatea si sangele rece, nelasandu-se influentat de cererile mitropolitului Antim Ivireanul si ale majoritatii boierilor de a se alatura fatis tarului (cu care, de altfel, intretinea o activa corespondenta secreta). Aceasta prevedere a sa nu l-a ferit insa de actul spatarului Toma Cantacuzino care, in fruntea unei parti a ostirii, a trecut de partea rusilor atacand Braila.

Dimitrie Cantemir (1710-1711), domnitorul Moldovei, prevazator, si-a asigurat unele avantaje prin tratatul de la Lutk, pe care l-a incheiat la 13 aprilie 1711 cu Petru cel Mare. Prin acest tratat, tarul garanta independenta si suveranitatea Moldovei in vechile ei granite ; forma de guvernamant a tarii urma sa fie monarhia absoluta, ereditara in familia lui Dimitrie Cantemir ; in caz de necesitate, tarul se angaja sa-i asigure lui Dimitrie Cantemir si familiei sale azil politic in Rusia. Asigurat, in urma acestui tratat, Cantemir trece fatis de partea rusilor. Infrangerea suferita de trupele rusesti, la Stanilesti pe Prut, il va obliga pe Cantemir sa plece in exil in Rusia.

*

In Tara Romaneasca, Serban Cantacuzino a obtinut, cu mari cheltuieli si cu sprijin de la marele vizir Kara Mustafa, tronul in decembrie 1678. De la  inceput, s-a decis sa ia masuri pentru a-si consolida puterea. Astfel, rivalii Cantacuzinilor, Balenii, au pribegit in mare parte in Moldova. Unii dintre partizanii lor, precum marele vornic Hrizea Popescu, tatal cronicarului Radu Popescu, a cazut victima razbunarii noului domn, fiind tras in teapa in martie 1686. In 1688, Serban Cantacuzino incheie diferendul cu boierii Baleni, casatorindu-si fiica, pe Smaranda, cu Grigore Baleanu, nepotul lui Stroe Leurdeanu. In 1683, Serban Cantacuzino este obligat, de catre otomani, sa participe la asediul Vienei, dar in secret va spriji pe crestini.

Prin tratative tainice duse cu habsburgii, lui Serban Cantacuzino i se recunoaste, in 1688, dreptul ereditar la domnie, titlul de baron al Imperiului habsburgic si se promitea un ajutor militar de 6 000 de osteni pentru a lupta cu otomanii. Imperialii cereau in schimb plata unei dari de 75 000 de taleri. Pentru a-l obliga pe Serban sa se alature imperialilor, generalul Veterani trece cu trupe din Transilvania, prin Banat, in Tara Romaneasca. Face un popas la Craiova si apoi se indreapta spre Campulung. Domnul Tarii Romanesti este nevoit sa aprovizioneze 12 regimente din oastea generalului Veterani si trimite o solie la Viena pentru tratative. Intervine insa moartea lui Serban Cantacuzino, care este otravit. Urmasul sau la tron, Constantin Brancoveanu, a reinnoit mandatul soliei. La 30 ianuarie 1689, Tara Romaneasca este inchinata in secret imperialilor. Aceasta inchinare nu a devenit insa efectiva, pentru ca turcii nu au fost infranti, dar va contribui la reglementarea relatiilor cu noul domn al Tarii Romanesti.

Cu domnul Moldovei, Constantin Cantemir, Serban Cantacuzino avusese relatii tensionate. Ele s-au accentuat in timpul lui Constantin Brancoveanu. Moldova era sfasiata de rivalitatile dintre cele doua grupari boieresti adverse Rusetestii si Costinestii. Marele boier Velicico Costin, acuzat ca ar fi pus la cale un complot impotriva domnului, este ucis in 1691. Tot atunci este asasinat, fara a fi vinovat de ceva, si fratele lui Velicico, cronicarul Miron Costin, ridicat de la mosia sa Barbosi, unde tocmai se pregatea sa-si inmormanteze sotia. In 1693, Constantin Cantemir, in varsta de 84 de ani, moare. Ii urmeaza la tron pentru cateva saptamani fiul sau Dimitrie Cantemir, inlocuit apoi cu Constantin Duca (1693-1695). Acesta era ginerele lui Constantin Brancoveanu, in urma casatoriei cu Maria, fiica acestuia. Tanarul Duca va domni sub puternica influenta a socrului sau, domnul Tarii Romanesti. In 1695 este mazilit si pleaca la Constantinopol. Pe tronul Moldovei se urca Antioh Cantemir (1695-1700), fiul cel mare al lui Constantin Cantemir. Fratele sau, Dimitrie, se va casatori cu Casandra, fata lui Serban Cantacuzino, fapt ce va genera o accentuata rivalitate intre el si Constantin Brancoveanu. In 1700-1703, pe tronul Moldovei revine Constantin Duca. Acesta impune o fiscalitate excesiva, fapt ce va duce la « spargerea » tarii. In 1710, pe tronul Moldovei se urca Dimitrie Cantemir.

* *

*

In Tara Romaneasca, domnitorul Constantin Brancoveanu s-a dovedit a fi un real talent diplomatic. Va sti sa foloseasca cronistica si imaginea de for public ca principale mijloace de propaganda (de altfel, in secolul XVII, apare si acest termen). In politica externa, va adopta o atitudine de echilibru, aratand fidelitate aparenta fata de otomani ; circumspectie fata de imperiali si prudenaa fata de « ajutorul rus ».

Incercarilor habsburgilor, din 1689, a de a se instapani si in Tara Romaneasca,  le-a raspuns cu patrunderea in Transilvania, in 1690, a unor contingente romanesti, otomane si tatare. La Zarnesti, langa Brasov, la 11 august 1690, habsburgii au suferit o grea infrangere, generalul Heissler a cazut prizonier, aga Constantin Balaceanu, ginerele lui Serban Cantacuzino, care avea si grad de colonel in armata imperiala este ucis in lupta. Capul lui va sta mult timp in parii gardului curtii domnesti de la Bucuresti.

In vara anului 1697, Constantin Brancoveanu a inceput demersul pentru a se apropia de Rusia. In acest scop, trimite la Moscova pe Gheorghe Castriota cu solicitarea de a fi luat sub ocrotirea tarului. In decembrie 1700, sosea la Moscova primul « rezident » al Tarii Romanesti (primul agent diplomatic permanent Panaiot din Rhodos). In acelasi an, Constantin Brancoveanu a fost decorat, de tarul Petru I, cu ordinul « Sf. Andrei ».

Dupa victoria rusilor de la Poltava (1709) se incheie un tratat de alianta intre Petru I si Constantin Brancoveanu, in vederea unei actiuni comune antiotomane. Prin acest tratat, Brancoveanu se obliga sa treaca fatis de partea Rusiei in momentul in care trupele rusesti ar fi patruns pe teritoriul Tarii Romanesti ; domnul roman se mai angaja sa rascoale pe sarbi si bulgari ; sa stranga o oaste de 30 000 de oameni si sa aprovizioneze armata rusa cu cele necesare. La randul sau, tarul ii recunostea domnia pe viata si-i oferea ocrotire.

Infrangerea de la Stanilesti, precum si relatiile lui Brancoveanu cu Rusia, vor constitui unele din cauzele caderii lui Constantin Brancoveanu.

Bibliografie

Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, Bucuresti, 1973, 400 p.

------ Scurta povestire despre starpirea famiilor lui Brancoveanu si a Cantacuzinilor, ed. Paul Cernovodeanu si Emil Lazea, Bucuresti, 1995, 117 p.

Nicolae Costin, Letopisetul Tarii Moldovei de la zidirea lumii pana la 1601 si de la 1709 la 1711, Iasi, 1976, 347 p.

Del Chiaro Anton Maria, Istoria revolutiilor moderne ale Tarii Romanesti, ed. C. Boroianu, Bucuresti, 1971.

Tahsin Gemil, Relatiile Tarilor Romane cu Poarta otomana in documente turcesti (1601-1712), Bucuresti, 1984, 523 p.

Virgil Candea, Stolnicul printre contemporani, Bucuresti, 1971, 179 p.

Radu Ciobanu, Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino, Bucuresti, 1982, 333 p.

* * * Constantin Brancoveanu (coord. Fl. Constantiniu si P. Cernovodeanu), Bucuresti, 1989, 285 p.

Paul Cernovodeanu In  valtoarea primejdiilor, Bucuresti, 1987, 170 p.

Stefan Stefanescu, Istoria romanilor.De la Mihai Viteazul la Constantin Brancoveanu, Bucuresti, Ed. Universitatii din Bucuresti, 1996.

Razvan Theodorescu, Civilizatia romanilor intre medieval si modern, vol. 2 cap. 6 (Deceniile brancovenesti intre inovatia cantacuzina si istorismul basarabesc), Bucuresti, 1987, p. 63-117.

x x x Istoria Romaniei, Bucuresti, 1998.