Vlad Tepes - voievodul Tarii Romanesti - prima si a doua domnie

Vlad Tepes

"Se speriasera intr-atat multimile (turcilor) incat se socotea fericit cel ce putea trece dincolo, in Anatolia'.

(MARTURIE CONTEMPORANA)

CARACTERIZAREA CARMUIRII SALE. Vlad Tepes este unul din voievozii romani care, prin personalitatea si faptele sale, a atras, intr-un grad deosebit, atentia nu numai a contemporanilor, dar si a istoriografiei si a literaturii din vremea noastra. Inca pe cand era in viata, s-a raspandit in lumea germana o povestire asupra lui; pana la finele secolului al XV-lea, aceasta povestire s-a tiparit de cinci ori, constituind asadar tot atatea incunabule; in acelasi rastimp, si anume in anul 1486, s-a alcatuit si o povestire in limba rusa care apoi s-a difuzat in mediul rusesc. Istoriografia moderna romaneasca s-a ocupat de aproape de acest voievod, emitand asupra lui judecati contradictorii: unii istorici au vazut in el un erou, luptand pentru independenta tarii sale si pentru crestinatate, precum si un asigurator al ordinii interne, altii, dimpotriva, au afirmat ca suntem in fata unui caz patologic, a unui om bolnav, care chinuia si ucidea dintr-o placere sadica. Literatii moderni au fost si ei impresionati de aceasta puternica personalitate. Eminescu a vazut in Vlad Tepes tipul voievodului, aspru dar drept, care nu iubeste minciuna, falsitatea si lenea, al justitiarului dorit de multime. Iar scriitorul irlandez Bram Stoker a alcatuit un intreg roman, inspirandu-se, in ce priveste personajul central, din figura acestui voievod, titlul romanului Dracula, fiind chiar numele pe care si-l dadea Tepes insusi. Romanul lui Stoker este insa o insirare de fapte imaginare si de inadvertente, ceea ce n-a impiedicat larga lui difuzare, fiind nu numai editat in mod repetat, dar si tradus in mai multe limbi si inspirand numeroase filme. Se poate spune in concluzie ca Tepes s-a bucurat de o foarte mare notorietate, atat in timpul lui, cat si in vremea noastra, notorietate, pe care n-au avut-o alti voievozi romani care au domnit mai mult si au sarvarsit fapte mai mari, notorietate care se explica prin impresia puternica produsa de unele trasaturi caracteristice ale personalitatii sale.

ASCENDENTA SA. Vlad Tepes este unul din cei patru fii legitimi - au mai fost si doi nelegitimi - pe care i-a avut Vlad Dracul, voievodul Tarii Romanesti din anii 1436-1447. Prin tatal sau, Tepes este deci nepotul direct al lul Mircea cel Batran. Prin mama sa, fiica lui Alexandru cel Bun, el se trage din dinastia Musatinilor. Prin dubla sa ascendenta, el este asadar un exponent al celor doua dinastii domnitoare ale statelor romanesti in secolele XIV-XV; el este totdeodata ruda apropiata - var primar - cu Stefan cel Mare, pe care-1 ajuta sa ocupe tronul dandu-i un contingent militar. Nu stim data nasterii lui Vlad Tepes. Daca, asa cum se arata intr-o cercetare recenta, el a ajuns, o prima data, in 1448, la domnia Tarii Romanesti, atunci trebuie sa admitem ca el avea in acel moment cel putin 20 de ani, asadar ca exista in 1428. Poate sa se fi nascut si mai inainte; in orice caz, nu era un om batran atunci cand incepe domnia sa din 1456-1462. La aceeasi concluzie ajungem si cand examinam portretele care ni-1 infatiseaza ca domn, atat portretul din prima publicatie germana, cat si acela pastrat in castelul Ambras din Tirol. Ele ne prezinta un om in prima jumatate a vietii, intre treizeci si patruzeci de ani.

PSEUDONIMELE. Numele de Draculea - asa iscaleste el: Draculya, in scrisoarea sa din 1476 adresata sasilor - face parte din categoria antroponimelor romanesti terminate in -ulea, asa cum sunt, de pilda, Mamulea, Tatulea, Radulea etc. Faptul ca parintele sau era poreclit Dracul - Vlad Dracul - ne sugereaza o explicatie prin filiatie a poreclei lui Tepes: ea ar insemna deci: fiul Dracului, asa cum Tatulea ar insemna fiul lui Tatul, iar Radulea, fiul lui Radu.

Dar poporul i-a mai zis intr-un fel: Tepes, din cauza pedepsei capitale pe care o aplica de preferinta: tragerea in teapa. N-a fost insa un inovator in ce priveste aceasta pedeapsa: ea exista de mult si se aplica si de alti carmuitori, unii chiar din vremea lui Tepes, ca de pilda, Stefan cel Mare care-i era de altfel, dupa cum am aratat, si ruda. Documentar, porecla Tepes apare pentru prima data intr-un act intern din 1550; asa ii vor spune, mai tarziu, si cronicile Tarii Romanesti si asa va ramane el in istoriografia romaneasca.

PRIMA DOMNIE, IN 1448. Sfarsitul tragic al tatalui sau - se stie ca a fost decapitat, in 1447, de catre Iancu de Hunedoara - il face pe Tepes sa se indrepte spre turci, adversarii lui Iancu, sa intre in relatii cu pasii de la Dunare si in special cu pasa de Nicopole. Cu ajutorul acestuia, izbuteste el sa ocupe tronul Tarii Romanesti in toamna anului 1448, pe cand Vladislav al II-lea, domnul tarii, participa cu un contingent militar, alaturi de Iancu de Hunedoara, la campania din Balcani, terminata insa in mod nefericit pentru crestini, prin batalia de la Kossovo (octombrie 1448). Cand insa Vladislav se intoarce, cu oastea sa, de la Kossovo, tanarul Vlad nu poate rezista si trebuie sa se retraga din fata acestuia. Prima sa domnie nu dureaza, asadar, decat foarte putin; o luna, maximum doua.

A DOUA DOMNIE. INCEPUTURILE. Pentru anii care urmeaza, pana in 1456, stim putine despre viitorul Tepes. Constatam insa ca se produee o schimbare fundamentala in relatiile sale externe: el paraseste pe turci si intra in legatura cu Iancu de Hunedoara. Aceasta intoarcere nu trebuie sa surprinda, ea era in spiritul vremurilor si al locului; si tatal lui Tepes, Vlad Dracul, variase in raporturile sale cu Iancu si cu turcii. Explicatia schimbarii de atitudine a tanarului Vlad trebuie cautata in dorinta sa puternica de a ajunge din nou la domnia Tarii Romanesti. El urmareste deci cu mare atentie legaturile lui Vladislav cu Iancu si cand constata, in primavara lui 1452, ca ele se strica - dupa 23 aprilie a acestui an Iancu retrage lui Vladislav posesiunile transilvanene, adica Fagarasul si Amlasul - el se ofera ca pretendent, asigura pe Iancu de credinta sa si-i cere sprijinul. Cand Vladislav, suparat de pierderea celor doua posesiuni, ataca, inainte de 6 aprilie 1456, cetatea Fagarasului si arde cateva sate sasesti, Vlad, care statea acum in Transilvania, obtine un corp de oaste si porneste impotriva domnului muntean. Expeditia a avut loc dupa 6 aprilie, cand regele Ungariei, Ladislau, ordona sibienilor sa lupte impotriva lui Vladislav, si, foarte probabil, chiar dupa 15 aprilie, de cand e ultimul hrisov al acestuia din urma. Ea decurge favorabil, Vladislav e infrant, prins si - se pare - decapitat; executia lui ar fi avut loc in Targsor: asa se poate interpreta stirea din cronica, potrivit careia Vladislav a murit de sabie in mijlocul acestui oras.

RAPORTURILE CU TRANSILVANIA. La 3 iulie 1456, Vlad Tepes domnea si asigura pe brasoveni ca-i va apara impotriva unui eventual atac turcesc. Urmeaza, la 6 septembrie acelasi an, un nou act dat brasovenilor prin care, recunoscand sprijinul ce a avut, le fagaduieste ca-i va apara cu toate puterile sale, ei, la randul lor, fiind obligati sa-1 adaposteasca in cazul cand va fi nevoit sa se retraga din tara; brasovenii vor putea, de asemenea, continua nestingheriti negotul lor dincoace de munti. Scurta vreme dupa aceasta, peste trei luni numai, constatam insa o modificare in atitudinea oficialitatii -unguresti si a sasilor fata de Tepes. Ladislau Huniade scrie brasovenilor, la 17 decembrie, sa ajute pe pretendentul muntean "Dan voievod". Pe de alta parte, un al doilea pretendent, Vlad Calugarul - un alt fiu al lui Vlad Dracul - e adapostit in Tara Amlasului, ceea ce aduce protestul categoric al lui Tepes, care aminteste sasilor, la 14 februarie 1457, ca deci nu din partea lui s-a inceput vrajmasia si le cere sa izgoneasca din Amlas pe acel care unelteste impotriva lui. Se vede ca protestul lui Tepes, insotit si de unele represalii pe care le aminteste o scrisoare a regelui Mateias din 3 martie 1458 a avut pentru moment efect, deoarece in cursul anului 1458, constatam raporturi normale. Astfel, la 25 mai, Tepes cere brasovenilor un mester, iar la 13 iunie le recomanda pe un trimis al sau. La inceputul anului urmator gasim insa in Transilvama, langa Sighisoara, pe un al treilea pretendent, pe "Basarab voievod"; acest continuu sprrjin acordat de sasi tuturor celor care-i vanau tronul era de ajuns ca sa justifice sangeroasele represalii ale lui Tepes. Patruzeci si unu de negustori brasoveni, aflati in Tara Romaneasca, sunt trasi in teapa, alti trei sute, intre care multi tineri care serveau si ca infonnatori ai sasilor, sunt arsi de vii. In acelasi timp, e atacat tinutul Sibiului; cateva sate - intre ele, se pare, Noul Sasesc, Hosmanul si Bendorful - sunt arse si pradate. Un alt corp de oaste navaleste in Tara Barsei, Brasovul e atacat, suburbiile si biserica Sf. Bartolomeu cad prada focului. Toate acestea au avut loc in primele luni ale anului 1459, inainte de 2 aprilie. Negustorii munteni care se aflau in mod obisnuit la Brasov n-au suferit nimic, deoarece Vlad Tepes avusese grija sa-i cheme in taina, mai dinainte, in tara. In urma acestor fapte, Dan pretendentul, avand se pare si sprijinul brasovenilor, trece cu un corp de oaste dincoace, peste munti, ca sa-si incerce norocul (martie 1460). In lupta care are loc insa, el este invins si facut prizonier. Tepes da porunca sa i se sape groapa - dupa o alta versiune, groapa si-ar fi sapat-o singur - ii face de viu slujba inmormantarii si apoi pune calaul sa-i taie capul: pilda si pentru ceilalti pretendenti care ravneau tronul. Iar fiindca Dan venise si cu sprijinul locuitorilor din Fagaras si Amlas, trimite impotriva acestor tinuturi o oaste care le jefuieste si arde cumplit (august 1460). Unele sate, ca, de pilda, Sercaia si Mica, au fost nimicite in intregime incat, doi ani dupa aceea, trebuiau sa fie colonizate din nou. Amlasul a fost luat la 24 august; satenii, in frunte cu popa, au suferit pedeapsa pe care o aplica obisnuit voievodul: tragerea in teapa. Brasovenilor nu le-a facut nimic, se pare, de data aceasta; mai mult chiar, le-a trimis, la 26 iulie, o scrisoare, invitandu-i sa stea linistiti, deoarece el tot ce are de socotit e numai cu tinutul Fagarasului, "posesiunea noastra'.

LUPTELE CU TURCII. Dupa ce isi consolideaza in felul acesta stapanirea, decapitand pe unul din pretendenti si ingrozind pe ceilalti si eventualii lor sustinatori, Tepes paseste impotriva turcilor. Tributul in bani nu-l mai platise de trei ani de zile, cu atat mai putin se gandea sa dea copiii care i se cereau pentru corpul de ieniceri. Sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, cunoscand, se vede, ce putea domnul muntean, voi mai intai sa-1 inlature prin viclesug, nu prin forta armelor. Ii trimise deci vorba printr-un grec, Catavolinos, sa vie la Giurgiu, pentru ca de comun acord cu demnitarii turci, sa reguleze o chestie de hotar. Tepes veni, aducand cu sine, spre a amagi la randu-i pe dusman, tributul si chiar un numar de cincizeci de copii; avea insa, in acelasi timp, pregatita si o oaste care, la semnul voievodului, inconjura pe neasteptate detasamentul otoman, luand prizonier si pe comandantul lui, pe Hamza, begul de Nicopole, impreuna cu grecul Catavolinos. Prinsii fura dusi la Targoviste si acolo, in marginea orasului, se ridica pentru fiecare soldat turc cate o teapa, aceea a lui Hamza si cealalta a grecului fiind mai inalte. Giurgiu cazu in mana lui Tepes, malul drept al Dunarii, de la Rahova pana la guri, fu ars si pradat; un alt comandant turc, Mehmed-pasa, scapa cu fuga. Intr-o scrisoare pe care o trimite, la 11 ianuarie 1462, lui Mateias, regele Ungariei, Tepes, povestind aceasta campanie, arata ca au fost ucisi 23.809 oameni - precizia cifrei se explica prin aceea ca se strangeau cu grija capetele taiate - "afara de 884 care au fost arsi in casele lor si ale caror capete n-au putut fi infatisate". In total deci 24.693 de dusmani. Cat erau de ingroziti turcii, se vede din imprejurarea ca insasi locuitorii Constantinopolului se pregateau sa paraseasca orasul, temandu-se ca Tepes ar putea ajunge pana acolo. "Se speriasera intr-atata multimile (turcilor) - spune o marturie contemporana - incat se socotea fericit cel ce putea trece dincolo, in Anatolia".

CAMPANIA LUI MEHMED AL II-LEA IMPOTRIVA MUNTENIEI. Evident, o asemenea indrazneata provocare nu putea ramane fara raspuns din partea lui Mehmed al II-lea. In primavara anului 1462, la 26 aprilie, o armata insemnata - cronicarul grec Halcocondil da cifra, mult exagerata insa de 250.000 - si o flota pornira spre Dunare. Fata de puhoiul turcesc, Tepes nu avea decat oastea de tara, calareti in cea mai mare parte. In privinta marimei armatei muntene, izvoarele difera: povestirea in limba rusa da cifra de 30.900 de ostasi, trimisul papei 24.000, iar venetianul Tommasi 22.000. Chiar admitand cifra maxima, aceea a povestirii ruse, si inca disproportia de forte era zdrobitoare. Mai ales ca o parte a armatei muntene fusese detasata la Chilia spre a o apara, impreuna cu garnizoana lasata, cu ani inainte, de Iancu de Hunedoara, impotriva atacului turcesc. Intr-adevar, o buna parte a armatei turcesti, imbarcata pe 25 de trireme si 150 de corabii, venise pe Marea Neagra, intrase pe bratul Sulinei, in Dunare, incepuse apoi atacul Chiliei, iar restul, urcand pe fluviu, inainta pana, se pare, in dreptul Nicopolei, unde facu jonctiunea cu grosul armatei turcesti ce venise pe uscat. Trecerea pe malul stang al Dunarii avu loc la 4 iunie, in timpul noptii, cu pierderi in corpul ienicerilor. O lupta pe camp deschis nu era cu putinta, data fiind disproportia fortelor. Urmara deci o serie de ciocniri, in locuri alese de Tepes, unde multimea turcilor n-avea cum sa se desfasoare - tactica clasica a domnilor nostri - si unde repeziciunea de miscari, indrazneala si vitejia voievodului si a ostasilor lui pricinuira dusmanului pagube insemnate. Intr-o noapte, Tepes ataca insasi tabara turceasca, vrand sa patrunda pana la sultan spre a-l ucide. Ajutati de intunerec si de zapaceala produsa de o asemenea extraordinara tentativa, romanii macelarira un numar considerabil de turci - un martor ocular, ienicerul de origine sarba Constantin Mihailovici da cifra, iarasi mult exagerata, de 100.000 - si se retrasera fara mari pierderi. O hotarare pe calea armelor, printr-o lupta decisiva, in camp deschis, era clar ca Tepes nu va putea obtine, data fiind superioritatea covarsitoare numerica a adversarului. Dar nici sultanul care, inaintand intre timp, ajunsese la Targoviste, nu putea spera sa sfarame oastea domnului muntean. Mai ales ca oastea turca ducea lipsa de alimente - se facuse pustiul in fata navalitorilor, dupa metoda straveche - si, pe deasupra, se ivise si ciuma. Pe de alta parte, nici flota si armata care asediau cetatea Chiliei - din delta Dunarii - nu putusera ispravi nimic. Asa incat campania s-ar fi terminat printr-un esec, daca sultanul n-ar fi gasit in persoana lui Radu cel Frumos - porecla si-o capatase in haremul imparatesc - omul care-i trebuia.

IN CE IMPREJURARI ISI INCHEIE VLAD TEPES DOMNIA. Acest frate bun al lui Vlad Tepes, care insotise in expeditie pe sultan - se pare ca avea si un detasament al sau, de 4.000 de oameni, format din calareti munteni si constituind avangarda armatei turcesti - se grabi sa fagaduiasca supunere si tribut; el izbuti sa atraga de partea lui o suma dintre boieri, mai ales dupa ce pusese mana pe locul - se crede manastirea Snagovul - unde acestia isi adapostisera familiile si averea. Mehmed il investi deci ca domn al Tarii Romanesti, dadu ordin lui Ali beg, pasa de Silistra, sa-l instaleze in scaun si, dupa ce poposi in Braila in ziua de 29 iunie, porni indarat spre Istanbul; la 11 iulie se afla in capitala. Vlad Tepes, parasit de cei mai multi dintre boieri, carora le convenea mai mult, se vede, un domn sters, fara personalitate, trebui sa se retraga peste munti, in Transilvania, asteptand acolo sprijinul regelui Mateias (august 1462). Acesta porni intr-adevar o armata spre a-1 restabili pe tron; o intriga insa a dusmanilor lui Tepes, probabil a sasilor din Brasov, care nu puteau uita represaliile din 1459, zadarnici totul. I se prezentara lui Mateies trei scrisori, ca din partea voievodului, dintre care una adresata lui Mehmcd al II-lea, prin care el se ruga de iertare si fagaduia sa-i inlesneasca sultanului cucerirea Transilvaniei, dupa care ar putea usor urma supunerea intregii Ungarii. Aceste scrisori, noi le consideram ca un fals, asemenea falsului care se va produce mai tarziu, spre a justifica asasinarea lui Mihai Viteazul. Nu era nici o ratiune ca Tepes sa scrie un asemenea text, dupa toate cele ce se intamplasera; apoi localitatea de unde au fost trimise scrisorile, "Rothel", nu exista. Destul insa ca Mateias le-a dat crezare, a intrerupt expeditia si a pus pe Vlad la inchisoare, la Visegrad - o cetate pe Dunare, mai sus de Buda - unde statu, se pare, patru ani, apoi ii fixa resedinta in Pesta, in fata Budei, dandu-i acolo o casa. Abia in 1476 isi va putea reocupa, pentru foarte scurt timp insa, tronul.

In 1962, interpretandu-se anumite izvoare si ignorandu-se altele, s-a emis parerea ca Tepes ar fi biruit in luptele cu Mehmed al II-lea, ca acesta ar fi fost obligat sa paraseasca Tara Romaneasca si ca abia dupa aceea, in cursul toamnei anului 1462, o revolta a boierilor nemultumiti l-ar fi silit pe Tepes sa renunte la tron, lasandu-1 pe seama lui Radu cel Frumos si retragandu-se in Transilvania. Nu impartasim acest punct de vedere. Daca Tepes ar fi biruit armata turca si ar fi silit pe cuceritorul Constantinopolului sa se retraga, autoritatea si prestigiul lui ar fi fost atat de mari - sa ne gandim la rasunetul pe care l-a avut victoria defensiva a lui Iancu de Hunedoara la apararea Belgradului, in 1456 - incat ele ar fi facut imposibila o revolta a boierilor lui. De ce s-ar fi rasculat de altfel acesti boieri, dupa victoria la care participasera, de ce l-ar fi parasit pe Tepes si s-ar fi alaturat lui Radu cel Frumos, care insotise armata turceasca batuta si ale carui merite nu se dovedisera pe campul de lupta, ci in iatacul imparatesc? In ipoteza unei victorii militare a lui Tepes, desfasurarea evenimentelor ulterioare, de la finele verii si din toamna lui 1462 devine bizara, inexplicabila. Dimpotriva, in ipoteza ca Tepes a trebuit sa se retraga in fata fortei mult superioare a lui Mehmed, parasind atat Bucurestii, cat si Targovistea, cele doua cetati de scaun, comportarea boierilor este explicabila: l-au abandonat pe cel invins si s-au alaturat celui care insotea armata biruitoare a lui "El Fatih", cuceritorul. Faptul nu e un unicum; el s-a repetat de atatea ori in decursul istoriei noastre - vezi, de pilda, cazul lui Petru Rares, in 1538, al lui Despot Voda, al lui Ion voda cel Viteaz, chiar al lui Mihai Viteazul - si nu numai in istoria Romanilor, dar si in istoria universala, incat a starui asupra lui devine inutil. Asadar, parerea recenta asupra rezultatului militar al campaniei din 1462 si asupra revoltei trebuie inlaturata ca necorespunzand realitatii istorice.

De altfel, exista un document, peremptoriu, din 15 august 1462, prin care vicecomitele secuilor recomanda brasovenilor si castelanilor de la Bran sa respecte pacea incheiata cu "ilustrul principe Radu, acum voievod al partilor Transalpine". Asadar Radu cel Frumos domnea efectiv, cel putin din luna iulie 1462, si fusese recunoscut de oficialitatea maghiara.

Unii istorici ai vremurilor noastre - Alexandru Xenopol in special - fac mare caz de "nerecunostinta" lui Stefan cel Mare, domnul Moldovei, care a atacat, in iunie 1462, cetatea Chiliei, pe cand Tepes, cu al carui ajutor ocupase tronul, trebuia sa infrunte armata sultanului. Credem ca Stefan nu putea face altfel. Sa fi lasat pe turci sa ocupe Chilia, portul atat de insemnat, prin care se facea o buna parte a comertului moldovenesc, cetatea care domina toata partea de miazazi a tarii, ar fi insemnat ca, din capul locului, sa renunte la independenta sa militara si economica. De aceea, cand a aflat de expeditia turcilor si de flota care se indrepta spre gurile Dunarii, a trebuit s-o ia inainte si sa asedieze cetatea care, de fapt, nici nu era in mana lui Tepes, ci avea garnizoana ungureasca, inca din vremea lui Iancu de Hunedoara. Interese superioare de stat i-au impus asadar lui Stefan atitudinea pe care a luat-o. Iar daca e vorba de ales intre aceste interese si un sentiment de recunostinta personala, indoiala nu poate incapea: primele trebuie sa biruie.

CAPTIVITATEA IN UNGARIA. Asupra intervalului cat a stat in captivitate, la Visegrad si apoi cu domiciliu comandat, la Pesta, nu avem alte informatiuni, pana la 1474, decat ceea ce ne spun, pe baza de traditie, povestirile germane si cea rusa. Ele trebuie luate sub beneficiu de inventar. Verosimila pare stirea, transmisa de povestirea rusa, potrivit careia, Tepes a taiat capul unui pristav ce patrunsese in casa lui din Pesta, urmarind pe un raufacator ce se refugiase in amintita casa. Justificarea pe care a dat-o Tepes regelui Mateias despre actul sau - a pedepsit pe agentul care-si ingaduise sa patrunda "talhareste" in casa lui, "in casa unui mare stapanitor", fara sa-i ceara in prealabil, voie - se potriveste cu ceea ce stim despre conceptia sa privind rangul sau ca voievod, si cinstea care trebuia sa i se acorde.

Din momentul in care s-a instalat la Pesta, adica pare-se din 1466, situatia lui Tepes s-a imbunatatit. El asteapta un prilej potrivit pentru a-si relua tronul. Si prilejul se iveste in legatura cu luptele dintre Stefan cel Mare, ruda sa moldoveana, si turci. Se poate ca Tepes sa fi facut parte din contingentul transilvanean si ungar trimis de regele Mateias in ajutorul lui Stefan, inainte de lupta de la Vaslui (10 ianuarie 1475). Ceea ce stim sigur este ca el a participat la lupta contra turcilor, in 1474, in Serbia si Bosnia si ca era, alaturi de voievodul Transilvaniei Stefan Báthory, in fruntea armatei care, in toamna lui 1476, a intrat in Tara Romaneasca, trecand muntii, in timp ce Stefan cel Mare venea dinspre hotarul Moldovei, dinspre Milcov. In lupta care are loc, domnul Tarii Romanesti, Laiota Basarab, este invins si silit sa se refugieze la turci. La 8 noiembrie vestea era comunicata brasovenilor de insusi Tepes, aflator in Targoviste; la 11 noiembrie, invingatorii se gaseau langa Bucuresti si Tepes ocupa tronul.

A TREIA DOMNIE. Dar aceasta ultima domnie nu dura mult. Laiota, primind ajutor de la turci, se intoarse, dupa o luna numai, surprinse pe Tepes fara oaste stransa si-l ucise. Garda personala, de 200 de oameni, lasata de Stefan cel Mare, avu mai toata - numai 10 au scapat - aceeasi soarta. Capul taiat al voievodului, care ingrozise altadata pe turci, fu trimis la Istanbul ca sa-l vada multimea - asa ne spune Bonfinius, cronicarul regelui Mateias. Astfel isi incheie domnia si zilele Vlad Tepes, vestitul stapanitor al Tarii Romanesti.

MORMANTUL nu i se cunoaste. Dupa traditie, ramasitele lui pamantesti ar fi fost ingropate in biserica manastirii Snagov, biserica pe care el ar fi zidit-o. Stim ca manastirea e mult mai veche, ea fiind constatata documentar pe vremea lui Mircea cel Batran (1386-1418), bunicul lui Tepes. Pe de alta parte, nu ni s-a pastrat nici piatra lui mormantala, nici vreo inscriptie care sa-1 ateste ca ctitor. Iar sapaturile care s-au facut in cuprinsul bisericii n-au gasit sub lespedea fara inscriptie, pe care traditia o atribuie mormantului lui Tepes, nici un schelet omenesc, ci numai oseminte de cal si ceramica preistorica.

CTITORIILE. Dar daca nu cunoastem locul unde a fost inmormantat, stim insa cate ceva despre ctitoriile lui. In 1922 am gasit in satul Strejnicu, la sud-vest de Ploicsti, pisania, in limba slava, limba oficiala de cancelarie, a bisericii ridicate de el in orasul Targsor in 1461; ulterior, aceasta pisanie a fost mutata la Valenii de Munte, iar azi se afla in Muzeul de istorie al judetului Prahova, la Ploiesti. Tot lui Tepes i se datoreaza, foarte probabil, si manastirea Comana, pe care o inzestreaza, in 1462, cu mosia Calugareni. El face apoi danii manastirii Rossikon si manastirii lui Filoteu, ambele de la Muntele Athos; documentele respective au amandoua data de 12 iunie 1457.

PRIMA MENTIUNE DOCUMENTARA A BUCURESTILOR. Insemnat este rolul lui Tepes in legatura cu orasul Bucuresti, oras care, sub acest voievod, apare in ipostaza de resedinta domneasca. Nu s-a pastrat documentul din 20 septembrie 1459 dat de el "in cetatea Bucuresti": este prima mentiune documentara sigura despre orasul destinat sa aiba un viitor stralucit. Bucurestii au existat insa ca asezare urbana, ca targ, cu mult inainte de Tepes; dupa parerea noastra, el este anterior intemeierii statului Tarii Rornanesti, adica anterior anului 1300; in orice caz, exista in secolul al XIV-lea, asa cum arata recentele descoperiri arheologice. Lui Tepes i se datoreaza ridicarea unei cetati la Bucuresti sau poate, mai degraba, refacerea cetatii de aici, cetate in cuprinsul careia se aflau casele domnesti.

PORTRETELE DOMNULUI. Vlad Tepes este unul din putinii domni romani de la care ni s-a pastrat un portret contemporan. Este vorba anume de pictura in ulei aflatoare la castelul din Ambras, langa Innsbruck in Tirol (Austria), pictura reprezentand o copie dupa original. Voievodul are fata smeada, ochii mari cu sprancenele bine arcuite, nasul subtire, barbia ascutita. Poarta plete lungi revarsate peste umeri si mustata. Pe cap, o caciulita, impodobita in partea inferioara, de jur imprejur, cu siruri de margaritare si avand in fata un surguci, batut in pietre pretioase. Tunica sau mantia sa poarta un guler larg de samur sau zibelina si este inchisa in fata prin nasturi rotunzi, de aur. Nu cunoastem numele pictorului care, probabil la curtea din Buda a regelui Mateias sau la casa din Pesta, a facut acest portret al lui Tepes, ce se pastreaza in copie si la Muzeul de istoria artei din Viena. Chipul voievodului figureaza si in tabloul infatisand martiriul sfantului Andrei, tablou aflator in palatul Belvedere din Viena. Aci, Tepes face parte din grupul celor ce privesc martiriul, asa cum, mai tarziu, Mihai Viteazul va fi infatisat in grupul celor ce privesc bogatiile lui Cresus (tabloul pictorului Franz Franken). Alte patru portrete, dintre care doua mai putin reusite, se afla sub forma de gravuri - negru pe alb - in brosurile germane care i-au dus faima in toata Europa. Unul din aceste patru portrete aduce cu cel de la Ambras.

"POVESTIRILE" DESPRE TEPES. Sa ne oprim putin si asupra faptelor pe care le pun in seama lui Tepes povestirile in limba germana si rusa. Ele sunt redate din auzite, au deci caracterul unor traditii orale. Prin transmiterea din om in om unele din aceste traditii au putut fi inflorite, amplificate, cum se intimpla de obicei; totusi, o seama din ele par a reda realitatea. Ne referim in primul rand la cele care voiau sa constituie un exemplu si o invatatura.

Astfel este, de pilda, povestirea despre negustorul strain. Iata textul respectiv: "Odata a venit un oarecare negustor strain din Tara Ungureasca in cetatea lui. Si, dupa porunca, si-a lasat caruta lui pe ulita orasului, inaintea casei, si marfa lui in caruta, iar el insusi a dormit in casa. Si a venit cineva si a furat din caruta 160 de ducati de aur, Negustorul s-a dus la Dracula si i-a spus de pierderea aurului. Iar Dracula i-a spus: «Dute; in aceasta noapte vei gasi aurul». Si a poruncit sa se caute aurul in tot orasul, spunand: «Daca nu se afla hotul, atunci voi nimici tot orasul». Si a poruncit sa se puie peste noapte in car din aurul sau toti banii si a mai adaugat un zlot. Negustorul, sculandu-se, a gasit aurul si a numarat odata si de doua ori: s-a aflat un zlot mai mult. Si s-a dus la Dracula si i-a spus: «Stapane, am gasit aurul. Si iata, este un zlot mai mult, care nu este al meu Atunci au adus si pe hot si cu aurul. Si a spus negustorului: «Mergi in pace, daca nu mi-ai fi spus despre zlot, eram gata sa te pun in teapa cu acest hot»".

O alta povestire priveste teama pe care o inspira Tepes oricui ar fi vrut sa faca o fapta nelegiuita. "Atat de temut era Dracula in tara sa - citim in povestirea rusa - caci nu suferea sa se faca nimanui nici un rau, fie hotie, siluire sau nedreptate, incat cine facea de acestea nu ramanea cu niciun pret intre cei vii, orice ar fi fost: popa, boier sau om de rand; si oricat de bogat ar fi fost cineva, nu putea sa scape de moarte. Intr-un loc oarecare - continua povestirea - era un izvor de apa rece si dulce si multi din multe parti veneau la acel izvor de beau apa dintr-insul. Dracula facu o cupa de aur, mare si frumoasa, si o puse langa izvorul acela, si toti cati beau din acea cupa de aur o puneau indarat la locul ei, de frica nimenea n-a indraznit sa puie mana pe ea, cata vreme a trait el".

O a treia povestire e in legatura cu razboiul purtat de Tepes contra turcilor. Se arata ca sultanul "porni cu razboi asupra lui Dracula, luand cu sine multa putere. Acesta - adica Dracula - isi aduna toata ostirea ce avea cu dansul si-i lovi peste noapte si macelari o multime de turci; dar cu putinii sai ostasi nu putu sa tina piept multimilor turcesti si, retragandu-se din lupta, incepu sa se uite la ai sai, care ce fel de rane avea. La cine vedea rana in fata, pe acela il cinstea si-1 daruia si-l facea boier, iar cine era ranit in spate, poruncea sa-1 puie in teapa ca pe un fugar ticalos. Iar cand se porni din nou asupra turcului, zise ostirei sale: «Cine se gadeste la moarte, acela sa nu mearga cu mine, sa ramana aci '

Aceste povestiri au avut o larga circulatie, relatate la curtea lui Matei Corvin, consemnate in diferite variante si cuprinderi: in germana (intre acestea un manuscris din 1462, poemul lui Michael Beheim, o brosura in mai multe editii); in limba rusa ("Povestire despre Dracula voievod", scrisa pe la 1481- 1486); in cronicile lui Thomas Ebendorfer ("Chronica regum Romanorum"), a lui Antonius Bonfinius ("Rerum Ungaricorum decades tres"); in comentariile eruditului Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea); in "Cosmografia" lui Sebastian Munster; intr-o "Cosmografie ceha" a lui J. Puchov

FAMILIA. Vlad Tepes a fost casatorit cu o catolica, ruda a lui Mateias Corvinul; se pare ca el insusi trecuse la catolicism in timpul detentiunii sale la Visegrad. Unul din fiii nascuti din aceasta casatorie, Mihnea, va fi viitorul domn al Tarii Romanesti in 1508-1510, cunoscut sub numele de Mihnea cel Rau. Un altul - numele nu i-1 cunoastem - a stat catva timp la Oradea, pe langa episcopul catolic de acolo. Un al treilea fiu, Vlad, dintr-o legatura anterioara casatoriei - se pare cu o transilvaneanca - a fost un permanent si fara noroc pretendent la tronul Tarii Romanesti; a murit pe la 1485.

PERSONALITATEA SA. Care este judecata istoriei asupra personalitatii lui Vlad Tepes? Cum priveste ea faptele acestui voievod? Desigur, Tepes isi merita porecla si crudele lui acte de represiune au fost o realitate. Ele insa nu s-au exercitat fara rost, numai dintr-o pornire sadica a firii lui sau dintr-un capriciu, ci au avut totdeauna o ratiune, si anume, foarte adesea, o ratiune de stat. Ele serveau drept exemplu: pentru pretendentii la tron care ar fi vrut sa tulbure ordinea instituita - vezi cazul lui Dan - si pentru sustinatorii lor, apoi pentru facatorii de rele, atat de numerosi in urma necontenitelor lupte interne si care periclitau desfasurarea normala a negotului, siguranta drumurilor, in sfarsit chiar pentru dusmanii din afara care simteau astfel ca e in tara o vointa puternica. Sa nu uitam, de altfel, ca, in intreaga Europa, exista in vremea aceea o atmosfera de cruzime; ca Vlad Tepes n-a intrecut, in privinta aceasta, pe atati alti monarhi ai secolelor XV si XVI, de la Parisul lui Ludovic al XI-lea pana la Moscova lui Ivan cel Groaznic.

Sub raportul politic, trebuie relevata lupta sa contra imperiului otoman, avand ca ultim scop apararea tarii. Este un fapt de cea mai mare insemnatate, deoarece aceasta lupta, dusa impotriva lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a contribuit, ca si luptele anterioare, duse de Mircea cel Batran si Dan al II-lea, ca si luptele contemporane ale lui Iancu de Hunedoara, ca si cele urmatoare ale lui Stefan cel Mare, iar in secolul al XVI-lea ale lui Radu de la Afumati, Ioan Voda Viteazul, - sa asigure fiinta necontenita a statelor romanesti. Nu se poate accentua indestul asupra acestei continuitati care a asigurat manifestarea complexa a vietii poporului roman, sub toate raporturile, politic, economic, administrativ, social si cultural, in timp ce popoarele din Balcani au fost supuse de puterea otomana si statele lor desfiintate pentru secole intregi; chiar state mai mari, ca Ungaria si Polonia, si-au vazut suprimata fiinta proprie timp indelungat, cu toate consecintele ce decurgeau din aceasta suprimare. Meritul cel mare al lui Vlad Tepes este deci de a fi contribuit la actiunea de pastrare a fiintei statului muntean, de a fi facut pe otomani, atunci in plina expansiune politica si militara, sa renunte a aplica si Tarii Romanesti regimul pe care-l aplicasera statelor din Peninsula Balcanica, adica s-o transforme in pasalac. Acest merit covarseste duritatea extrema a pedepselor lui care au ingrozit pe contemporani si face ca judecata istoriei asupra lui Tepes sa fie, in ultima analiza, pozitiva