Caragiale - un nou concept de teatru

CARAGIALE - UN NOU CONCEPT DE TEATRU

Teatrul ca polifonie de limbaje scenice

Teoretizari asupra discursului dramaturgic.

Toposul scenic. Recuzita. Costumele. Muzica. Limbajul gestual. Tehnicile corporale. Miscarea scenica.

Organicitatea textului dramaturgic. Deschiderea spre absurd si fantastic

I.L. Caragiale avea, se pare, constiinta texturii complexe a genului dramaturgic, ce rezulta din polifonia informationala, prin care se articuleaza multiplele limbaje scenice. Insistenta asupra caracterului sistemic al spectacolului teatral dezvaluie o viziune organica, pe cat de moderna, pe atat de surprinzatoare. Încercand sa teoretizeze asupra specificitatii genului dramatic, Caragiale se intreba, desigur mai mult retoric, daca teatrul este cu adevarat literatura. Concluzia sa era categorica si postula fara echivoc alteritatea acestui tip de discurs: Nu! Teatrul si literatura sunt doua arte cu totul deosebite si prin intentie, si prin modul de manifestare al acesteia. Teatrul e o arta independenta, care, ca sa existe in adevar cu dignitate, trebuie sa puna la serviciul sau pe toate celelalte arte, fara sa acorde vreuneia dreptul de egalitate pe propriul lui teren. ("Oare teatrul este literatura?" in O.4, 315-317.

Exegeza caragialiana a absolutizat, nu de putine ori, importanta textului, in detrimentul celorlalte limbaje scenice, textocentristii ajungand la o analiza pur continutistica, in care replicii i se recunoaste doar functia de individualizare a caracterelor. Dar factorii non-verbali au o importanta la fel de mare, in tesatura sistemelor semnificante.

Toposul scenic, in constructia caruia elementele plastice joaca un rol bine determinat, este adesea un semnificant in sine, un cadru semantic al actiunii dramaturgice. Recuzita ce completeaza decorul este, si ea, indisolubil legata de procesul semnificarii. Orchestrarea luminilor poate determina, la randul ei, intreaga textura a spectacolului. Costumele functioneaza, de cele mai multe ori, ca semne ale identitatii. Muzica participa, de asemenea, la fondarea unui subtext semnificant in sine, schelet ritmic al scenelor de miscare, implicand o forma a mobilitatii, eliberatoare de energii. Limbajul gestual - termen impus in teatrologie de Brecht - este unul dintre cele mai importante sisteme semiotice. El substituie, nu doar limbajul verbalizat, ci chiar actiunea. Tehnicile corporale intra in acelasi complex de semnificare scenica. O forma, ceva mai extinsa, a limbajului gestual este miscarea scenica - adevarat limbaj psihic, partial conditionat cultural, pe care publicul il recunoaste, instinctiv. Miscarea abundenta in scena, atat de tipica pieselor caragialiene, produce un ritm psihologic de carnaval, de bulversare a simturilor, puternic emotional, independent de limbajul verbalizat.

Constiinta practicii semnificante este, fireste, la fel de acuta, in privinta limbajului verbalizat, elementul constant, urzeala, pe care se tese fiecare nou spectacol. Deconstruirea sistemului lingvistic, eliberarea de sistematicitatea retoricilor impuse prin traditie, demistificarea discursului cult, omologat, si intoarcerea la oralitatea colocviala cotidiana - gradul zero al comunicarii - nu inseamna doar exhibarea si parodierea acestora, ci si punerea in discutie a limitelor libertatii de creatie.

Prin modalitatile specifice de comunicare scenica, teatrul presupune un mod de receptare complex, ce ne obliga sa percepem simultan mesaje multiple.