Comunicarea non-verbala - limbaj

Tonalitatile vocii pot influenta opinia asupra unei persoane.

"Revista germana de psihologie" a publicat un studiu privind relatia dintre tonalitatile vocii si pozitia sociala pe care o persoana o poate ocupa intr-un anumit mediu datorita acestor caracteristici personale.

Unul dintre fenomenele analizate pentru a demonstra legatura dintre voce si opinia pe care societatea si-o poate forma despre o persoana este masculinizarea accentuata a tonalitatilor vocii la femeile manager din S.U.A; sau faptul ca si crainicele din Germania adopta un ton mai coborat (cu sase semitonuri), decat cel obisnuit la femei.

Explicatia pare sa fie aceea ca o voce adanca este receptata ca un semn al autoritatii, competentei si puterii de a domina, pe cand o voce inalta, subtire, este privita, atat in cazul femeilor cat si al barbatilor, drept un semn al supunerii, incompetentei, si al lipsei de putere si influenta. Un alt motiv care ar explica masculinizarea unor voci feminine ar fi ca barbatii, atunci cand angajeaza o femeie, prefera ca tonul vocii ei sa fie apropiat de cel "dominant", maculin, autoritar.

Studiul a mai abordat si alte aspecte legate de influenta societatii asupra tonalitatilor vocii. Astfel, specialistii au observat ca apartenenta sociala si culturala la un anumit mediu duc la un fenomen de "molipsire": copiii imita vocile parintilor, iar femeile preiau caracteristicile clasei sociale sau ale etniei din care fac parte.

Vocea mai poate fi influentata si de starile sufletesti prin care trece o persoana. De exemplu, daca o persoana este suparata sau fericita, ea tinde sa vorbeasca foarte repede, dar neobisnuit de clar, pe cand daca este trista sau plictisita, vorbeste rar si nu articuleaza corect.

EUGENIU COSERIU

Text 1:

Limbajul ca energeia

E. COSERIU: El languaje y la comprensión de la existencia, inOL

"1.2.1. (.) Limbajul este << intentional>> - adica, activitate motivata prin finalitate, si nu conditionata natural (de <<cauze>>)-, nu numai ca uz de expresii si semnificatii, ci, de asemenea, - si in primul rand - ca activitate prin care se creeaza semnificatii (si expresiile care le corespund). In aceasta privinta, Humboldt a caracterizat limbajul ca enérgeia in sensul aristotelic, adica, ca activitate libera sau creatoare. De fapt, limbajul este, originar, creatie de semnificatii (si de expresii) care se pot intrebuinta dupa aceea in raporturile practice ale omului cu alti oameni si in operarea cu ele in lume. In aceasta intrebuintare, limbajul este, fara indoiala, instrument pentru alte <<scopuri>>, care nu mai sunt lingvistice; insa desi limbajul ca instrument practic se intemeiaza in limbajul ca activitate teoretica (creatoare), uzul limbajului nu trebuie confundat cu functia sa originara, de care uzul insusi depinde ca fenomen secundar si conditionat. Pe de alta parte, <<originalul>> nu trebuie inteles pur si simplu in sens temporal (adica, ca <<primitiv>>), ci ca originar in sens de primar, esential si definitoriu. Vasazica limbajul in toate formele sale trebuie considerat ca fenomen care este esentialmente enérgeia. Aceasta inseamna ca limbajul in toate formele sale trebuie inteles ca producere (creatie) lingvistica, nu simplu ca totalitate a ceea ce este deja produs. Si ca <<limba>> sau <<indiom>> limbajul va trebui sa fie considerat, in fiecare caz, ca un sistem istoric de producere lingvistica, ca un ansamblu istoric determinat de procedee lingvistice, de <<moduri de a face>>".

Text 2

LIMBAJUL: dimensiune fundamentala a umanitatii omului

Coseriu, El lenguaje y la comprensión de la existencia, in OL

. Ajungem in sfarsit la problema intelegirii omului prin mijlocirea limbajului ca sarcina a epocii noastre. Intelegerea omului (.) trebuie sa inceapa prin intelegeea limbajului, deoarece umanul incepe tocmai prin limbaj. Daca omul este fiinta care face din sine insasi o problema si care se intreaba despre propria ei esenta, este evident ca limbajul trebuie luat in seama in formularea insasi a problemei omului, deoarece tocmai limbajul determina in prima instanta omul ca atare si il face sa apara ca om. Insa, in acelasi timp, trebuie sa avem prezente limitele limbajului, ceea ce nu implica in vreun fel oarecare ca se doreste negarea importantei lui. Mai curand este vorba de a nu cere ce nu poate da. Limbajul este, desigur, fundamental pentru intelegerea umanitatii omului; mai mult inca: este functia prin excelenta a omului; (a <<faptului de a fi om>>); insa este doar prima treapta a umanului si numai face posibile treptele ulterioare, cu care, totusi, nu se identifica p.63)

4.2. Limbajul se poate defini ca prima aparitie - ca nastere - a umanului si ca deschidere a posibilitatilor proprii ale omului. De fapt, limbajul este prima infatisare a constiintei umane ca atare (deoarece nu exista constiinta goala si deoarece numai prin intermediul obiectivarii ei constiinta se delimiteaza in sine insasi, recunoscandu-se ca altceva decat <<lumea>>) si, in acelasi act, prima intelegere a lumii din perspectiva omului. Ca activitate libera, este, de asemenea, primul fenomen al libertatii omului. Ca activitate intersubiectiva, este temelia socialului si forma fundamentala a istoricitatii omului, prin aceasta este si instrument de comunicare si instrument al vietii practice. Si ca intelegere a lumii, este ipoteza si conditi!a interpretarii lumii, adica, a gandirii in toate formele sale, si cu aceasta, a cautarii adevarului, care este prerogativa esentiala a omului in Univers. Insa nici o problema a vietii practice, a stiintei sau a filosofie nu se poate rezolva doar prin cunoasterea adecvata sau prin uzul coerent al limbajului.

Limbajul este, el insusi, instrument al vietii practice, insa problemele acestei vieti nu sunt pur si simplu probleme lingvistice. In acelasi fel, limbajul, este, desigur, instrument al interpretarii lumii, mai mult inca: interpretarea este in primul rand vorbire, si, prin aceasta, limbaj, atat prin temeiul sau cat si prin mijloacele sale. Interpretarea incepe in limbaj si prin limbaj. Insa limbajul insusi, limbajul ca atare, nu este interpretare. Limbile contin, fara indoiala, mult, chiar foarte mult, din rezultatul gandirii reflexive, si, prin urmare, din interpretare; insa in acest caz nu mai este vorba de limbaj ca atare, ci de limbaj tehnic, adica, de expresia lingvistica a cunostintelor extraligvistice. Limbajul ca atare este primar si conditionat si nu se poate reduce la secu!s24 ndar si conditionat: este deschiderea tuturor posibilitatilor umane, si nu functia acestei sau acelei activitati umane deja determinate ca atare si nu alta (.)." P. 64

Relatia Gandire - Limbaj

Intre gandire si limbaj exista o relatie dialectica. Insa nu in sensul ca gandirea ar fi determinata prin limbaj sau limbajul prin gandire, ci tocmai aceasta determinare reciproca care ne face sa distingem trei faze in gandire (care, se intelege, se prezinta nu ca faze cronologice, ci ca faze rationale pe care le distingem in dezvoltarea gandiri. Putem, desigur, sa le intelegem si ca faze, in relitate, coprezente, care se presupun reciproc).

I. Exista mai intai o gandire prelingvistica. Acesta gandire prelingvistica este gandirea pur si exclusiv practica, adica reactia intr-o situatie. Ne putem foarte bine imagina intr-o situatie unde nu vorbim si nici nu numim lucrurile, insa stim ca, de exemplu, trebuie sa iesim din apa la suprafata, fiindca altfel ne inecam. Insa nu ne gandim nici ca "ne inecam", nici ca "trebuie sa iesim", ci doar reactionam pur si simplu. In acesta faza este posibila, pana la un anumit punct, si colaborarea practica cu altii: adica, daca eu trebuie sa ridic aceasta masa si este foarte grea, e suficient sa fac un anumit gest, eventual insotit de expresia sonora a efortului, si celalalt vine si ma ajuta fara sa !spun "masa"etc. Cu privire la aceasta activitate, limbajul poate fi numai auxiliar, un drum mult mai scurt: in loc sa fac toate acele sfortari si, eventual, sa ma duc sa-l bat pe umar pe celalalt, ii spun "vino, te rog, si ajuta-ma".

II. Faza a doua este gandirea care creeaza limbajul, adica aceea care creeaza aceste "moduri-de-a-fi". In toate aceste situatii care sunt confuze si care sunt nedelimitate (si aceasta situatie de a ridica masa este nedelimitata, fiindca in jur totul e in negura.), limbajul ne face, ne transforma lumea intr-un Cosmos, adica in ceva ordonat. Aceasta ordine este, in realitate, numai o ordine mentala. Nu cum sustine "semantica cognitiva" ca avem un prototip si, pe urma, avem faptele marginale, intrucat acestea nu stau impreuna. Putem sa spunem ca asta e central si ca celelalte lucruri sunt marginale, fiindca avem deja clasa delimitata (in limbaj) si spunem, apoi, "asta prezinta mai multe caractere", este central etc. Fiindca "vrabia" nu sta in centrul tuturor "pasarilor"si, la sfarsit, in jur, departe tare, "strutii" si "pinguinii".Acesta este efectul tocmai al faptului ca avem limbajul care ne-a ordonat deja si aceasta ordonare ne permite, apoi, sa consideram lucrurile, sa le studiem si sa vedem ce raporturi exista in aceasta delimitare, in aceste frontiere. Si, in acest sens, spun eu ca limbajul este un fel de delimitare unghiulara (ceva de felul acesta: Fiinta), unde inlauntru nu e nimic, inlauntru sunt doar lucruri ca "acesta" sau "acela", dar cum sunt lucrurile, o vedem pe urma aicea si o "hasuram": "aceasta"sau "acea"portiune a unghiului. Si deci limbajul este numai acest ansamblu de posibilitati, de virtualitati !in care nu avem nici macar siguranta ca "lucrul" exista, fiindca ceea ce se prezinta in limbaj sunt doar "moduri-de-a-fi" posibile, nimic altceva, si, apoi, aceste moduri-de-a-fi posibile ne duc spre lucruri si delimitam aceste lucruri. (Spun eu, aicea, ca este vorba de "asta"si, de-abia pe urma, incepem sa studiem). Spre exemplu, considerand cuvant tragelphos, prima problema care se pune - dupa ce stim ce este tragelphos -este de a cauta daca gasim tragelphos in lume si spunem ca nu gasim si ca, deci, nu putem sti decat ceea ce stim prin limbaj, anume ca trebuie sa fie "ceva" pe jumatate cerb pe jumatate tap, altceva nimic, nici macar nu stim care jumatate este intr-un fel si care intr-altul. In schimb, "cai" gasim in lume si atunci incepem sa studiem caii si sa aflam cum sunt "caii" si, astfel, putem "umple" acest unghi pe care ni l-a dat limbajul (care, subliniez, este un unghi deschis, iar stiinta este, in acest caz, infinita). Limbajul, deci, ne duce spre lucruri, in sensul ca lucrurile nu ne sunt date "ca lucruri" inainte, numai dupa ce avem aceste "moduri-de-a-fi" putem sa ne ducem spre lucruri si sa vedem daca ele corespund cu lucrurile insesi. Aristotel, care a vazut multe lucruri foarte bine, zice ca aceasta semnificatie (mod-de-a-fi) este anterioara, in realitate, designarii: adica ne spune ca antrophos nu ne asigura ca omul exista si ca acest hem semainon "a insemna c!eva" este numai faptul care ne permite sa recunoastem un om "ca om" cand il gasim in experienta. Si ca atuncea, deasemenea nu orienteaza inspre "om", ci, dimpotriva, este recunoasterea "a ceva" ca "om" prin raportare la semnificate, adica semnificatia este tocmai aceasta posibilitate de a numi un om "om" atunci cand il intalnim in experienta, adica toate acele "trasaturi" care permit designarea . Charles W. Morris, fara sa stie, da, de fapt, o definitie care este aproape aceeasi: facand deosebirea intre designatum si significatum, el spune, aproximativ, ca significatum sunt acele conditii care se prezinta astfel incat daca ceva corespunde acestor con!ditii, atunci e designatum-ul acestui cuvant. Deci, continua el, semnificatia nu este acest obiect, ci acest complex de conditii care ne permit sa recunoastem acest "mod-de-a-fi" in acest obiect si sa spunem, de exemplu, da, corespunde acestui mod-de-a-fi. Aceasta explica si faptul ca, uneori, nu putem designa sau spunem "poate fi asta sau asta", adica se poate raporta la un mod-de-a-fi sau la alt "mod-de-a-fi", intrucat "obiectul"se prezinta vag sau prezinta trasaturi si de un fel si din celalalt.

Prin urmare, limbajul ne duce spre lucruri, pe de o parte, iar pe de alta parte, ne asigura si de obiectivitate lucrurilor, insa nu direct, ci prin intersubiectivitate. Adica limbajul prin faptul ca nu e numai limba strict particulara, numai a mea, ci are totdeauna aceasta dimensiune a alteritatii, i.e. este si limba a altcuiva, permite si, in realitate, fundamenteaza obiectivitatea, fiindca imi spune ca acest lucru pe care e il numesc carte nu e o iluzie a mea, ci este, intr-adevar, exterior constiintei mele, intrucat si alta constiinta recunoaste acest obiect ca fiind carte. Intr-un cuvant, asiguararea obiectivitatii e data prin intersubiectivitate. Astfel, orice am gasi in lume, si chiar daca am numi noi lucrurile, ar putea fi totdeauna numai iluziile noastre, ar putea fi o largire a constiintei noastre indiv!iduale. Acest fapt insa nu inseamna, se intelege, ca lucrurile sunt vazute fizic si in acelasi fel, intrucat noi nu suntem in constiinta celuilalt si nu putem sti cum percepe celalalt acelasi lucru; s-ar putea intampla ca ceea ce vad ca "rosu", in modul in care il vad eu, dumneavoastra sa il vedeti ca "verde", insa faptul ca il numim amandoi "rosu", adica vedeti "rosul" cum vad eu "verdele" insa il numim amandoi "rosu" si reactionam in acelasi fel cu privire la "rosu". Stiinta ar putea stabili, eventual, ca, intr-adevar, prin fiziologia noastra trebuie sa fie in acelasi timp impresii cu diferente foarte putine, insa eu, pur si simplu, dat fiind ca acest fapt de a vedea este numai experienta mea, nu stiu cum vedeti "acest lucru", daca il vedeti intr-un fel sau intr-altul. Ceea ce stim insa este faptul ca numim lucrurile in acelasi fel si aceasta permite si colaborarea noastra si permite, de asemenea, studierea lucrurilor, fiindca vom intelege aceleasi lucruri, dat fiind ca daca numim "rosu", dumneavoastra veti intelege acelasi lucru, desi il vedem diferit, fiecare il vede altfel.

III. A treia faza a gandirii este gandirea postingvistica, adica e gandirea cu ajutorul limbajului. Ceea ce facem, acuma, cu ajutorul limbajului este tocmai acest control al delimitarilor date in limbaj. Aceasta gandire poate schimba delimitarile date prin limbaj (poate spune, de exemplu: nu, acest "Walfisch" nu este un Fisch, ci este pur si simplu un mamifer), poate introduce obiecte noi, poate delimita altfel de obiecte. In aceasta a treia faza a gandirii delimitarile se fac in obiect si nu prin opozitiile de limbaj care sunt opozitii neutralizabile, deci nu urmeaza principiul tertului exclus sau al contradictiei, pentru ca A este, intr-adevar, numai A, insa non-A poate fi si A (aceasta in limbaj, desigur, si nu in "lucru"). Chiar in cazul nostru, al limbajului, in ce consta dificultatea de a defi!ni "cuvantul"? Dificultatea sta in faptul ca vrem sa definim ceva care nu este semnificat de limba si, in acelasi timp, sa definim acel ceva dupa limba, adica in obiectul insusi. In realitate, insa, nu putem spune decat, pe de o parte care este semnificatia cuvantului "cuvant", in franceza (mot) sau in romana. Daca e in franceza, atunci spunem mot care se opune lui parole. Daca, insa, vrem sa definim in lingvistica "mot" sau "parole" (care sunt, in primul rand, fapte de limbaj, i.e. semnificativ lingvistice) atunci determinarea trebuie sa se faca nu printr-un semnificat, care poate fi neutralizabil, sau extensiv, ci printr-o valoare exclusiva care, deci, nu mai poate coincide cu o valoare de limba. De aceea, spun ca Ferdinand de Saussure intrebuinteaza parole, insa acest parole nu este cuvantul din limba franceza, insa ceea ce reprezinta este o delimitare in obiect si aceste delimitari sunt postlingvistice. Pentru aceste delimitari postlingvistice se creeaza si un limbaj anume, acesta gandire (postlingvistica) creeaza limbajul tehnic, adica nomenclatura pentru cutare sau cutare "lucru"; si aceasta nu numai in stiinta propriu-zisa, ci si in stiinta si tehnica populara. Limbajul tehnic nu mai este pur si simplu limbajul ca atare, unde avem mai intai semnificatia si apoi avem designatia, ci, dimpotriva, aicea, mai intai facem delimitarea in lucruri si apoi zicem "acest lucru il vom numi asa". De aceea, in cazul acesta, putem spune ca limbajul tehnic, chiar daca se gaseste! numai intr-o limba, este universal, fiindca depinde de lucruri si de stiinta respectiva a lucrurilor si ca, in acest caz, coincid de asemnea cu semnificatia care este acum numai aceasta posibilitate a desemnarii exact a aceluiasi tip de lucruri, totdeauna si fara nici o ambiguitate. De aceea se spune ca acest limbaj este limbajul stiintei si se considera ca celalalt limbaj e ambiguu, e imperfect, fiindca nu e nomenclatura, ceea ce este, se intelege, o contradictie. Cei care cred sau sustin ca limbajul spune ce sunt lucrurile, si considera limbajul in acest sens, confunda limbajul ca atare cu limbajul tehnic sau cer limbajului sa fie limbaj tenhic. Cei care, dimpotriva, cred ca limbajul tenhic este un fapt imprecis, "de limba", reduc limbajul tehnic la limbajul primar, la ceea ce este dat in limbi. Ceea ce trebiue sa facem in aceasta situatie este sa deosebim cele doua tipuri de limbaj si sa spunem ca limbajul tehnic poate, intr-adevar, sa spuna ceva despre lucruri, pentru ca e facut anume pentru asta si atuncea si semnificatul care se intrebuinteaza este un semnificat care este un fel de definitie redusa (stim perfect ce inseamna tetrametil etc., findca asta ar insemna "de patru ori asta" s.a.m.d). In schimb, limbajul primar nu ne spune nimica, i.e. limbajul ca atare nu vorbeste nimic despre sine insusi. Cu alte cuvinte, limbajul contine Firea, ne permite, apoi, sa ne intrebam despre Fire, oferindu-ne tipurile de obiecte si tipurile de intrebari cu privire la obiecte. Putem, dat fiind ca avem numele proprii, sa facem istorie, putem sa ne intrebam cu privire la fiinta individuale. Aceasta fiinta individuala este intotdeauna un fapt istoric. De exemplu, daca vrem sa stim, doar din considerente practice, cine este Petre, atuci spunem: "Petre este fiul lui Ion si al Mariei". Daca vrem intr-adevar sa stim cine este Petre, atunci trebuie sa facem toata istoria, cine sunt Ioan si Maria, de unde sunt, cand s-au nascut etc.; intrebarea este deja o intrebare istorica. Sau o intrebare ca "ce este acest lucru?", de exemplu, "ce este un copac?", daca avem in vedere o finalitate practica, ni se va spune "un copac este o planta cam de acest tip". Daca insa continuam sa ne intrebam atunci facem "copacologia", o parte a botanicii. Daca ni se va spune ca are cutare proprietate si daca intrebam "dar ce inseamna o proprietate?", atuncea facem filosofie, pentru ca vorbim de modalitati pe care nu le mai gasim intr-un obiect, ci in foarte multe obiecte, ca dimensiuni a foarte multe obiecte, care sunt categorii ale noastre pentru acest studiu. Si, deci, cum vedem, limbajul ofera obiecte pentru stiinte. John Dewey spune ca putem intrebuinta si numai o singura intrebare, un singur mod de a intreba, schimband obiectul, insa cu privire la acelasi obiect. Astfel putem intreba: "Ce vapor este acesta?" si, daca vrem, sa raspundem pana la sfarsit, facem istoria acestui vapor. Putem intreba apoi, "dar ce este un vapor?" si atuncea facem stiinta vaporului si aceasta stiinta ne da ca rezultat "vaporitatea". Daca ne intrebam "ce este vaporitatea?", asta inseamna sa !faci filosofie, sa spui ca este un anumit mod instrumental si sa-l consideri cu privire la alte modalitati. Deci filosofia se intreaba cu privire la rezultatul unei stiinte (se poate intreba si de la inceput, se intelege, insa, daca vrem, putem ordona asa intrebarile). Astfel, daca stiinta se intreaba cu privire la Fiinta lucrului, filosofia se intreaba cu privire la sensul Fiintei lucrului.

Text 3:

Interviu cu Eugeniu Coseriu

Intre problemele centrale ale operei Dumenavostra se situeaza si aceea a raporturilor dintre Limbaj si Cunoastere, pe de o parte, dintre Lingvistica si Filosofie, pe de alta parte. Reconstruind, hic et nunc, articulatiile esentiale din acest camp problematic, cum ar trebui sa intelegem relatia "Fiinta-Limbaj"?

"Am tratat aceasta probelma mai ales in Der Mensch und seine Sprache ("Omul si limbajul sau"). Pozitia mea este urmatoarea:

Limbajul este, intra-devar, cum spune cu o metafora Heidegger, "casa Fiintei" sau, cum spunea Hegel, "crearea lumii proprii a omului ca fiinta spirituala", insa nu in sensul ca ar crea aceasta lume ex nihilo, adica nu in sensul existentei sau in sensul lui Dasein, ci in sensul tocmai al Fiintei, al acestui Sein. Se intelege ca toate aceste lucruri din jurul nostru exista cumva, ca impresii pentru noi, totdeauna particulare, totdeauna momentane si totdeauna vagi si indefinite, insa nu sunt o lume. Lumea o avem numai fiindca o organizam prin limbaj. Sau, cum spun eu de exemplu in Der Mensch und seine Sprache, se intelege ca limbajul nu creeaza copacii, insa face sa fie copaci, fiindca, altfel, ei ar putea fi, de exemplu, numai "plante in general ", impreuna cu foarte multe alte plante, sau ar putea fi numai o anumita speta de copaci, sau ar putea fi cinci-sapte spete diferite s.a.m.d. Deci acesta delimitare a Fiintei prin care, in realitate, se naste Fiinta ca atare, este data prin Limbaj. De aceea eu spun ca limbajul este deschiderea tuturor posibilitatilor umane, ca posibilitati ale omului ca fiinta spirituala. Si de aceea insistam, caci se pare ca exista o anumita neintelegere, cu privire la aceste doua dimensiuni fundamentale ale omului : munca, prin care omul isi construieste lumea adecvata fiintei biologice, insa aceasta e o adecvare mereu progresiva si mereu nemultumita, care e totdeauna deschisa, necesitatile cresc mereu, fiinca omul le produce; si limbajul, prin care omul isi construieste lumea adecvata fiintei sale spirituale, fiindca nu putem gandi, nu putem opera nici in stiinta, nici altfel, cu lumea asa cum ni se da, adica cu o lume de impresii indefinite si totdeauna particulare. Putem incepe sa vorbim despre lume cand nu mai e vorba de "aceasta pata care se misca", unde nu avem, in realitate, nici "pata", nici "se misca", ci numai "acest fapt"; ci cand acest fapt devine "o pasare", care tine de un gen de pasari s.a.m.d. Deci, numai acum putem vorbi despre, si putem spune ca incepem sa studiem aceasta lume si sa luam chiar si atitudine practica cu privire la lume. Insa, pe de alta parte, asta nu inseamna ca limbajul spune ceva despre Fiinta.! Limbajul reprezinta Fiinta si de aceea spun ca-mi place aceasta formulare a lu Heidegger ca "Limbajul e casa Fiintei", adica gasesti Fiinta acolo, in limbaj, insa fara a spune ceva despre Fiinta. Trebuie sa te intorci asupra faptelor deja delimitate prin limbaj si sa incepi sa studiezi, sa vezi mai intai ce a delimitat limbajul si atuncea poti constata ca delimitarea este in acelasi timp o delimitare care poate fi justificata obiectiv, sau poti constata ca este o delimitare ce nu poate fi justificata obiectiv, sau este chiar o delimitare contradictorie sau "gresita" din punctul de vedere al limbajului, pentru ca a facut doar aceasta delimitare provizorie: ne spune aicea Fisch si asta este "ceva care inoata" si "are !anumite instrumnete pentru a inota"; pe urma cand incepem sa studiem, vedem ca, da, exista pestii care au anumite caracteristici etc., dar ca aceea ce se numeste Walfisch nu este un "peste", fiindca "naste pui vii" s.a.m.d., atuncea zicem ca asta tine de altceva, de "mamifere", si astfel stiinta introduce alte determinari".

LIMBAJUL - DOUA PERSPECTIVE: COSERIU SI SAUSSURE

In "Introducere in lingvistica", Eugenio Coseriu defineste limbajul ca fiind orice sistem de semne care serveste pentru a exprima si a comunica idei si sentimente sau continuturi ale constiintei, specificand in acelasi timp ca semnele sunt cuvinte alcatuite din sunete si tin, deci, de limbajul articulat.

In cadrul limbajului articulat se disting doua realitati: actul lingvistic si limba sau sistemul caruia actul lingvistic ii corespunde. Coseriu continua: "limbajul articulat este considerat ca sistem unic de semne numai la modul ideal, intrucat in realitate exista enorm de multe sisteme de semne (limbi) corespunzatoare diferitelor tari si comunitati sociale sau altor grupuri de vorbitori. Realitatea concreta a limbajului este actul lingvistic, adica actul de a intrebuinta pentru comunicare unul sau mai mute semne ale limbajului articulat: un cuvant, o fraza efectiv spuse sunt acte lingvistice". Aceste acte lingvistice nu sunt identice, ci variaza de la individ la individ, sau chiar la acelasi individ, in functie de circumstante, in forma si semnificatie. Insa pentru a putea fi posibila comunicarea, finalitatea limbajului, e necesar ca semnele unei anumite comunitati lingvistice sa aiba mai mult sau mai putin aceeasi forma si mai mult sau mai putin aceleasi seminficatii. De aceea, se poate vorbi despre "identitatea" semnelor intalnite in actele lingvistice ale unei comunitati, acte considerate in spatiu, in timp si in stratificarea sociala si culturala. Prin urmare, actele lingvistice chiar daca nu sunt identice, sunt foarte asemanatoare in cadrul unei comunitati si intr-un anumit moment.

In ceea ce priveste limba, Coseriu spune ca aceasta este ansamblul actelor lingvistice comune unei comunitati de indivizi vorbitori, adica "ansamblul actelor lingvistice, sufiecient de asemanatoare pentru a fi considerate identice, care se atesta in expersiile unui anumit numar de indivizi". Dar limba nu este numai un sistem de acte lingvistice comune efectiv inregistrate, ci si unul de comunitati, ca memorie a unor acte lingvistice precedente si ca posibilitate de a produce, conform modelului oferit, noi acte lingvistice in interiorul aceleasi comunitati.

Coseriu conclude ca, in forma concreta, nu exista limbi, ci numai acte lingvistice de expresie si comunicare, diferite de la un individ la altul si, de asemenea, la acelasi individ in functie de circumstante. Nici un senm lingvistic nu are exact aceeasi forma si aceeasi valoare la toti indivizii care il utilizeaza si in toate momentele in care este folosit. In limbaj exista identitate intre intuitie si expresie, deoarece fiecare individ care vorbeste exprima integral, pentru sine insusi, continuturile constiintei sale, dar nu exista identitate intre expresie si comunicare, intre expresie si receptare. Fiind intotdeauna expresie a unei intuitei inedite si unice, actul lingvistic este act de creatie, act singular care nu reproduce exact nici un act lingvistic anterior si care, numai prin limitele pe care i le impune necesitatea intercomunicarii sociale, "seamana"cu actele lingvistice anterioare, apartinand experientei unei comunitati. Actul lingvistic este, prin natura sa, act eminamente individual, insa determinat social prin insasi finalitatea sa, care este accea de "a spune cuiva ceva despre ceva".

Pentru Ferdinand de Saussure langage se imparte in langue si in parole, langue fiind modelul abstractizat al cunoasterii limbilor particulare, un sistem de forme si continuturi in unitatea lor si de structuri si paradicme ale acestor unitati forma/continut, iar parole, punerea in pracatica a acestei cunoasteri a limbilor particulare, sub forma unei activitati individuale. Daca manifestarile lingvistice individuale tin de constiinta individuala, fiind irepetabile, imprevizibile si diverse, realizarea unor constrangeri gramaticale respectate de toti vorbitorii constituie zona repetabila, previzibila, studiabila din punct de vedere stiintific, adica limba.

Saussure afirma ca langue este partea sociala si esentiala a limbajului, caracterizata prin regularitate, fiind un mod de organizare sistematica a faptelor de limba. Ea este produsul pe care individul il inregistreaza pasiv, astfel incat el se manifesta ca un mod pe care el si l-a insusit. Intr-o comunitate, langue este identica la toti vorbitorii, fiind "ansamblul de obisnuinte lingvistice ce permit subiectului vorbitor sa inteleaga si sa se faca intels", ea este "suma imaginilor verbale existente la toti indivizii, un sistem gramatical existand virtual in fiecare creier sau in creierele unui ansamblu de indivizi, caci limba nu e completa la nici unul, ea nu exista pe deplin doar decat in masa". Langue este un sistem de semne formate dintr-o unitate concept si dintr-o imagine acustica, ambele fiind "cantitati de natura psihica". Parte sociala a limbajului, exterioara individului, care singur nu poate nici sa o modifice, nici sa o creeze, limba nu exista decat in virtutea unui fel de contract intre membrii comunitatii. "Pentru a cunoaste regulile jocului, individul trebuie sa invete".

In ceea ce priveste parole, Saussure admite ca este partea individuala a limbajului, accesorie si accidentala, neregulata si imprevizibila. Vorbirea este un act individual de vointa si inteligenta, act ce contine combinatiile prin care individul utilizeaza codul pentru a-si exprima gandirea personala, si mecanismul psiho-fizic prin care combinatiile se exterioarizeaza. Ea este o "suma nedefinita de elemente diferite, suma ce nu poate fi redusa la nici o uniate".

Spre deosebire de Saussure, Coseriu refuza sa defineasca limba ca fiind exterioara si independenta de individ, recunoscand ca aceasta poate exista independent de individ numai in masura in care ceilalti indivizi din comunitate o perpetueaza, intrucat limba trebuie sa existe in perimetrul conceptiei individuale. In viziunea coseriana, realitatea limbajului este urmatoarea: societatea impune vorbitorului semnele pe care trebuie sa le foloseasca, insa vorbitorul inventeaza mereu semne, iar semnele create in vorbire trec mereu in limba. Vorbitorul isi creeaza semnele conform normelor in vigoare in comunitatea sa si nu le poate selecta dupa criterii pur arbitrare, fiindca aceasta ar contraveni finalitatii limbajului, adica comunicarii. In concluzie, in actele lingvistice exista mereu o portiune de inventie personala, dar inventia nu poate depasi anumite limite si trebuie acceptata de mediul in care se produce.

De asemenea, Coseriu neaga situarea limbii in creierul masei, in constiita colectiva, afirmand ca individul vorbeste asa cum se vorbeste in comunitate, dupa norma impusa de aceasta, fiecare vorbitor avand sentimentul a ceea ce constituie norma in comunitatea in care se afla, fiecare vorbitor raportandu-se la acelasi model. Prin urmare, constiinta colectiva e o dimensiune a constiintei individului, tot ceea ce numim fapt social raportandu-se la constiinta individului.

Coseriu remarca pozitia lui Saussure care considera limbajul drept fenomen cu doua fete, una individuala si alta sociala: vorbirea (parole) - domeniul absolut al individului - si limba (langue), ca apartinand societatii. Intre aceste doua planuri, dupa Saussure, ar exista o relatie doar in sensul in care vorbirea isi deduce materialul din limba si, pe de alta parte, elemente ale vorbirii fac parte din limba, pantru ca "nimic nu exista in limba care sa nu fi existat inainte in vorbire". Acestei perspective, Coseriu ii opune punctul de vedere monist al lui Otto Jespersen - pentru care exista numai vorbirea, fenomen in acelasi timp individual si social, creatie individuala conditionata si determinata social, iar limba nu e decat generalizarea, "pluralul" vorbirii - si e de acord ca actul lingvistic este un act individual, fiind creatie a unui individ si corespunzand unei intuitii personale, in fiecare caz inedita, dar si un act social, un act determinat social, intrucat semnele pe care le folosim nu le inventam din nou in fiecare caz particular, ci doar le re-cream pe baza modelelor acceptate si inteligibile in aceasta comunitate.