Iluminismul

Iluminismul

1. Iluminismul, epoca de tranzitie intre classicism si romantism

Secolul al XVIII-lea este considerat a fi epoca iluminismului, desi nu exista o suprapunere exacta intre limitele acestui veac si fenomenul cultural amintit. Inceputul ideilor iluministe este semnalat chiar mai devreme, in secolul al XVII-lea, in operele filosofilor empiristi englezi, John Locke si Thomas Hobbes, in timp ce amplitudinea sa maxima apartine spatiului cultural francez, indreptatind afirmatia ca "epoca luminilor s-a nascut cu cea de a doua revolutie in Anglia si s-a terminat cu Revolutia franceza de la 1789".

Iluminismul este o miscare complexa filosofica, estetica si literara europeana cu rezonanta in stiintele vremii (istorie, sociologie, fizica, matematica, stiintele naturii). Evolutia sa, determinata de mutatii profunde la nivel social si politic, se va reflecta intr-o noua mentalitate si o noua paradigma culturala. Burghezia in ascensiune, in special in Anglia, Franta si Germania, devine purtatoarea de cuvant a unor idei progresiste despre natura si societate, ce vor constitui un curent de gandire iluminist. Ca produs al ideologiei burgheziei, iluminismul si-a propus sa promoveze urmatoarele idei si principii reformatoare:

- increderea in ratiune si progress

- atitudine antifeudala si antiteologala

- cultivarea spiritului de toleranta intre natiuni

- apararea principiului egalitatii dintre popoare si a libertatii tuturor indivizilor.

- emanciparea oamenilor prin cultura

- organizarea societatii pe baze rationale

Incepand cu mijlocul secolului al XVIII-lea, iluminismul coincide cu aparitia si manifestarea preromantismului in Anglia, odata cu poezia lui Edward Young, Thomas Gray si James Thomson, iar in Germania subiectivismul se va evidentia atat in filosofie prin Hamann si Herder, cat si in literatura prin Goethe si Schiller. Epoca luminilor se defineste ca o etapa de trecere intre clasicism si romantism care evolueaza in baza unei filosofii proprii, desi literatura si estetica pastreaza trasaturile unei perioade de tranzitie prin recursul la estetica clasica (respectul normelor, ideea de frumos universal, arta vazuta ca produs al ratiunii) si prin interferenta cu afirmarea individualitatii si a sentimentului in romanul sentimental si in comedia lacrimogena.

2. Reprezentantii iluminismului in tarile europene

Anglia - D. Defoe, J. Swift, H. Fielding

Franta - Montesquieu, Voltaire, Diderot, Rousseau

Germania - Lessing, Klopstock

Rusia - Radiscev

Tarile Romane - Scoala Ardeleana, Chesarie Ramniceanul, D. Golescu

3. Filosofia in epoca luminilor. Enciclopedia

In secolul al XVIII-lea filosofia cunoaste un proces de laicizare si de scientizare caracterizat de orientarea ei spre stiinte si experimentul practic. Pentru a impune idei noi, filosofia reevalueaza si sintetizeaza critic adevarurile transmise de secolele anterioare, evoluand in directia materialismului mecanicist prin contributia lui Condillac (Incercare asupra cunoasterii omenesti, Tratatul despre senzatii), Diderot (Scrisoare catre orbi), Voltaire (Tratatul de metafizica), La Mettrie (Omul masina), Hélvetius (Despre spirit), D'Holbach (Sistemul naturii).

Opera cea mai grandioasa a epocii iluministe, care a rezultat din colaborarea marilor carturari francezi, ramane insa Enciclopedia. La realizarea acesteia, alaturi de Diderot, d'Holbach, Marmontel, Hélvetius si Condillac, au luat parte nume prestigioase in epoca ca Montesquieu, Rousseau, Voltaire. Prospectul acestei Enciclopedii sau Dictionar al stiintelor, artelor si meseriilor scris de Diderot a fost tiparit in 1750, iar discursul preliminar al lui d'Alembert in 1751. Enciclopedia consemneaza cunostintele vremii din perspectiva conceptiei filosofice si social-politice a iluminismului, avand asadar un pronuntat caracter scientist, laic si antifeudal. Fiind calea principala de propagare a ideilor iluministe, ea va promova egalitarismul, toleranta intre oameni si popoare, libertatea sociala. Articolele sale despre Toleranta, Fanatism, Persecutie sunt exemplificatoare.

4. Principiile filosofiei social-politice

In iluminism, filosofia teoretica este dublata de o filosofie practica cu menirea de a dezbate noile problematici social-politice, printre care:

- dreptul natural (care deriva din firea omeneasca, traducandu-se in cerinta de a trai liber conform legilor firii)

- egalitatea indivizilor

- modul de guvernare

- suveranitatea popoarelor

Acest fenomen se leaga de transformarile de la nivelul societatii, de ascensiunea burgheziei care dorea sa-si legitimeze drepturile promovand noi principii bazate pe legea naturii si a dreptului natural, in evidenta contradictie cu teoria dreptului divin prin care monarhia absoluta si aristocratia isi justificau privilegiile. Iluministii intelegeau natura ca "o mama a tuturor ce imparte drepturi si libertati egale", iar societatea, prin comparatie, pentru a fi dreapta trebuia sa ii urmeze modelul. Dupa definitia Enciclopediei, legea reprezenta "intruparea spiritului ratiunii", asadar o societate rationala nu se putea intemeia decat prin aplicarea legii. Montesquieu va comenta aceste aspecte in Spiritul legilor, unde arata ca, pentru a fi eficiente acestea trebuie sa tina cont de particularitatile unei societati: clima, civilizatie, moravuri. In Contractul social, Rousseau continua ideea influentei climatului asupra legilor enuntata de Montesquieu, adaugand ca legile trebuie sa asigure egalitatea membrilor unei societati care trebuie sa fie ratificata de intregul popor. De asemenea, Rousseau mediteaza asupra principiului dreptului natural aratand ca egalitatea naturala (considerata o stare originara a omenirii, o epoca patriarhala) se deosebeste de egalitatea sociala care este un principiu revendicat, un produs al evolutiei omenirii si al diviziunii sociale. El ajunge chiar sa reclame reintoarcerea lumii moderne la statutul patriarhal pierdut. In Discursul despre originea si fundamentele inegalitatii dintre oameni, ideile sale devin si mai radicale sustinand ca aparitia proprietatii private este cauza esentiala a pierderii egalitatii sociale. In opinia sa, suveranitatea unui popor este posibila numai daca se infaptuiesc reforme care sa aboleasca inechitatea sociala. Un alt ganditor al epocii, Voltaire reia problema inegalitatii sociale pe care o defineste ca o consecinta a evolutiei istorice si sociale. Insa, pentru el, egalitatea naturala este o caracteristica a societatilor primitive, in timp ce societatile moderne se intemeiaza si se vor intemeia pe opozitia bogati-saraci, stapanitori si stapaniti. Asadar, nazuinta contemporanilor sai catre o societate egalitara este o utopie.

Ampla dezbatere a iluministilor asupra egalitatii sociale a generat discutii asupra formelor de guvernare care combateau ideea feudala a monarhiei ereditare justificata de principiul dreptului divin. Deja in Tratatele despre guvernare, John Locke abordase teoria contractului social inca din secolul al XVII-lea, explicand ca societatea trebuie sa fie condusa de persoana mandatata, aleasa de colectivitate, iar "diviziunea puterii trebuia sa fie asigurata de parlament". In secolul al XVIII-lea, teoria contractului social se va generaliza.

5. Ideile estetice in Iluminism

Ca perioada de tranzitie intre clasicism si romantism, epoca iluminista nu ofera o poetica proprie, caracterizandu-se prin eterogenitatea ideilor estetice. Totusi, modelul clasic si spiritul rational domina in majoritatea creatiilor literare si a operelor estetice (Gottsched - Incercari asupra unei poetici critice, Winckelmannn - Istoria artei antichitatii, Alexander Pope - Eseul despre critica, Samuel Johnson - Studiile despre Shakespeare, Voltaire - Discurs despre tragedie). O lucrare de referinta pentru estetica iluminista o reprezinta Laokoon de Lessing. Scriitorul german da o replica contemporanilor sai deschizand calea spiritului modern. Daca pentru Winckelmann grupul statuar Laocoon semnifica armonia si seninatatea artei antice, pentru Lessing reprezinta o stare interioara, strigatul din interior al fiintei in lupta cu sarpele. Lessing a folosit acest exemplu pentru a demonstra ca fiecare arta se serveste de conventiile sale specifice. Artele plastice se bazeaza pe simultaneitatea imaginilor, in timp ce evenimentele unei naratiuni se succed. Acelasi spirit innoitor il demonstreaza in lucrarea Dramaturgia de la Homburg, unde modelul pe care il ofera este Shakespeare si nu teatrul clasic francez.

6. Evolutia literaturii

Literatura secolului al XVIII-lea a inregistrat modificari pe scara de prioritati a genurilor si speciilor literare. Astfel, tragedia intra in declin, mentinandu-se la nivel epigonic, desi scriitori fideli clasicismului ca Voltaire, Alfieri, Addison, Gottsched continua sa cultive acest gen. Tot printr-o perioada de criza trece si poezia care, subordonata rationalismului iluminist, nu va iesi din sfera mitologicului, a descriptivismului si a versului logic. Insa, ceea ce se afirma plenar este romanul. Considerat multa vreme o "infraliteratura" destinata unui public neinstruit, romanul isi intra in drepturi dobandind misiunea de a reprezenta omul iluminist si ideile sale. Pregatit de filosofia antropocentrista a epocii si de spiritul individualist burghez, romanul va oferi prilejul de a elogia inteligenta umana, spiritul practic si virtutile morale. De aceea, mereu centrat pe un individ ce traverseaza experiente semnificative, el va avea un caracter evenimential (relatand fapte eterogene, acumulate in ritm rapid). Naratiunea la persoana intai sau a treia va contine paliere multiple, numeroase conflicte secundare, dar fara sa piarda linearitatea evenimentelor polarizate in jurul personajului central. Romanul iluminist evolueaza in cateva directii importante.

a) Proza picaresca

Proza picaresca debuteaza in literatura spaniola, se extinde in Renastere si cunoaste punctul culminant in Franta secolului al XVIII-lea. Picarul infatisat este un ins de la marginea societatii impulsionat de dorinta de a se integra in lumea care l-a respins. Un personaj linear care, indiferent de statutul sau (fie ca este victima a sortii, ca este hot sau orfan, lacheu sau stapan) strabate diverse climate sociale si experimenteaza evenimente neasteptate.

Alain René Lesage utilizeaza modelele spaniole in Diavolul schiop si Gil Blas, romane de eveniment in care personajele se contureaza prin comportament, iar intriga reprezinta o calatorie plina de peripetii. In primul, diavolul Asmodeu, scapat din eprubeta unui magician, ii arata lui don Cleofas realitatea de dincolo de aparentele inselatoare, prilej pentru autor sa critice societatea timpului cu moravurile sale. In al doilea, Gil Blas este tot un picar care, intr-o naratiune la persoana intai, trece in revista 40 de ani de viata (plecarea din localitatea natala, Oviedo, ratacirile si peripetiile intr-o lume necunoscuta, batranetea si invatamintele care deriva din aceste relatari).

Marivaux aduce elemente noi in portretistica picarului, prefigurand arivismul eroilor lui Stendhal. In Taranul parvenit, tanarul Jacob este un taran frumos la infatisare care isi croieste drum in societatea inalta a orasului folosindu-se de arma erosului.

Odata cu Denis Diderot, literatura iluminista inregistreaza un pas inainte prin folosirea unor tehnici de relatare noi si prin creionarea picarului filosof. In Nepotul lui Rameau structura operei (un dialog intre "eu" si "el") surprinde dialectica ideilor dintre scriitor si nepotul marelui compozitor Rameau, vehiculandu-se idei despre literatura, etica, arta, raporturile dintre individ si societate. Jacques fatalistul este un roman- eseu si totodata un roman de eveniment, in care Jacques si stapanul sau (doi picari filosofi) reflecteaza asupra evenimentelor cu care se confrunta. Este si o parabola cu caracter polemic: Jacques fatalistul, care considera ca nu poate eluda destinul, este in realitate un spirit liber, in timp ce stapanul sau, adept al liberului arbitru, se teme in fata neprevazutului.

Prin Daniel Defoe, picarul feminin incepe sa concureze pe cel maculin. In Moll Flanders, scriitorul pretinde ca realizeaza o opera nonfictionala prin folosirea unui asa-zis manuscris al unei hoate inchise la Newgate. In realitate, el creeaza o fictiune in formula obisnuita a biografiei unui erou picar al carui itinerar insumeaza aventuri exemplificatoare. Puritatea initiala a eroinei, ispita pacatului, degradarea si caderea in abjectie, cainta purificatoare reprezinta etapele unei existente care trebuie sa serveasca drept lectie pentru cititor.

Dupa ce a atins apogeul in secolul luminilor, literatura picaresca a intrat intr-un lung declin. Revirimentul eroului picar se va produce abea in secolul al XX-lea, in opera lui H. Hesse, N. Kazantzakis si G. Grass.

b) Romanul de moravuri

In literatura picaresca a iluminismului, relatarea nenorocirilor personale ale unui erou central se impleteste cu intentia autorilor de a realiza o cronica cat mai ampla a moravurilor vremii de pe pozitii critice. Totusi, cele doua specii romanesti se disting intre ele. In primul rand, eroul picar dispare in romanul de moravuri, chiar daca unii autori, precum Fielding, mentin schema picaresca. In al doilea rand, interesul scriitorilor nu mai vizeaza relatarea unor suite de evenimente ilustrative cu un evident scop moralizator, ci analiza unor caractere care, spre deosebire de eroul picar, sunt oarecum autonome fata de evenimentele cu care se confrunta. Romanul de moravuri poate fi clasificat in romanul realist de moravuri si in romanul sentimental. In cel din urma, accentul pus pe reprezentarea reactiilor sufletesti ale personajelor -  adevarate radiograme ale unor caractere - atrage dupa sine restrangerea numarului de evenimente relatate.

Romanul realist de moravuri

Henry Fielding este exponentul cel mai reprezentativ alacestui tip de roman. Admirator al lui Cervantes, Lesage si Scarron, comparand romanul cu epopeea, Fielding ajunge la concluzia ca arta romanesca trebuie sa respecte principiul verosimilitatii, in sensul ca ea trebuie sa se concentreze mai mult pe motivatia comportamentului eroilor si mai putin pe evenimentele relatate. Substratul comico-satiric al operelor sale ii confera autorului o anume detasare fata de lumea fictionala si le imprima un caracter obiectiv.

Capodopera sa este Tom Jones, un bildungsroman care relateaza fara patos lacrimogen drama unui copil gasit si totodata o sinteza a mai multor formule narative (roman picaresc, sentimental, social, politic, rustic, urban, de moravuri). La inceput actiunea se rezuma la universul domestic, respectiv la casa unui judecator de tara cu bune intentii, care se deosebeste de ipocrizia sorei sale, si la aparitia celor doi copii gasiti, Tom si Blifil. Ulterior intriga se amplifica progresiv, eroii evolueaza in contrast. Tom si Blifil se indragostesc de aceeasi fata, Sofia, care raspunde insa sentimentelor lui Tom. Cum iubirea lor este obstructionata de batranul Western, cei doi indragostiti isi cauta libertatea la Londra, unde vor fi martorii unor serii de episoade dramatice ca niste eroi picari. Varietatea de tipuri umane, nobili generosi sau indivizi dubiosi de la periferia societatii (hoti, asasini, vagabonzi) demonstreaza amploarea frescei sociale si multitudinea planurilor de desfasurare a actiunii. Romanul beneficiaza de un final fericit rezolvat prin procedeele teatrului comic. Enigmele se solutioneaza prin revelarea identitatilor si a gradelor de rudenie, prin stabilirea vinovatilor si a pedepselor lor. Epilogul ofera o lectie moralizatoare in spiritual eticii din acea epoca.

Fielding a dorit sa realizeze un roman total, insa el nu a parasit tiparele narrative incetatenite, respectiv intriga piramidala, consistenta caracterelor, functia autorului omniscient. Un alt scriitor avea sa aduca modificari esentiale in arta romanesca a secolului luminilor si acesta este Lawrence Sterne. Din acest punct de vedere, opera sa, Viata si opiniile domnului Tristram Shandy, marcheaza inceputurile romanului experimental. Desi isi concepe opera in maniera contemporanilor sai, ca o arta a conversatiei, innoirile sunt evidente. El nu mai este romancierul reporter care relateaza evenimente illustrative, ci se multumeste cu sfera vietii cotidiene si a vietii banale, Sterne fiind primul scriitor european care pune problema spleen-ului. Linearitatea intrigii lasa locul unei tehnici digresive in care evenimentele sunt amalgamate, diversele actiuni se intersecteaza, cronologiile se rastoarna. De aceasta data, formula prozei autobiografice uzitate de scriitorii iluministi reda fluxul capricios al memoriei in incercarea de a reconstitui trecutul si de a se misca liber pe toate dimensiunile timpului (in capitolele de inceput, se prezinta nasterea lui Tristram Shandy, insa, pe masura ce lectura avanseaza, cititorul isi da seama ca eroul se naste mai tarziu). Mare admirator al lui Cervantes, Rabelais si Voltaire, Sterne ii foloseste ca model. Celebrul sau cuplu, unchiul Toby si caporalul Trim, reprezinta o replica a cuplului Don Quijote - Sancho Panza. In plus, romanul contine citate erudite, eseuri pe diverse teme care depasesc nivelul vorbirii obisnuite, iar prezenta frazelor neterminate, a sugestiei si a suspansului anunta modernismul secolului al XX-lea.

Proza de moravuri mai poate fi reprezentata de inca un roman de exceptie, Legaturile primejdioase de Laclos, cel mai reusit roman umoristic al epocii, realizat prin tehnica epistolara.

Romanul sentimental

Intemeietorul prozei sentimentale este S. Richardson prin operele sale, Pamela si Clarissa Harlowe. Pamela este un roman epistolar ce graviteaza in jurul unei confruntari de ordin moral: domnul B., un individ bogat, incearca sa o seduca pe slujnica sa Pamela Andrews, care ii rezista cu demnitate, in ciuda propriilor ei sentimente fata de acesta. Evolutia intrigii este semnalata in scrisorile dintre Pamela si parintii ei, iar finalul fericit al parabolei sentimentale instaureaza victoria moralei puritane: convertit la virtute, domnul B. o cere in casatorie pe Pamela, caindu-se pentru faptele sale.

Alti reprezentanti:

Oliver Goldsmith - Pastorul din Wakefield, roman care continua tipul de conflict dintre virtute si viciu inaugurat de Richardson.  

Denis Diderot - Calugarita, unde neputinta fiintei de a se opune raului este sanctionata de un sfarsit tragic, Abatele Prévost - Istoria cavalerului Des Grieux si a lui Manon Lescaut, un roman scris la persoana intai care relateaza etapele unei iubiri cu un sfarsit catastrofic. Important pentru estetica romanului sentimental este faptul ca Prévost degajeaza acest tip de proza de excesele moralizatoare pentru a explora cat mai veridic vibratiile sufletului adolescentin, nonconformist.

Jean jacques Rousseau - Julie sau Noua Eloiza, un roman epistolar care depaseste formula estetica a romanului sentimental pentru ca anunta sensibilitatea de tip preromantic. Rousseau este creatorul eroilor sensibili, al sentimentelor omului natural, al trairilor eului vrajit de o iubire tragica, proiectate pe un fundal pitoresc alpin. Prin acest roman precum si prin celelalte opere ale sale, Confesiuni, Dialoguri si Reveriile calatorului solitar, autorul redeschide interesul pentru natura in literatura, natura fiind infatisata in comuniune cu sentimentele omului.

c) Proza de calatorie

In iluminism se dezvolta un puternic curent al literaturii alegorice si parabolice care aduce in prim plan fictiunea voiajului. Acest tip de proza oferea autorilor iluministi avantajul unei mai mari libertati de exprimare, atata timp cat, sub o aparenta dezangajare, ei puteau sa adopte o pozitie cat mai critica fata de institutiile si moravurile vremii. In general, calatorul strain indeplineste functia unui reporter obiectiv care inregistreaza aspectele negative ale societatii.

Scrisorile persane ale lui Montesquieu (1721) marcheaza debutul literaturii iluministe in Franta. Cei doi pelerini, Rica si Usbek, sunt doi arabi care, ajunsi la Paris, inregistreaza cu spirit de reporteri aspecte din viata marelui oras, cotate ca aberante in comparatie cu realitatile din tara lor. Structura epistolara a cartii permite o evaluare cat mai cuprinzatoare a societatii franceze. Ambele personaje intruchipeaza principiile gandirii iluministe si, din perspectiva acestor principii, ei comenteaza moravurile, privilegiile aristocratiei si ale clerului, monarhia absoluta, cultura franceza in general. Sub aparenta distantarii de un climat social necunoscut, cei doi isi exerseaza libertatea de a exprima opinii critice despre francezi si iau act de coruptia societatii la toate nivelurile ei.

In Robinson Crusoe, Daniel Defoe utilizeaza motivul voiajului imaginar intr-un tinut imaginar pentru a oferi o lectie instructiva contemporanilor sai. Robinson, un englez obisnuit naufragiat pe o insula pustie, traverseaza o situatie-limita care il transforma intr-un personaj exemplar prin capacitatea sa de a reface toate etapele civilizatiei cu ajutorul deprinderilor si cunostintelor dobandite. Triada fundamentala care asigura conflictul, Robinson - insula - salbaticul Vineri, raportul dintre om si natura, naratiunea la persoana intai revela forta morala a individului. Parabola lui Defoe demonstreaza ca prin inteligenta practica, curaj si indrazneala omul poate invinge destinul.

Spre deosebire de optimismul lui Defoe, Jonathan Swift aduce o viziune tragica asupra conditiei umane in Calatoriile lui Gulliver. Multiplele semnificatii ale operei rezida in caracterul sau simbolic si parabolic, planul fictiv al lecturii fiind doar un substitut al societatii contemporane autorului, la care se raporteaza in permanenta prin aluziile sale satirice. Daca in Tara piticilor, Lilliput, Gulliver, din omul obisnuit, devine un urias intelept care descopera asemanarea dintre meschinaria piticilor si a concetatenilor sai, in Tara uriasilor, raporturile sunt inversate, personajul insusi fiind redus la postura unui pigmeu ridicol. Intentia satirica a autorului evolueaza de la particular la general, de la atacul moravurilor societatii britanice la preocuparea de a medita asupra conditiei umane. Daca in cele doua puncte ale traseului lui Gulliver, conceptia antropocentrista a filosofiei luminilor ramane in vigoare, in celelalte calatorii, Laputa si Tara cailor, autorul ajunge sa nege atributele majore ale fiintei umane. Savantii nebuni care actioneaza in numele unor legi aberante si Yahooii, treapta cea mai de jos a dezumanizarii, reproduc imaginea unei lumi rasturnate in care grotescul si monstruosul anuleaza ratiunea si omenescul.

Ecouri ale viziunii tragice asupra conditiei umane le regasim si la Voltaire care demonstreaza caracterul agresiv si absurd al raportului dintre individ si societate in concordanta cu postulatele sale filosofice. In Zadig, intre bunele intentii ale eroului si consecintele faptelor sale exista o permanenta desincronizare care anuleaza logica evenimentelor. Hazardul este corectat doar in final cand, dupa nenumarate experiente nefericite, Zadig ajunge sa fie rege alaturi de iubita sa Asartea. Intamplarile prin care trec personajele din Candid readuc in prim plan imaginea lumii ca haos, prezenta tiranica a absurdului. Filosoful optimist Panglos si ucenicul sau Candid, Martin cel pesimist sau frumoasa Cunigunda nu sunt decat tipuri umane neputincioase in fata hazardului care ii supune unor aprige incercari. Ca si in Zadig, confruntarea eroilor cu moartea si hazardul ia totusi sfarsit. Personajele vor cumpara o gradina in care vor munci, reusind astfel sa gaseasca un sens existential. Alaturi de Swift, Voltaire anunta absurdul in literatura.

d) Dramaturgia

Teatrul va oferi un teren propice disputei dintre adeptii normelor clasice si cei ai ideii de libertate in creatia artistica. In operele unor scriitori ca Voltaire (Brutus, Zaira), Scipione Maffei (Meropa), Alfieri (Filippo, Antigona), Gottsched (Cato murind) si Addison (Cato) clasicismul persista in forme epigonice, in timp ce Lessing, Beaumarchais si Goldoni isi concep operele de pe pozitii reformatoare. De asemenea, se ridica problema perimarii tragediei care nu mai putea corespunde noului climat social si spiritual al epocii, propunandu-se inlocuirea personajelor aristocrate cu burghezul obisnuit. Astfel, Diderot pledeaza pentru drama burgheza, iar Oliver Goldsmith pentru drama lacrimogena cu eroi sensibili.

In Emilia Galotti, Lessing abordeaza tema raportului dintre individ si sistemul social-politic. Desi intriga se mentine la nivel domestic iar conflictul se incadreaza in modelul oferit de romanul sentimental (seductia, eroarea victimei, gelozia, razbunarea), tinta autorului ramane tirania printilor germani. In egala masura este condamnat Odoardo, tatal Emiliei, care, blocat in conditia lui de burghez supus, nu gaseste alta alternativa de aparare in fata bunului plac al printului frivol decat uciderea propriei fiice.

Comedia infloreste prin contributia lui Marivaux, Beaumarchais si Goldoni. Preluand procedee ale commediei dell'arte si acordand prioritate universului interior al eroilor, Marivaux este creatorul unei comedii psihologice axate pe trairile unor personaje confruntate cu surprizele iubirii. In piesa sa cea mai reprezentativa, Jocul dragostei si al intamplarii, travestiul asigura resortul comic in cadrul unei intrigi circulare. Deghizarile perechilor de indragostiti, respectiv nobilii Dorant si Silvia si slugile lor, Lisette si Bourguignon, nu schimba situatia de pornire. Cuplurile se refac si isi pastreaza sentimentele nestirbite. In teatrul lui Marivaux nu se mai intalnesc obisnuitele cadre realiste, personajele definite prin statutul lor social sau prin caracter pentru ca singura realitate pe care o investigheaza este sentimentul de iubire care se infiripa. Din acest punct de vedere se vorbeste de un stil care ii poarta numele, marivaudage.

Beaumarchais introduce in teatru un nou mod de a concepe relatiile dintre personaje, intre care se evidentiaza figura valetului inteligent si viclean, un exponent al starii a treia. Daca in comedia clasica, valetul era total subordonat stapanului, Beaumarchais il transforma intr-un personaj central care determina evolutia intrigii. In plus, valetul sau reflecta, prin gandirea si comportamentul sau, spiritul liberal al epocii. In Barbierul din Sevilla se pastreaza schema traditionala a comediei de intriga cu personajele ei binecunoscute: batranul indragostit de pupila lui, aristocratul indragostit de aceasta, care recurge la serviciile valetului credincios pentru a-si salva iubita. Daca aici, contele Almaviva si Figaro, valetul sau isi aliaza fortele in actiunile intreprinse, in Nunta lui Figaro raporturile dintre ei sunt antagonice. De aceasta data, Figaro este nevoit sa dejoace planurile unui stapan tiran pentru a o salva pe iubita sa Suzanne, amenintata de intentiile necurate ale contelui. In final contele isi primeste pedeapsa cuvenita, infrangerea sa amintind de motivul pacalitorului pacalit, prezentat cu o larga participare a procedeelor comice (cor, balet, farsa, melodrama, vaudeville).

Carlo Goldoni imprima o noua viata comediei prin redescoperirea naturaletii. El simplifica compozitiile dramatice, eliminand influentele puternice ale commediei dell'arte, respectiv improvizatiile si incarcatura inutila a intrigii. In schimb, compozitiile sale devin riguroase, sprijinite pe subiecte simple si clare, cu actiuni unitare, derulate intr-un ritm rapid, fara intrigi secundare, cu accent pe caractere si mai putin pe intriga. Continuand linia lui Molière, Goldoni se afirma ca un excelent creator de caractere in Fata cinstita, Cafeneaua, Hangita, Familia anticarului, Sluga la doi stapani. Capodopera sa recunoscuta unanim este Badaranii, un studiu critic al vietii de familie burgheze. In centru se afla figurile unor burghezi obtuzi si meschini (Canciano, Simon, Lunardo) porniti impotriva sotiilor lor.