"Jocul ielelor", Camil Petrescu - comentariu

"Jocul ielelor", Camil Petrescu - comentariu

Coordonate ale operei

Notata intr-o prima varianta inca din mai 1916, reluata in multiple variante pana la tiparirea sa abia in editia "Teatru" din 1947, piesa "Jocul ielelor" nu ca vedea luminile rampei decat dupa moarte scriitorului care, obsedat de perfectiunea reprezentarii ei scenice, n-a acceptat nici o viziune regizorala a acesteia cat timp a trait. Asadar, vreme de o jumatate de secol, drama, care reproduce cel mai exact fervoarea gandirii intregii existente a creatorului sau si a omului, in genere, sub semnul rigorii unui absolu ideatic, n-a putut fi indufletita artistic de interpreti de prestigiu ai teatrului romanesc, pentru ca dramaturgul insusi nu s-a desprins de opera lui esentiala, care l-a obsedat pana la sfarsit. Gelu Ruscanu este tipul personajului prind in iuresul fascinant, dar necrutator al ideilor perfecte, plasmuiri iluzorii ce-l conduc pe omul care le contempla spre moarte, asa cum ielele ii orbesc sau ii fac sa innebuneasca pe muritorii care au curajul sa le priveasca dansul frenetic. Pentru eroul central al piesei, ideile isi pierd caracterul lor schematic si abstract, corporalizandu-se in instante diriguitoare ale destinului sau, scenariu recognoscibil - prin mecanismul implacabil al implinirii lui - in viata majoritatii personajelor din dramaturgia si proza lui Camil Petrescu.

Drama - circumscrisa exclusiv la nivelul constiintei - este pentru Gelu Ruscanu consecinta antinomiei dintre ideea absoluta asupra dreptatii si posibilitatile ei de infaptuire sociala concreta. Insa dreptatea absolut conceputa este anistorica (contrazice legile devenirii societatii), amorala (contravine celor mai elementare norme etice consfintite) si ajunge, paradoxal, inumana (actionand chiar impotriva intereselor vitale ale individului). De aceea, eroul resimte ca pe o revelatie dramatica inadecvarea istorico-sociala si morala a ideilor sale precondepute despre justitie si despre echitate. Consumul ideologic si nervos ia forme paroxistice si il va conduce spre autodesfiintare, cand se va confrunta cu imposibilitatea practica de a realiza imperativele categorice ale constiintei. Gelu Ruscanu se apropie de miscarea socialista si devine redactorul ziarului de stanga "Dreptatea sociala", slujind o cauza istorica si social determinata, pentru ca i s-a parut atunci o cale de implinire a dezideratului echitatii umane, in opozitie cu inechitatile flagrante ale unui capitalism imperfect conceput si, mai ales, aplicat. Cand nevoile concrete ale cauzei muncitoresti (pledarea in procese politice, sustinerea juridica a eliberarii unor detinuti politici, precum Petre Boruga) ii cer incalcarea principiului abstract al ideii de dreptate, el nu se poate adapta unei existente in care actul particular (considerat o abatere de la norma justitiara) triumfa si, in consecinta, se sinucide. Orice interventie umana - motivabila in plan social, ori in cel moral-afectiv - care nu traduce o idee fundamentala despre lume i se pare inautentica si o respinde: "pentru ca mecanismul actiunii e la mine in constiinta. De acolo ii vine autoritatea", ii replica el lui Praida, coleg de redactie si tovaras din miscarea socialista. Cand logica imprevizibila a evenimentelor si a faptelor, produse atat in trecut (imprejurarile reale ale mortii tatalui eroului), cat si in prezent, contrazice ideile aprioric formulatem scindarea personalitatii umane este conceputa in chip dramatic si Camil Petrescu ii vede solutia, cel mai adesea, in expiere (Grigore si Gelu Ruscanu, Andrei Pietraru, a carui incercare sinucigasa nu reuseste, George Demetru Ladima si altii), in evadarea catre un spatiu necunoscut (Pietro Gralla), sau intr-o experienta noua, de egala intensitate, capabila s-o elimine din sfera constiintei pe cea dintai care a esuat (cazul lui Stefan Gheorghidiu). Orice forma de adaptare i se pare atat scriitorului, cat si ipostazelor lui literare, un compromis rusinos si inacceptabil. Ideologic, conditia tuturor intelectualilor camilpetrescieni sta in apriorismul conceptual fata de actul efectiv si, totdata, intr-un imens orgolir, totdeauna vulnerat de incertitudine, de teama compromisurilor si de perspectiva esecurilor. In ordine istorica, sociala, profesionala si afectiva, astfel de personaje sunt condamnate la o eterna infrangere, pentru ca ideea dinainte postulata, contravine experientei individuale, iar esecurile sunt totale si insurmontabile.

Analiza dramei

Fundamentand (in volumul eseistic « Teze si antiteze », din 1936), teoria "noocratiei necesare", Camil Petrescu a teoretizat starea de spirit a intelectualului care incearca imposibilul, si anume sa gaseasca in arta forma de manifestare a ideii : « Noi trebuie sa asezam la temelia societatii viitoare postulatul : inteligenta (in sens fenomenologic) nu greseste niciodata, toate greselile sunt istorice. ».

Postulatul se dovedeste fals si este trait de toate personajele masculine ca o vina tragica, fiindca drama se naste din necesitatea de a recunoaste ca inteligenta construieste frecvent sisteme utopice, neconcordante cu realitatea. Increderea orgolioasa in justetea absoluta a sistemului aprioric fundamentat ii conduce la negarea sinelui, iar principiile contrazise in plan real devin caduce si inoperante. Gelu Ruscanu este cel dintai personaj imaginat de autor care traieste dramatic opozitia ireductibila dintre « ordinea noocrata », ce se bizuie pe « valorile semnificatiei », si ordinea obisnuita apartinand « valorilor simplu traite ». Gelu nu numai ca se lasa antrenat intr-o lupta sociala cu teluri bine fixate si pragmatice, desi crede in principii abstracte, plasate deasupra oricarui tip de societate omeneasca, ci si in scenarii pe care ar urma sa le aplice - ca o « camasa de forta » ideatica (formula ii apartine Mariei Sinesti) - intamplarilor prezente si viitoare. In « Addenda la falsul tratat », autorul scrie ca « nu e dramatica decat confruntarea intre sferele constiintei pure, iar intensitatea dramatica este in functie de amploarea acestei sfere si de orizontul ei de cunoastere ». Asa s-a nascut « teatrul de idei », inaugurat la noi de Camil Petrescu, iar in cultura europeana de Henrik Ibsen, in care tragedia umana rezida din disputele plasate exclusiv la nivelul constiintei - instanta suprema precum destinul in teatrul antic - caci actul esential al vietii personajelor autorului este trairea prin intelect. Astfel se explica de ce nu numai teatrul, ci si intreaga opera a lui Camil Petrescu stau sub semnul emblematic al replicii lui Gelu Ruscanu (aceea care neaga observatia lui Praida, precum ca faptele o data trecute nu mai pot fi modificate si ca intelesurile lor s-au perimat in timp) : « E deosebire de la traire la constiinta. Adica totul. Drama. Cata luciditate, atata existenta si, deci, atata drama". Orgoliul care traseaza drumul eroilor catre eroare, incapatanarea cu care adera la o idee si o aplica in mod obstinat, opacitatea fata de orice solutie reala, luciditatea in asumarea esecurilor si demnitatea sfarsitului apropie personajele lui Camil Petrescu de eroii tragici, iar dramele lor ideologice - de inclestarile ideatice si morale ale personajelor antice. Totul porneste de la un « hybris » nemasurat, asa cum sustine cu tristete Praida despre prietenul sau, la finalul dramei : « A avut trufia sa judece totul. [.] Pentru ceea ce nazuia el sa inteleaga nici o minte omeneasca n-a fost suficienta pana astazi", caci nimanui nu-i este ingaduit, cu exceptia lui Dumnezeu, sa patrunda cu gandul in semnificatiile ascunse ale inlantuirii faptelor ce asigura insasi devenirea noastra.

Antinomiile gandirii personajului camilpetrescian

1.Contradictia dintre justitia absoluta si dreptatea sociala. Justitia absoluta, conceputa ca idealitate si model teoretic, depaseste posibilitatile de aplicare in practica si chiar vointa colectivitatilor umane de-a o infaptui. Ea va conduce, paradoxal, la un sir de nedreptati, pentru ca incalca legile morale, codul onoarei, angajamentele afective. Ca sef de ziar, Gelu Ruscanu trebuie sa admita o politica de partid, care recurge frecvent la compromisurile de rigoare. Cand se pune problema alegerii intre demascarea publica a lui Serban Saru-Sinesti, ministru al Justitiei suspectat de a fi fost autorul unei crime odioase impotriva batranei Manitti adapostite in casa lui, si eliberarea lui Petre Boruga, luptator marcant in miscarea socialista, detinut in ocna, Gelu alege prima varianta, insa Praida si intreg Comitetul Central impun a doua solutie; asadar, eroului i se cere sacrificarea principiului dreptatii absolute in favoarea salvarii vietii unui om bolnav, condamnat sa moara in carcera insalubra unde fusese inchis de mai multi ani. Gelu Ruscanu n-a aflat calea de conciliere in spirit a antinomiei dintre gnoseologie si politica. Cautand "imperativul violent si categoric al "dreptatii sociale"", asa cum marturiseste in "Addenda la falsul tratat", Camil Petrescu a descoperit, impreuna cu eroul sau, inversul situatiei cautate si anume fatala imperfectiune a echitatii umane, care nu se poate realiza, decat in parte si conjunctural, incalcand principiul justitiei absolute, continut in stravechiul dicton latin "Pereat mundus, fiat justitia!" ("Sa piara lumea, numai sa se infaptuiasca dreptatea!"). Concept sublim, dar inaplicabil, caci o lumea o data distrusa, insasi notiunea de justitie ar pierde termenul necesar la care sa se raporteze, golindu-se de continut. Protagonistul dramei intelege prea tarziu ca orice act de dreptate este relativ, adecvat unui context istoric specific si eficient intr-un timp limitat, respectand partial principiile absolute si uneori, chiar abdicand de la ele, fapt ce provoaca - in intelect - contradictii irezolvabile. Eroul principal se situeaza, filosofic si istoric, la antipodul tovarasilor sai de lupta sociala: el este un kantian, care incearca sa aplice sistemul categoriilor apriorice, in timp ce ei raman deterministi, materialisti. In sens teoretic, gandirea lui idealista impresioneaza, dar fisurile acestui mod abstract de a concepe dreptatea omeneasca il duc la prabusirea intregului esafodaj de idei si provoaca numai suferinta atat lui insusi, cat si celor din jur; in sens uman, ei obtin o dreptate partiala, insa cu efecte palpabile (ameliorarea conditiilor detentiei lui Boruga si chiar promisiunea eliberarii sale, posibile amnistieri si pentru alti combatanti socialisti incarcerati); Gelu nu obtine nimic, sacrificand totul in numele unui concept ideal, in care si-a intrupat constiinta si sensul existentei. Similar cu destinul lui Gelu este cel al lui Balcescu din piesa cu acelasi titlu, in timp ce personajele opuse lui sunt - in plan sincronic - pragmaticul inginer Praida, iar - in plan diacronic - Danton, intruchiparea gandirii politice adaptate la imprejurari, actionand fara teroarea exercitata de "jocul ielelor", al principiilor abstracte.

2. Antinomii etice. O tema morala, care l-a preocupat in mod acut si pe H. Ibsen, este aceea a raportului dintre adevar si contrariul sau. Daca adevarul, prin cruzimea revelatiilor sale indubitabile, il poate distruge moralmente sau chiar il ucide pe cel nepregatit sa-l suporte, minciuna rostita in scopuri umanitare este admisibila? Minciuna caritabila, care nu face rau, in schimb salveaza echilibrul psihic al unui om incarcerat si il ajuta sa supravietuiasca trebuie, oare, admisa chiar daca ea contrazice principiul sinceritatii absolute in interiorul cuplului? Gelu asista la scena in care Praida o roaga insistent pe Elena Boruga, care-si refacuse viata intre timp, langa un alt barbat, sa mai joace o data comedia sotiei credincioase in fata celui ce putrezea de viu in ocna si traia exclusiv cu gandul la familia lui. Femeia refuza, acceptand doar sa se spuna, in numele ei, ca este suferinda, lasandu-l totusi pe baiatul lor sa mearga la inchisoare. Chiar si copilul fusese invatat, din aceleasi ratiuni umanitare, sa ascunda tatalui adevarul coplesitor ca sotia il parasise.

O dubla problema - etica si juridica - este si cea legata de publicarea scrisorii de dragoste a Mariei Sinesti, trimisa lui Gelu pe durata aventurii ei extraconjugale cu acesta, in care-i relata circumstantele mortii suspecte a doamnei Manitti si disparitia testamentului intocmit de batrana care fusese o femeie bogata. Publicarea scrisorii ar fi echivalat cu salvarea ideii de justitie si, implicit, cu aceea a lui Gelu din postura de complice; ignorarea continutului ei il obliga pe juristul Ruscanu la tainuirea crimei, asa cum il avertizeaza si pe Praida in momentul in care acesta ii pretinde sa nu publice documentul incriminant. Totodata, scandalul public ar fi avut efecte dezastruoase asupra Mariei (divortul iminent, pierderea tutelei asupra copiilor ei, din pricina acuzatiei de comportament imoral). Deja nevrozata in urma neintelegerilor conjugale si in urma esecului relatiei cu Gelu, dezonorata si supusa oprobiului, Maria ar fi ajuns la sinucidere, solutie extrema la care a mai recurs si altadata.

Protagonistul este pus sa judece si alte dileme morale la fel de dureroase: frauda facuta de catre un om cu deosebite merite intelectuale, delapidare de la care consimte insusi pagubitul (care intervine in favoarea hotului) este, oare, condamnabila? Marele poet, supranumit Ion Zaprea, in viata particulara reprezentandu-l pe functionarul necinstit Vasile Constantinescu, trebuie judecat? O data pronuntata condamnarea omului si vocea artistului de exceptie ar fi fost sugrumata; dar frauda ce nu pagubeste pe nimeni - necinstind, totusi, memoria mortilor - dar care salveaza viata sotului si a familiei sale paupere, trebuie sanctionata? Administratorul Cimitirului Nou, care vindea florile si lumanarile aduse celor decedati, ca sa-si poata hrani si intretine in scoala copiii, se cuvine demascat si judecat?

Si in redactia "Dreptatii sociale" se produc lucruri cel putin discutabile ; ziarul, fara resurse financiare suficiente, este sustinut material, printre altii, si prin daniile periodice ale unui nebun (Kiriac), obsedat de ideea revolutiei, din banii caruia se aconteaza salariile mizere ale redactorilor; un batran muncitor-zetar, aproape orb din pricina plumbului din litere care-l intoxicase, trebuia pensionat, ori mentinut in tipografia insalubra ca sa-si poata ajuta familia bolnava de tuberculoza? Cand Irena, matusa lui Gelu Ruscanu, impresionata de tragedia la care asistase, propune ajutorul unei societati de binefacere, muncitorii tipografi - desi la fel de saraci precum mos Dumitrache - o refuza sub naivul pretext ca este un ajutor filantropic de tip burghez.

3.Antinomii afective. Eroul este pus sa aleaga intre a crede sau nu in dragostea Mariei care, surprinsa razand complice cu un strain in biblioteca unchiului sau si parasita de el fara nici o explicatie, si-a luat revansa cea mai stupida si la indemana, inselandu-l pe Gelu. Tehnica dramaturgului este aceea de a pune mereu sinceritatea femeii sub semnul indoielii, Maria recunoscand mai tarziu ca in personalitatea ei se ascund doua fiinte dihotomice: una sincera si generoasa, alta duplicitara si josnica, asa cum intr-o familie pot exista doi copii diferiti: primul armonios dezvoltat, cu care parintii se mandresc in fata tuturor, si celalalt urat si dizgratios, de care parintii se rusineaza, tainuindu-i deficientele. Gelu nu este sigur nici de valoarea juridic probanta a unei scrisori de dragoste concepute de o femeie cu sufletul incrancenat de ura impotriva sotului, care a deceptionat-o si pe care l-a inselat. Intrebat de Praida in ce masura Maria l-a iubit cu adevarat, Gelu raspunde lucid: "Cred ca, mai degraba, l-a urat pe el". Daca amana publicarea epistolei ce i-ar aseza pe sotii Sinesti la stalpul infamiei, o face pentru ca vrea sa-i dea posibilitatea ministrului suspectat de omor calificat sa se recuze singur, salvand, totodata, reputatia femeii infidele conjugal, infidela chiar iubitului ei, dar pe care, totusi, n-o vede capabila de complicitate la crima. Daca Gelu, ca avocat, ar pune la indoiala sinceritatea confesiunii de atunci, ar insemna sa nege, concomitent, absolutul afectiv in care se implicase total, voind sa o desparta pe iubita lui de Sinesti si sa se casatoreasca cu ea.

Lui Gelu indoiala nu-i este permisa, caci apara, prin refuzul ei, principiul iubirii ca act existential definitiv: "O iubire adevarata inseamna sa nu poti gandi contrariul ei O iubire, care nu este eterna, nu este nimic". Dar cincul Sinesti se indoieste si isi formuleaza convingator obiectiile, numindu-si sotia o nimfomana, adica o nevropata cu obsesii erotice, a carei depozitie va fi neconvingatoare in fata oricarui complet de judecata. Dramei lui Gelu de a nu fi gasit solutia intelectuala a echitatii sociale i se adauga cea afectiva, datorata imposibilitatii de a aproba sau respinge vinovatia femeii pe care, iubind-o, el insusi a impins-o spre minciuna si adulter, dar ale carei erori reale sau numai banuite barbatul nu le poate tolera, nici uita.

4.Antinomii familiale. Protagonistul dramei este silit sa opteze si intre alternativa de a refuza sau de a admite compromisul cerut - in numele familiei Ruscanu - de matusa lui, Irena. Aceasta femeie inimoasa i-a fost ca o adevarata mama nepotului sau, dupa moartea timpurie a ambilor parinti ai copilului. Irena ii ascunsese lui Gelu adevarul in privinta circumstantelor reale ale disparitiei tatalui sau, convingandu-l ca acela pierise intr-un accident de vanatoare. Ea este nevoita sa-i dezvaluie faptul ca familia lor avea o datorie de onoare fata de Sineste, care nu poate fi incalcata din spirit de loialitate reciproca. In tinerete Serban Saru-Sinesti isi incepuse cariera juridica sub ocrotirea lui Grigore Ruscanu, care ii fusese mentor si il formase profesional pe emulul sau. Tatal lui Gelu, avocat celebru, inzestrat cu o inteligenta stralucita, nu s-a putut adapta regulilor politicianismului din epoca si a esuat in jocul de noroc si in atractia morbida pentru o actrita mediocra, care-i pretindea mari sume de bani, ca sa-si achite toaletele costisitoare. Astfel, el delapidase o suma importanta din fondul unei societati la care era angajat, cerandu-i secretarului (Sinesti), printr-o scrisoare confidentiala, sa puna suma la loc. Umilit, in repetate randuri, de amanta vulgara, care refuzase sa-l mai primeasca si-i trimisese, in chip de adio, un revolver, Grigore s-a sinucis, iar Sinesti a asteptat cu rabdare pana cand sora defunctului i-a putut restitui intreaga suma achitata de el. Cand adversarul lui Gelu i-a aratat scrisoarea fostului sau maestrul, pe care o pastrase cu sfintenie vreme de 20 de ani, ca semn al increderii neclintite pe care Grigore Ruscanu o avusese in tanarul sau coleg, in mintea eroului s-a prabusit inca un idol, cel al tatalui venerat, fara sa-l fi cunoscut cu adevarat. Scena cea mai puternica a piesei rezuma conflictul ideatic, sustinut de un duel verbal pe masura intre Gelu si Sinesti, opozanti ireductibili. Cel de-al doilea, spirit versat in controverse si dotat cu o abilitate diabolica, rastoarna premisa de acuzat, devenind un acuzator vehement, care-i probeaza juridic directorului "Dreptatii sociale" ineficienta demersului sau: dezvaluirile din presa vor provoca numai scandal, fara sa-l compromita politic pe ministrul atotputernic, si, mai ales, vor declansa drame umane, neschimband nimic din mecanismul social.

5.Antinomiile sinelui. Eroul simte deja necesitatea reevaluarii codului etic, care sa-l reprezinte mai bine pe om, cu toate contradictiile lui. Incepe sa inteleaga ca tocmai cei ce relativizeaza criteriul dreptatii intangibile sunt mai aproape de posibilitatile ei de aplicare imediata. Camil Petrescu a schimbat nu numai perceptia despre modalitatea de construire a unei actiuni dramatice, in care accentul dezbaterii de idei se muta din sfera evenimentelor din afara in sfera constiintei umane, ci si felul de a structura personajul dramatic, care nu poate fi un caracter, ci o constiinta mereu in tensiune. In schimb, personajele care i se opun protagonistului, Praida si Sinesti, raman niste caractere, "reprezentand o fata unitara neinfluentabila" ("Addenda la falsul tratat"), in conformitate cu propriile conceptii despre existenta. Pentru amandoi, inginerul atasat gandirii socialiste si politicianul liberal, valorile contingente primeaza asupra celor care definesc spiritul pur, anume valorile ideale. Ironia sortii face ca ei sa para nu numai cei mai eficienti in ordine practica, dar si mai umani decat Gelu. Asezat in fata mastii lui Voltaire, personajul camilpetrescian se simte vinovat in raport cu propria lui constiinta. Isi pune lucid problema - interogandu-si sinele - daca are dreptul moral sa ceara imperativ respectarea dreptatii absolute, cand el insusi a incalcat toate principiile. Gelu isi constientizeaza inconsecventele si gravele erori: absenta religiozitatii, neinduplecarea fata de greselile inerente firii omenesti, convingerea iluzorie despre inafailibilitatea judecatii sale, calcarea onorabilitatii, nerecunostinta filiala, lipsa de generozitate, lovirea salbatica in sentimentele si in intimitatea celor din jur. Actele sale, ce pareau justificate de o inalta puritate morala, ii apar acum odioase, dictate de un orgoliu nesabuit. Dar Gelu ramane un spirit insetat de absolut, nu un fanatic, si admite amanari succesive ale actului decisiv, cand intelege ca se afla in cumpana viata unui militant suferind, datoria morala a lui Ruscanu fata de Sinesti (care-i ocrotise reputatia), linistea femeii pe care a iubit-o candva si memoria tatalui pe care-l idolatrizase. Cititorul il absolva pe eroul nefericit, caci primul care s-a oferit in mod demn sacrificiului pe altarul propriilor principii a fost el insusi: "Raul e in noi Totul este coruptibil Nimic in lume nu e intreg si frumos si nici nu poate deveni [] Mai merita viata asta sa fie traita, daca totul ti se da atat de carpit si de indoielnic?".