"Viscolul" - comentariu

"Viscolul" - comentariu

Temperament solar prin excelenta, peregrin neobosit prin tarile calde ale Europei, Vasile Alecsandri detesta "cumplita iarna" (cum o numeste cu naduf), mai ales pe cea moldoveneasca (contemplata, o viata, la Mircesti, in lunca Siretului), cu nametii "adunati in cer gramada", care par sa striveasca suflarea lumii intr-o platosa inghetata. Dar poate tocmai de aceea a descris-o atat de pregnant, nu in frumusetea pudrata in alb a peisajelor ei incremenite, cat in manifestarile stihiale ale acesteia. Asa procedeaza poetul in "Gerul", "Mezul iernei", "Iarna", "Viscolul", etc.

In ultimul pastel mentionat, stihia hibernala numita "crivat" isi face aparitia din "meazanoapte", ca un balaur cu coama zbarlita in vartejuri albe, spulberand zapada pana "in ceruri".

Imaginilor vizuale rare si monocromatice le iau locul cele intens auditive, indeosebi onomatopeele imbinate tautologic: "vajaie ca vijelia". Este un procedeu clasic, in lirica pastelista a autorului, enumerarea frecventa a determinatelor verbale, circumstantiale de loc, care unifica spatiul orizontal cu cel vertical intr-o singura dimensiune- cea a zapezii nesfarsite "de pe deal, de pe campie", si ridicata de vant pana "in ceruri". Celebra hiperbola a "oceanului de ninsoare" (din pastelul "Iarna") este la locul ei, insa varianta "valurilor albe", care se succed intr-un iures ametitor, formand "un lung troian" pana la nori. Comparatia din finalul strofei intai este originala; printr-un dublu oximoron (cromatic si caloric), poetul identifica o subtila asemanare intr-o opozitie aparent totala: troienele miscatoare schimbandu-si mereu locul si forma sunt aidoma "nisipurilor dese" risipite in "pustiul african"; spatiul inghetat, ca si cel torid, este controlat de forta eoliana, al carei efect este identic: uriasa dimensiune terestra incremenita sub zapada, pe care nu se vede nici o urma de viata, este la fel cu desertul arid, unde numai natura a ramas stapana.

Dar lumea vie angajeaza lupta cu viscolul: "lupii suri", formand pete inchise si miscatoare pe albul imaculat, ies dupa prada; urletele lor infioara "turmele" care "tremura" adulmecand primejdia; corbii isi precipita zborul "rapiti de vant", iar "rachitile" se apleaca lovindu-si crengile rupte de pamantul inghetat. Vietatile raspund crivatului ucigas intr-un cor de glasuri, a caror disperare este exprimata prin substantive onomatopeice: "zbierat", "raget", "tipet", "nechez rasunator". O noua enumeratie de circumstantiale de loc da impresia ca viscolul s-a inaltat la cer si bantuie intr-un cosmos la fel de inspaimantat ca si pamantul. Senzatia de lume dezmarginita este creata de o locutiune adverbiala intr-o forma originala: "si-n departe se aude". Iarna nu mai are nici durata, nici localizare bine precizate, eternizandu-si efectele distructive. Aglomerarile verbale, propozitiile scurte, onomatopeele si interjectia, exclamatiile retorice, asigura ritmul sincopat al versurilor, in concordanta cu miscarea dinamica a uraganului alb. Interjectia "vai!" dezvaluie compasiunea poetului deopotriva fata de "calul si calaretul" surprinsi pe drum de iuresul ielelor vantoase. Temporar, natura dezlantuita isi ia revansa si il exileaza pe om din mijlocul ei, pentru a-l reprimi cand puterile ei devastatoare au incetat.

Ultima strofa are ideatia specifica pastelurilor scriitorului: prezenta tonifianta a omului infrunta cataclismul natural, daca se bucura de ajutorul semenilor lui, intr-un gest de solidaritate fireasca: drumetul ratacit prin nameti aude, plin de speranta, latratul unui caine, semn benefic al apropierii sale de o asezare omeneasca, si calatorul observa "fericit" imaginea unei "casute dragalase", descrise -ca-n basme- in formule diminutivale, cu ferestrele stralucitoare, in poarta careia il intampina "dulcea ospetie", cu zambetul pe buze.