Lirica de inspiratie religioasa - Arghezi

Lirica de inspiratie religioasa - Arghezi

In epoca literara contemporana lui Arghezi, scrie psalmi Al. Macedonski, influentandu-l cu certitudine pe cel caruia i-a girat debutul literar. Acest tip de poezie liturgica si filosofica s-a potrivit personalitatii argheziene si astfel au rezultat saisprezece poeme fara titulaturi distincte, carora li s-au adaugat: "Psalm de tinerete", "Psalmistul", "Psalmul de taina" si "Psalmul mut". In afara poemelor integrate in volumul inaugural, celelalte au aparut in volume de senectute ("Frunze", "Poeme noi", "Silabe", "Noaptea") si chiar periodice. Volumul "Cuvinte potrivite" cuprinde unsprezece poeme de factura existential-religioasa si cele mai cunoscute ale poetului. Precizam faptul ca psalmul subintitulat "Ca sa te-ating taras, pe radacina" a aparut, initial, in volumul "Alte cuvinte potrivite", din 1940, si a fost reintegrat, ulterior, in primul volum.

Cu exceptia "Psalmului de taina" (de factura erotica), toate celelalte poeme au cate un subtitlu, relevat in primul vers, de obicei cu valoare aforistica si capabil sa rezume continutul de idei al fiecarui psalm in parte.

Aceste poeme isi au sorgintea in experienta nemijlocit religioasa a lui Arghezi. Trecand printr-o dubla criza -morala si religioasa- Arghezi chiar ezitase, in tinerete, intre viata laica si cea ascetica. Problema acceptarii sau a contestarii existentei divine, din care omul si-a facut un idol si o credinta, este dezbatuta dramatic de autorul liric. Personalitate vitala si spirit contestatar, Arghezi a oscilat mereu intre "credinta" si "tagada", solicitand din partea divinitatii sa dea semne palpabile despre existenta sa. Arghezi nu s-a inspirat numai din creatia religioasa culta, ci si din cea folclorica. Dupa modelul liricii populare, "Psalmii" arghezieni sunt dialoguri imaginare intre poet si Mantuitor, caruia cel dintai ii cere disperat sa i se revele. Limbajul poetic este solemn, fie patetic, fie contestatar, adesea aforistic, concentrand, in propozitii antitetice, speranta ori deznadejdea spiritului care invoca. In eul poetic arghezian eu coexistat omul credincios si cel tagaduitor al oricarei forme de obedienta fata de divinitate.

Critica a vorbit -despre aceasta atitudine contradictorie, despre "hybrisul" arghezian, acea trufie a artistului care scormoneste cu mintea fata nevazuta a universului cel fascineaza. Arghezi n-a trait, propriu-zis, revelatia absolutului crestin, el a fost, mai degraba, fratele spiritual al eroului biblic Toma Necredinciosul. Indemnul mesianic de "a crede fara a cerceta" a fost in contrast cu nelinistea intrinseca firii autorului, cu febrila lui curiozitate si cu nevoia umana de concretul dovezilor. De aceea, poetul a repetat -la nivelul artei- experienta biblica a lui Lucifer, pe langa Dumnezeu, incercand sa se apropie de divinitate prin negatie. Asadar, exista in psalmi un strat liric religios si un substrat demonic, datorat atat temperamentului rebel al scriitorului, cat si simtului coplesitor al materialitatii lumii, care-l stapaneau deopotriva.

Neputand sa aiba acea fervoare mistica, nici sa manifeste pietatea absoluta, care nu indrazneste sa treaca de misterul si de poruncile divine, fostul monah s-a rupt de evlavia unui ascet adevarat. El a creat un fel de teologie negativa, care era specifica curentului literar numit expresionism, punct de convergenta intre T. Arghezi si L. Blaga. Cand simte ca divinitatea nu-i raspunde, poetul-psalmist isi confectioneaza o aura demonica, proferand chiar blesteme asupra tacerii si a insingurarii divine. Dar el a inteles ca "tagada" perpetua devine sterila, in timp ce numai credinta ii asigura omului forta spirituala de a continua aventura cunoasterii.

Psalm [As putea vecia cu tovarasie]

In primul text liric cu titlul de "Psalm", poetul marturiseste ca in sufletul lui arde "o nelinistita patima cereasca". Pentru a putea exprima ideea de nemarginire, el cauta "noi viori" si "noua melodie", asadar, modalitati poetice novatoare. Chiar daca "lauta" -metafora a creatiei- "stie sa graiasca" de la sine, poetul are nevoie de un altfel de limbaj, pe masura importantei lirice pe care o abordeaza. El este convins ca scriitorul poarta in sine, "ca o chezasie", posibilitatea de a indeparta de cititor clipa mortii, prin "leacul" sufletesc oferit de opera sa. Citind si bucurandu-se spiritual, omul amana proximitatea sfarsitului. Printr-o succesiune de intrebari retorice, el se adreseaza parintelui ceresc, sustinand ca exista "bunuri" in viata omului, care nu merita sa fie jertfite, precum iubirea carnala: "Trupul de femeie, cel imbratisat,/ Nu-l voi duce tie, moale si balan". spiritul poetului se simte deja familiarizat cu spatiul ceresc, traind intr-o frateasca "tovarasie" cu eternitatea divina. Si, totusi, ultima strofa este o coborire voita in materialitatea lucrurilor, o reintoarcere in spatiul imund al "beznei si al putregaiului". Totodata, ar vrea sa ascunda de semenii lui faptul ca increderea in Dumnezeu ii "dezmierdase" multe ceasuri ale singuratatii si ale recluziunii monahale, cand harul inspiratiei parea sa se fi rostogolit asupra fapturii lui "de lut".