Lectia de la Eugen Ionescu

Universitatea "Babes-Bolyai" Cluj-Napoca

Facultatea de Tetru si Televiziune

 

Lectia

S-a nascut in Romania , cand avea paisprezece ani , ar zice Ionesco in lucrarea lui Jacques sau Supunerea.

Moartea papusii[1]

A murit, de congestie pulmonara,

papusa, madona de ceara.

Papusile la capataii s-au strans,

cu ochii ficsi, sticlind a plans.

Biserica de mucava pentru pitici

plange in dangate slabe si mici.

Scriul de carton e pregatit,

pe drum de hartie convoiu-a pornit

cai de lemn si dric de ciocolata,

popa cu barba de vata

un arlechin, cu haine bizare

si sora madonei,mai mare.

Unui pierrot ramas in drum

ii cad taratele din coate,

Si abia se mai aude cum

clopotul stinse sunete scoate.

Introducere

Despre Ionesco s-au spus, scris si discutat infinit de multe lucruri. 

In lucrarea mea as vrea sa scriu despre personajul eleva din Lectia.

Cunocscut fiind faptul ca Ionesco este unul dintre cei mai importanti scriitori de drama absurda , mi-am propus ca replicile elevei sa fie interpretate in limba slovena, iar cele ale profesorului, ale menajerei, in limba romana.

De ce? Pentru ca mi s-a parut a fi mai aproape de absurdul ionescian.

Am ales Ionesco ca tema la licenta , pentru ca am vrut sa ma intorc acasa cu ceva contemporan...Azi chiar traim dramele personajelor sale, mai mult, cred eu, decat pe cele ale personajelor shakespeariane..

Dupa parerea mea, deznodamantul piesei este la fel de actual ca toate dramele pe care le intalnim azi in scoliile din lume....[am vazut la stiri, cum un elev din una din scoliile americane si-a omorat pur si simplu o parte din colegi si profesori]

In ultima mea vacanta petrecuta acasa , la Ljubljana, am vazut o montare a Lectiei care mi-a atras atentia si m-am intrebat, cum ar arata aceasta piesa la Cluj..o Lectie in doua limbi.: profesorul si menajera in romana, iar eu, eleva, in slovena.?

De ce acest cuplu menajera-profesor?

Pentru ca eleva vine dintr-o alta lume .., iar cuplul profesor-menajera apartine unei lumi inchise., reci., cu o relatie ciudata .

Cred ca Ionesco vrea aici sa surprinda si aspectul capitalist al lumii in care traim.unde se disting doua categorii de oameni....oamenii care profita si oamenii de care se profita!

1. Despre Ionesco

Nimic din personalitatea si stilul lui Eugen Ionescu n-ar fi lasat sa se ghiceasca, pana pe la mijlocul anilor 50, ca va deveni un clasic. Noncomformismul din Nu ,avangardismul din Cantareata cheala au trezit in Europa reactii contradictorii. Sigur, in timp, s-au clasicizat si noncomformismul si avangarda, dar succesul lui Ionesco nu tine atat de un recul binevoitor si recuperator al istoriei literate, cat de amprenta pe care si-a pus-o asupra teatrului prin farsa tragica.

Curajul de a construi o lume, cu alta geome­trie decat cea aparenta, nu de dragul de a soca, ci pentru a spune ceva mai adanc despre om, despre lumea din afara scenei si despre lumea din afara lumii, a adus metafizicul in teatru.

La inceputul anilor '70 Ionesco devenise deja un nume mare printre cei mai celebrii dramaturgi, odata ce era automat - si aproape didactic - aso­ciat cu "teatrul absurdului'.

In cazul lui Ionesco, fiecare nou spectacol e condamnat sa reia mereu de la inceput drumul farsei tragice.

Cum orice spectacol este contemporan cu publicul lui si cu toate obsesiile epocii, supravietuirea dramaturgilor pare asiguranta prin simplul gest al montarii lor, cu conditia ca regizorul si actorii sa se apropie cat mai mult de ceea ce obisnuim sa numim sensul originar al textului,subiect de vesnice discutii,sens intotdeuna multiplu, descifrabil la o succesiune de niveluri si din mai multe unghiuri.in cazul lui Ionesco.

Totodata, fiecare noua traducere este ,in fond ,o reinterpretare a teatrului ionescian. Traducerea pieselor de teatru trebuie sa raspunda, in plus, nevoii ca replicile sa se articuleze intr-un spectacol ,cu tot ce tine de concretul scenei si al actorilor, sa poata face pasul de la cuvantul scris la cel rostit, jucat.

Trebuie, inainte de toate, sa observam ca Ionesco n-a fost doar scriitor, ci si om de teatru, poate in primul rand om de teatru. A scris si a vorbit mult despre teatru, a teoretizat (in stilul lui, fireste!), a reactionat (nu de putine ori polemic) la montarile dupa piesele lui. Apoi, chiar in textele sale dra­matice, indicatiile privind decorurile si jocul actorilor sunt bogate si precise, continand uneori observatii uimitoare, dezvaluind o viziune asupra teatrului care se exprima nu numai printr-un sir de replici, ci prin intreg spectacolul pe care Ionesco il pune pe scena hartiei, pentru ca apoi sa se poata naste pe scena reala.asa ca, fidelitatea fata de Ionesco e o fidelitate nu atat fata de litera textului,cat fata de teatralitatea lui.

In spatele textului se afla nu numai limba in care a fost scris, ci si cultura, istoria unei tari.

Intre textul tiparit al unei piese si replicile care se rostesc pe scena ,in spectacol, apar inevitabil diferente.

Diferentele se nasc in cursul repetitiilor, din gustul regizorului si din stilul de joc al actorilor.In general, personajele nu asculta de regulile realismului psihologic.

Teatrul lui Ionesco este un teatru al revoltei fata de un univers uman golit de autentic.In fond ,in intreg teatrul sau e vorba despre un rau adanc,un rau ontologic,care scapa oricarei incercari de a-l arata cu degetul.

Daca ar fi sa cautam cuvinte pentru a-l numi ,am spune ca raul la Ionesco e vidul de care e bantuita viata noastra, vidul impreuna cu subterfugiile pe care le adoptam spre a-l masca si care ne imprumuta un aer de marionete. Fata de radicaliatatea acestui rau, reprezentarile care intra in jocul psihologiilor previzibile sunt neputincioase.

De aceea, drumul lui Ionesco spre lumea de dincolo de realitatea imediata nu trece, si nici n-are cum sa treaca, prin realismul psihologic. Personajele lui au o geometrie variabila, pentru ca intrebarile la care trebuie sa raspunda, incercarile prin care trec, pornirile care le domina ,sperantele de care se imbolnavesc, in ultima instanta conditia pe care o suporta, sunt neunivoce, deriva din atingerea cu nedefinitul.

Firescul lui nu e niciodata previzibilul psihologic unidimensional, sensul nu e niciodata univoc, demonstrativ, ideologic sau ideologizabil.

Teatrul ideologic are o cariera lunga in secolul 20, si e greu de presupus ca nu se va perpetua atata timp cat intelectualii si neintelectualii au nevoie de credinta degradata pe care le-o dau ideologiile. Pentru dramaturgul inregimentat reteta e simpla, se identifica o tema de interes major si se fabrica o poveste, pe scena, care s-o ilustreze cat mai plastic si convingator, morala impunandu -se de la sine.

Coborand in patalogic pana la nivelul clinic, aruncand in aer realismului, cu figurile de stil si simbolistica lui, Ionesco ajunge mai adanc in raul concret al anularii constiintei.

De multe ori Ionesco lasa regizorului libertatea de-a alege intre solutia asa zicand realista si una implicita, sugerandu-ne ca o prefera pe cea de-a doua , in Lectia, profesorul poate folosi un cutit real sau unul invizibil.

In absenta raportarii la ceea ce putem recunoaste in viata noastra de zi cu zi, in reactiile noastre, constructia dramatica si jocul personajelor nu s-ar sustine, contrastele s-ar dilua.Teatrul lui Ionesco nu e devitalizat ,steril, rupt de real, nu sufera de anemia simbolic-onirica pe care o gasim la destui dramaturgi, ci, prinzand elemente frapante din realitate, ajunge adanc in ea si trece dincolo de valurile succesive ale aparentelor, ramanand, la fiecare pas, izbitor de concret.

Ionesco a vorbit mult despre teatru in general si despre propriile piese. A povestit cum si- a inchipuit spectacolul si ce reactii a avut la punerea in scena, a fost un om de teatru complet, gata sa experimenteze noi mijloace de expresie, fascinat de dimensiunile vizuale si sonore ale spectacolului, prezent mult timp la repetitii, in dialog permanent cu regizorii si actorii, o dovedesc didascaliile bogate ,amanuntite ,deschise catre posibilitatile concrete de punere in scena.

Personajele lui fac gesturi largi care ies din economia stricta a actiunii, de fapt, nici nu exista o economie stricta a actiunii, sunt prezente mai ample, imposibil de prins in contabilitatea scenica uzuala. Un elan poetic care-l apropie de shakespeare /il face pe Ionesco sa le dea personajelor un camp de actiune fantastic, in contradictie, de multe ori, cu rigorile constructiei dramatice.Daca didascaliile se trec intre paranteze, la Ionesco multe replici sunt paranteze expandate.

Scrie pe larg si in amanunt, pentru a ne face sa simtim propria lui logica teatrala,o logica aparte, straina de uzantele teatrului clasic, dar diferita si de alte formule teatrale mai noi. Deosebirea nu e insa neaparat una de stil, un stil poate fi, la rigoare, adoptat, ba chiar inventat, ci de alcatuire interioara.

Ionesco, deopotriva autor si personaj, e pur si simplu omul acela pe care-l cunoastem bine si din eseurile marturii-jurnal, credinciosul framantat, aflat mereu in cautarea credintei, in cautarea unei lumini intense vazuta si simtita acut candva, prins in certitudini, traindu-si febril contradictiile, manat de planuri mari si obosit de viata, bucurandu -se si uimindu -se copilareste, respingand visceral orice aliniere, protestand cu candoare, dar ferm, simtind lucid si judecand poetic, visand si regizandu-si visele, solidar cu toate suferintele, bolnav de cosmic si socat de faptul ca exista, gasind solutia rasului pentru a trece dincolo de ras.

Invizibilul trebuia cumva reprezentat. De aici poate aparea un stil, daca vrem neaparat sa privim totul in termenii formal -estetici ai literaturii sau artei spectacolului.Mai presus de toate insa, poate aparea un nou fel de a privi teatrul si lumea, deconcertanat deopotriva pentru regizor, actori si public.

Didascaliile conduc, cu mana sigura, si spre tonul replicilor, si spre stilul de joc al actorilor, iar traducerea, adica interpretarea piesei intr-o alta limba, nu poate trece nepasatoare peste acest punct important.

Nu numai la nivel limbajului personajele evadeaza din tiparele realismului psihologic, dar chiar atitudinile din scena ne arunca intr-o alta logica teatrala.

Se stie ca, in anii 80 , Ionesco a pictat, in Elvetia, la Sankt gallen .Pictura a insemnat o alta cale de a se juca, adica de a exprima tectonica inconstientului.O pictura facuta cu mijloace elementare, copilaresti, dar Ionesco nu si-a reprimat nicodata uimirile infantile si nevoia de joc.

Teatrul lui Ionesco nu traieste doar la nivelul cuvantului, doar datorita poeziei care se naste din replici si din care se nasc replicile. Scena devine un spatiu polivalent, in care orice poate fi reprezentat - taramul mortilor, trecutul, incon­stientul, vazduhul, cosmosul.

Personajele, la ran­dul lor, sunt contaminate de bogatia derutanta a toposului si preiau, intrand in jocul teatrului in tea­tru, roluri multiple.

Personajul ionescian se descopera deposedat in propria casa de sinele sau.

" Ingenuele eleve ale profesorului din Lectia , constituie o imagine emblematica a sensului textelor ionesciene, unul mai degraba inchis, ingropat, in magma discursiva a tragediei limbajului ori numai, uitat, ratacit in vreo trapa textuala, si mentinut in general secret in acord cu poetica gotica a misterului si a moralei oculte"[2].

Ionesco marturiseste in Note si contranote ca atat Cantareata cheala , cat si Lectia sunt "incercari ale unei functionari in gol a mecanismului teatral. Incercari ale unui teatru abstract sau nonfigurativ sau dimpotriva, concret, daca vreti, deoarece el nu e dacat ceea ce se vede pe scena, deoarece se naste pe platou."[3].

Finalitatea unei piese este punctul ei culminant, a ajunge la paroxismul dramei si apoi caderea, asta este finalitatea , nu o finalitate ideologica ci una teatrala[4].23 (eugen ionesco aceste intrebari erau strigate loc.cit,pg 24)

Textul, vazut ca fiinta autonoma, e cel ce ne citeste pe noi, oferindu- ne ocazia unei radicale reconstructii de sine, ca si cand el, textul ar fi in postura analistului, iar noi in aceea a pacientului.

Antilumea, stranietatea, artificialitatea, nenaturalitea, accentuata a anti-lumilor (mary scherlock holmes) aduce un cititor distantat, strain.

Criticii disting, in general, doua perioade sau maniere ale teatrului ionescian.Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare si mecanice, cu limbaj aberant si caracter comic predominant (Scaunele, Lectia, Cantareata cheala).

A doua incadreaza piese ca Ucigas fara simbrie ,Rinocerii, Regele moare etc., in care apare un personaj principal iar obsesia mortii este marea forta matrice a opere lui.

Prin ce minune autorul creeaza in mod paradoxal comicul?

Nici didactic, nici moralizant, antisentimental si anticonvential, teatrului lui Ionesco este un teatru joc, un joc adevarat, deci liber si straniu,pur si sincer, provocator si pasionant.

De fapt comedia si tragedia se impletesc, drumul luminos de comedie devine drumul spre moarte.

2. Opera

Piesele sale de referinta sunt: Scaunele, Cantareata cheala, Engleza fara profesor, Jacques sau Supunerea, Regele moare, Rinocerii, Improvizatie la Alma, Mcbeth, Amedeu sau Cum sa te descotorosesti,Victimele datoriei, Ucigas fara simbrie, Calatorii pe lumea cealalta Tabloid, si colectia de texte scurte.

3. De ce Ionesco?

E un raspuns clar. Pentru ca e atat de adevarat si actual. Mi se pare ca in ziua de azi chiar traim absurdul scris de el. Intrebarea este cum poate sa fie perceputa o piesa absurda, sau in exemplul nostru, drama comica, in societatea moderna, as zice mai degraba societatea absurda. Absurdul lui a ajuns la paroxism, avem o piesa absurda, avem actori absurzi si avem un public absurd. Cum poate un public, pentru care absurdul a devenit natural, sa inteleaga piesele lui Ionesco..?

La ce ma refer cand zic absurd? La ritmul nostru atat de alert. Ne grabim enorm de mult si nu ne dam seama ca timpul e tot ce avem pe lumea asta, si ca nonsensul acesta pe care il traim ne duce mai repede la sfarsit.Ionesco pare ca a prevazut si simtit ce o sa se intample peste cinzeci de ani.Nu ne mai ascultam , zicem numai niste cuvinte fara sens, comunicarea nu mai exista, vorbim prin calculatoare......

In Lectia eleva vorbeste o limba, iar profesor alta, menajera alta..Traiesc asa unul pe langa altul..Ea a venit sa invete ceva, sau poate nici nu vrea, e increzuta si crede ca stie tot.., nu il asculta pe profesor, el vrea ca eleva sa intelega lectia lui..

ajung la crima.si asta e ce ma intereseaza pe mine...Profesorul chiar vrea sa o ucida pe studenta ,sau e un fanatic,si nu vrea, dar fiindca ea il enerveaza trebuie sa o ucida?..

Interesant este ca piesa poate fi interpretata in mai multe feluri. Nu neaparat eleva e victima, poate sa fie si profesorul victima fanatismului lui..poate sa fie victima menajerei..

Ionesco ne lasa sa mergem cu imaginatia foarte departe, un actor poate sa faca ce vrea.poate sa foloseasca obiecte reale sau imaginative.

4. Despre absurd

Camus a fost filozoful absurdului, si a murit intr-un absurd accident de masina. Pentru multi asta a fost o confirmarea tezei sale cum ca totul e absurd, dar pentru filozoful absurd, o moarte absurda e desigur un sfarsit extrem de rezonabil..

Se foloseste termenul de antiteatru in cazul pieselor lui Ionesco, Beckett, Adamov unde sunt suspendate ideea de intriga, dialog, personaj, iar conventiile bine stiute ale dramaturgiei clasice sunt scoase la vedere si demontate in fata spectatorului. Ionesco sutine ca "nu trebuie ascunse sforile ci facute mai vizibile, deliberat evidente, ajungandu-se la grotescul profund la caricatura, dincolo de ironia spirituala a comediilor de salon"

Ce inseamna absurd in ziua de azi?

Daca consideram ca absurdul e ceva, ceva ce nu are inceput si sfarsit, ceva ce se simte si se descrie mai greu, atunci traim un absurd..Atunci sensul absurdului e ca nu are sens.

Absurdul tine de metalimbaj. O inchidere din punct de vedere hermeneutic.O metoda hermeneutica, nonsceptica, nonrelativista.Fatalitatea mortii, functioneaza ca lege intr-un univers inchis de tip grotesc.

"Rostul hermeneutic, sensul textelor ionesciene pare unul inchis, ingropat asemenea ingenuelor eleve ale profesorului din Lectia. A impinge tragicul si comicul la paroxism, inseamna pentru Ionesco a le confunda si a le transforma alchimic intr-o noua categorie estetica."[5]

Absurdul e un termen care apare in literatura lui Ionesco, Becket, in filozofia Camus, Sartre.

Albert Camus

Camus este considerat filozof al absurdului si al revoltei, iar acest fapt se datoreaza celor doua mituri conturate in eseuri, al asumarii suferintei,(mitul lui Sisif), si al salvarii,(omul revoltat).

Exisentialist, definind absurdul ca "un rau al spiritului", considerand ca nu poate fi dragoste de a trai fara disperare de a fi -"Ma revolt, deci suntem" Camus considera ca revolta este singurul mijloc de a depasi absurdul. Ea este cea care scoate omul din singuratate, care il socializeaza.

"Daca avem cunostinta neamului si a nonsensului, daca gasim ca lumea este absurda si conditia umana de nesuportat , nu este acesta sfarsitul si nu ne putem opri aici" [6]

In afara de sinucidere, o alta reactie a individului este revolta instinctiva . Astfel,din sentimentul absurdului vede nascandu-se ceva ce il depaseste,

omul revoltat- omul camusian, nihilismele (nazismul, razboiul civil din Spania, al Doilea Razboi Mondial)

Jean Paul Sartre

Filozof francez, reprezentant important al existentialismului ,scriitor ,juranalist si militant social,a influentat profund generatia care i-a urmat, in special tineretul din perioda de dupa cel de al Doilea Razboi Mondial,nu doar prin filozofia si opera sa literara ,ci mai ales ca intelectual angajat.Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gandirea sa filozofica.

Libertatea umana il preocupa el spunand ca avem intotdeuna posibilitatea sa alegem, si daca nu alegem,am ales sa nu alegem..El spune ca moartea sa este evenimentul vietii sale umane, moartea are un caracter absurd, ea nu confera un sens al vietii.

Existenta precede esenta,in termeni filozofici orice obiect are o esenta, si o esenta precede existenta,de exemplu, o casa sau un scaun.

Un obiect nu exista decat corespunzator esentei sale.

Existentialismul a afirmat ca la om si numai la om,existenta precede esenta.asta inseamna ca omul mai intai este si doar dupa aceea este intr-un fel sau altul.

Existentialismul refuza sa dea omului o natura fixata pentru totdeuna.

Samuel Becket

Piesele lui sunt considerate ,pe drept cuvant sau nu , ca si piese ale absurdului

Temele lui seamana cu contemporanele piese ale ganditorilor exsistentialismului. Piesele lui au ca tema disperarea si puterea de a supravietui in lumea asta absurda.

Este un minimalist, un pesimist, I can go on ,i will go on,

Ce au in comun Sartre, Camus, Becket si Ionesco?

In primul rand au fost niste oameni deosebiti,fiecare avea o parte importanta in literatura,intru-un secol care a fost plin de revolutii,de razboaie,de foamete,de cenzura,de idei noi.Sartre si Camus sunt reprezentativi pentru existentialism.ce au comun cu Ionesco este omul revoltat,acel om care se diferentiaza in societatea in care traieste prin faptul ca este in permanenta nemultumit, nu se poate acomoda regulilor si cerintelor societatii.

Un alt element de asemanare este viziunea lor asupra spatiului in care se desfasoara actiunile pieselor,toti propun un spatiu mic,inchis, spatii interioare. De exemplu in piesa Cu usile inchise a lui Sartre spatiul este unul inchis,e o camera inchisa fara iesirefara sperantaLa fel si in Lectia, profesorul si eleva trebuie sa stea impreuna,sunt condamnati daca vreti sa stea impreuna ,si tot ce se intampla este absolut obligatoriu sa se intample si fara cale de iesirenu exista nici o alta varianta, alternativa de scapare.Un alt exemplu este si Asteptandu-l pe Godot in care este vorba tot de spatiu oarecum inchis,in care personajele sunt condamnate la o asteptare infinita a acelui ceva care din start este imposibil de realizatpersonajele sunt condamnate sa astepte ceva intr-un spatiu inchis si plin de tensiune,ceve ce oricum nu se va intampla,si nu se stie cat se mai poate sta in acea tensiune,cat mai rezista.

Ionesco merge putin mai departe in crearea acestor situatii,el foloseste si un text care este fara sfarsit oarecum.la ionesco nici macar moartea nu e solutia finala.el merge mai departe cu textul,ceea ce Sartre si Camus nu mai ajung sa o faca, ei se opresc doar la situatia si spatiul creat in aceasta atmosfera!

Spre deosebire, de pilda, de replicile perfect taiate ale lui Beckett, ca niste formule apodictice, replicile lui Ionesco (incepind cu Scaunele) capata uneori o generozitate luxurianta. Daca pe Beckett concizia pura si simpla il duce dincolo de cuvinte, Ionesco ajunge dincolo de cuvinte prin efectul con­jugat al tacerii si al haloului verbal invaluitor. Personajele lui fac gesturi largi care ies din econo­mia stricta a actiunii - de fapt, nici nu exista o economie stricta a actiunii. Sunt prezente mai ample, imposibil de prins in contabilitatea scenica uzuala. Un elan poetic - care-l apropie de Shakesepeare - il face pe Ionesco sa le dea personajelor un cimp de actiune fantastic, in contradictie, de multe ori, cu rigorile constructiei dramatice, asa cum e ea predata in scolile de teatru.

5. Despre Lectia

Ionesco ne obliga sa luam lucrurile in serios, in tragic si in acelasi timp in ras. Efectul e obtinut insa, de cele mai multe ori, din contraste clare, nu dintr-un amestec indistinct .

intre textul tiparit al unei piese si replicile care se rostesc pe scena, in spectacol, apar inevitabile diferente. Diferentele se nasc, in cursul repetitiilor, din gustul regizorului si din stilul de joc al actorilor.

Coborand in pa­tologic pana la nivelul clinic, aruncand in aer rea­lismul, cu figurile de stil si simbolistica lui, Io­nesco ajunge mai adanc in raul concret al anularii constiintei. Paradoxal, devine mai convingator prin sporul de omenesc jucat in registru comic.

De multe ori Ionesco lasa regizorului libertatea de-a alege intre o solutie ,asa-zicand realista si una implicita, sugerandu-ne ca o prefera pe cea de-a doua: in Lectia, profesorul poate folosi un cutit real sau unul invizibil, in Ucigas fara simbrie, asasinul poate fi prezent in scena sau poate fi absent etc.

Ionesco a fost un om de teatru com­plet, gata sa experimenteze noi mijloace de expre­sie, fascinat de dimensiunile vizuale si sonore ale spectacolului, prezent mult timp la repetitii, in dia­log permanent cu regizorii si actorii. O dovedesc didascaliile, bogate, amanuntite, deschise catre po­sibilitatile concrete de punere in scena.

6. Interviu cu regizorul Dejan Spasic

g.b.

De ce Ionesco?

d.s.

Am vazut la televizor un interviu cu Marie-France Ionesco, iar apoi am citit cartea ei Portretul scriitorului in secol, si mi-am dat seama cat de util e Ionesco si ca trebuie sa pun ceva in scena de el.

Bineinteles ca nici la noi nu prea sunt banii pentru teatru off stream, si in consecinta am cautat piese cu putine personaje. Am citit Lectia si am zis: Asta e, asta facemsi, pentru ca nu a mai prea fost pusa in scena de foarte mult timp a fost o provocare pentru mine..si cred ca si pentru actori..

g.b.

Da, ai ales actori buniCum i-ai ales?

d.s.

Pai profesorul si eleva au fost colegi in facultate, le-am urmarit evolutia si mi-au parut extraordinari de buni.

Aveau o relatie care a evoluat foarte bine, o relatie pe scena zic, si cred ca asta am vrut si eu sa fie intre actorii mei, m-am folosit putin de asta, daca vrei

Iar menajera este o actrita, angajata a teatrului

g.b.Am observat ca nu prea ai taiat din text, de ce? Nu ti s-a parut totusi putin prea lung, mai ales ca stii, spectatorii nu prea au rabdare

d.s.Da mi-am dat seama la un moment dat ca ar trebui poate scurtat,dar asta dupa ce am repetat iar actorii deja gasisera foarte multe nuante la fiecare exercitiu.. si am vazut ca sunt unele lucruri frumoase,asa ca am zis nu, sa ramana asa..si a fost si sustinut..

g.b.Am observat ca ati respectat foarte mult didascaliile lui Ionesco, si actorii la personaje, dar si tu la punere in scena.Vreau sa-ti spun ca mi-a placut enorm de mult ca ati folosit microfon in loc de cutit

d.s.

Da, a fost o gluma a actritei. Intr-o zi a luat un microfon, ai vazut ca repetam in sala de concerte, si a inceput sa cante, dupa care sa impuna cu el si a picat pe jos

Da,am zis,asta easa terminam piesa.

Dar pentru ca sa fie si justificat, am inceput sa il folosim de la replica trandafirii bunicii mele sunt la fel de galbeni ca bunicul meu care era asiatic

g.b.Intr-adevar,microfonul avea super efect, mai ales cum s-a auzit zgomot de la hainascenografia a fost foarte simpla..mi-a placut..

d.s.

Ne-am propus sa nu complicam, dar ti-am zis si ca nu am avut multi baniasa ca am ramas la masa ,fara scaune..microfon, veioza si un mic radio la exercitiul cu aritmetica.. si atat..Tot ce a fost pe scena am si folosit

g.b.

Cat timp ati lucrat la piesa?.

d.s.

Doua luni, cu mici pauze, pentru ca actorii au fost prinsi si in alte spectacole..in rest a mers bine

g.b.Reactia publiculuiati fost multumiti?

d.s.

Da..nu toti au reactionat la fel uneori au ras la sfarsit din cauza microfonului, dar intotdeuna a fost un moment de tensiune care m-a multumit..macar pentru o secunda i-am furat Sunt multumit!

g.b.Am observat ca si la tine studenta e cea care il provoaca pe profesor sa o ucida, la sfarsit ti-e si mila de el

d.s.E ciudat, nu sunt un misogin,crede-ma, pur si simplu asa s-a intamplat, e atat de tampita in felul ei, ca nu am avut de ales

g.b.Menajera a fost foarte normala, in comparatie cu ei doiIntentionat sau asa a vrut actrita?

d.s.Nu.ne-am gandit ca cineva trebuie sa fie mai normal, cum zici tu, pentru echilibru si suspans.

7. Doua puneri in scena ale Lectiei

Amandoua piesele au mers pe mana lui Ionesco.Eu m-am inspirat din spectacolul pus in scena la Ljubljana, in primul rand, pentru ca nu au mers pe ideea de sex, viol si vulgaritate.Studenta ar putea sa fie si sexi, provocatore, sa conduca ea lectia, iar el un pervers, un maniac,dar m-am gandit: de ce?

Azi totul merge pe ideea asta.Noi ne-am chinuit ca spectacolul sa fie cat se poate de scurt, ca sa trecem cat mai repede dintr-o stare in alta, si nu am fi putut face asta, daca am fi lasat mult text, am fi pierdut din tensiune.

Regizorul de la Ljubljana nu a scos aproape nimic din text, ceea ce nu a fost rau ,dar in unele momente a fost prea mult pentru spectator. Noi am scos menajera , ne-am gandit ca menjara rupe din tensiunea la care vrem sa ajungem, si atunci am renuntat la ea..Am propus ca profesorul sa fie si menjara,dubla personalitate.Scenografia a fost simpla si la ei si la noi, daca ei au folosit muzica, masa, scaune, microfon, lampa, noi ne-am propus sa fie si mai putin, fara muzica, fara obiecte.Ne-am redus la strictul necesar, masa si doua scaune.

O alta deosebire ar fi aceea ca noi am folosit atat limba romana, cat si limba slovena. Sper ca aceasta optiune a fost in beneficiul spectacolului, desi eu cred ca un text absurd nu depinde atat de limba folosita cat de ceea ce poate sa simta un actor. ..Pentru ca profesorul sa ajunga in starea aceea de suprema disperare nu este nevoie de o limba anume ci de o simtire adecvata a situatiei din partea ambilor actori.

8. Cum am conceput rolul

,.eleva asteapta cuminte ,strangandu-si picoarele sub ea ,cu servieta pe genunchi,arunca o privire in incapere,peste mobile ,chiar si in tavan ,apoi scoate din servieta un caiet pe care -l frunaareste ,oprindu-se mai multp vreme asupra unei pagini ,ca si cum ar repeta lectia,ca si cum ar arunca o ultima privire la temele pentru casa .Pare o fata politicoasa,bine-crescuta ,dar foarte vioaie,vesela,dinamica,pe buze ii flutura un zambet plin de prospetime ,pe parcursul dramei ,ea isi va incetini treptat ritmul viu al miscarilor ,al mersului,va trebui sa se retina ,din vesela si zambitoare ,va deveni treptat trista si posomorata,extrem de vie la inceput,va fi din ce in ce mai obosita,somnolenta,spre sfarsitul dramei,chipul ei va trebui sa exprime limpede o depresie nervoasa,felul ei de a vorbi se va schimba in consecinta,limba i se va impletici,isi va aminti cu greu cuvintele si le va rosti cu tot atata greutate,va parea usor paralizata,inceput de afazie ,voluntara la inceput,pana la a parea aproape agresiva,va deveni din ce in ce mai pasiva ,sfarsind prin a nu mai fi decat un obiect flasc si inert ,aparent neinsufletit ,in mainile profesorului ,in asa masura incat,atunci cand aceasta devenita insensibila ,nu va mai avea reflexe ,doar ochii pe chipul imobil ,vor exprima o uimire si o spaima de nespus,trecerea de la un comportament la altul va avea loc,bineinteles ,pe nesimtite"

Am tinut foarte mult la didascaliile lui Ionesco, tot ce e scris despre eleva mi s-a parut ca o sa ma ajute la construirea personajului, iar faptul ca am vazut si o punere in scena a piesei, Ljubljana m-a ajutat mult.Ne-am propus ca motorul sa fie eleva.

Ea este cea care stie tot,.ea e premianta si vrea neaparat doctoratul total .A luat si bacalaureatul, este o persoanalitate ambitioasa , incapatanata, copilaroasa si lipsita de experienta, chiar naiva dar plina de dorinta de a cunoaste

In spatiul propus de noi, o camera simpla, chiar extrem de simpla, se afla doar o masa goala, doua scaune simple, unul mic aflat sub scaunul putin mai mare al profesorului si o lampa simpla fixata exact deasupra mesei.

Scenografia este, adica nu este, in sensul ca nu folosim absolut nici un obiect pe parcursul spectacolului. Toate obiectele pe care le folosim sunt imaginare, ceea ce ne ajuta foarte mult la constructia personajului, si imi cere o concentrare si o atentie sporita, un efort actoricesc mai mare. Eleva este un personaj greu de " prins" ea se afla in permanenta relatie cu profesorul, si depinde de el ca personaj.

Relatia dintre ei este una care evolueaza, in schimbareporneste de la intrare, moment in care profesorul este foarte obosit, iar ea obsearva si incearca prin atitudinea ei, si raspunsurile pe care le da, sa destinda putin atmosfera. Profesorul este deja obosit si se afla sub presiunea experientei traite in acea zi. Eleva este extrem de atenta si desi il oboseste din ce in ce mai tarecu raspunsurile ei exacte si rapide, totusi ii da o sperantapoate ca ea nu va trebui ucisa.

Dupa aceasta raza de speranta pe care adunarea o aduce, problematica scaderii schimba radical reactia profesorului. Eleva devine din ce in ce mai enervanta, din ce in ce mai disperata, ea vrea doctoratul total iar disperarea ei creste pe masura ce raspunsurile gresite se inmultesc. Cu cat doreste sa raspunda mai bine, cu atat greseste mai mult, iar enervarea profesorului creste. Inca una va trebui ucisa

Profesorul ii mai da o sansa punandu-i inca o intrebare ­" cat fac de pilda trei miliarde sapte sute cincizeci si cinci de milioane noua sute nouazeci si opt de mii doua sute cincizeci si unu inmultit cu cinci miliarde o suta saizeci si doua de milioane trei sute trei mii cinci sute opt?"

Raspunsul ei este perfect ceea ce il uimeste. O intreba cum a reusit sa ajunga la rezultat, iar ea ii raspunde " simplu neputand sa ma bazez pe rationamentul meu am invatat pe dinafara toate rezultatele posibile ale tuturor inmultirilor posibile".

Profesorului i se pare formidabil, dar il nemultumeste faptul ca a ajuns la rezultat ignorand principiile matematicii.

Lectia continua cu limbi neospaniole, iar piesa se indreapta inevitabil spre spre tragicul deznodamant, eleva nu mai are acum nici o sansa sa-l multumeasca, nu mai are nici o sansa de scapare. Ea intuieste nebunia profesorului, intuieste pericolul, dar nu neaparat crima, si totusi nu poate renunta la obsesia doctoratului total. Stie ca nu mai are cum sa-l impresioneze, simte ca a pierdut totul si e cuprinsa de isterie, il provoaca pe profesor nerecunoscand-si nici macar acum limitele.

Lipsa cutitului din scena finala, sugerata de Ionesco, dar nu impusa, mi s-a parut o alegere potrivita pentru noi in deplina concordanta cu stilul ionescian.

9. Cum am construit piesa

"Mi-am zis ca, pornind de la elementele cele mai simple ale aritmeticii, de la alfabetul aritmeticii, daca pot sa spun asa, se poate face o piesa.

Sa impingi burlescul la extrema lui limita .Ici un usor bobarnac,o alunecare imperceptibila, si te regasesti in tragic.

E o scamatorie.Trecerea de la burlesc la tragic trebuie sa se faca fara ca publicul sa-si dea seama. E ceea ce am incercat in Lectia"

Daca pentru alti autori dramatici indicatiile scenice sunt mai mult sau mai putin relevante, in cazul lui Ionesco, didascaliile spun multe si despre constructia pieselor si despre rostirea textului.

Am taiat mult din text, pentru ca ne-am gandit ca piesa trebuie sa arate ca o racheta.Nu ne-am permis sa lasam asa mult suspans.Am eliminat menajera, si am ales ca profesorul sa fie dubla personaliate.Cand ucide e menajera, si cand tine lectia e profesor si ne-am gandit ca fusta, un element de costum preluat de la elevele ucise, ar putea sugera aceasta idee.

Ne-am propus sa folosim pentru inceput un costum de miscare negru si sa adaugam, dupa ce publicul a intrat deja in sala, alte obiecte de vestimentatie. Profesorul se afla pe masa imbracat in fusta de blue jeans pe care a luat-o de la ultima victima. Cand eleva intra e imbracat in halat de casa.Incepe lectia. Eleva intra imbracata in fusta de blue jeans.

Am lucrat mult ca sa ajungem la simplitate. La exercitiul de adunare cu chibrituri ne-am gandit sa folosim o tabla si creta, dar am renuntat. Nas, urechi si degete ni s-a parut normal sa folosim, dar betisoare, desi am vrut sa le folosim la inceput, nu ni s-au parut mai apoi potrivite.

Am eliminat toate obiectele. In final, pentru scena crimei am avut mai multe propuneri, locul cutitului ar fi putut sa fie luat de o prinsatoare de par, un toc de pantof.., dar totusi nu mi-au parut potrivite. Pe tot parcursul piesei am folosit obiecte imaginare, iar folosirea cutitului, ceva real, ar fi fost in dezacord. Drept urmare am renuntat la cutit si folosim un cutit imaginar. Ideea ca repetam cuvantul cutit, cred ca il ajuta pe spector sa traiasca intens momentul.

Aceeasi dorinta de simplitate, discretie, ne-a determinat sa luam hotararea ca actiunea piesei sa se desfasoare pe un practicabil, am vrut ca spatiul sa fie cat se poate de stramt, sa dea senzatia ca nu exista o alta iesire decat moartea.

Am vrut sa folosim, initial, muzica lui Wagner, gandindu-ne ca aceasta ar fi transmis spectatorului ideea ca profesorul se elibereaza prin ea de crimele infaptuite, dar nici muzica asta nu s-a incadrat in simplitatea spectacolului gandit de noi.

Am folosit prin urmare o singura piesa muzicala, pe care am auzit-o la Radio cultural, o piesa cantata de Eugen Ionesco, si cred ca ea ne-a si inspirat mult.

O alta propunere a fost ca eleva sa fie foarte sexy, atractiva si provocatoare cu profesoruldin momentul in care simte ca nu mai poate sa faca fata acestuia ,nu il poate convinge ca are dreptate, sa adopte tactica femeii plina de sexualitate care detine acea arma secreta in fata barbatuluisenzualitatea, iar profesorul sa fie obsedat de sex. Eleva ar fi condus atunci lectia.

Am renuntat pentru ca am vazut intru-un timp scurt, atat de multe piese legate de sex, vulgare si sangeroase, incat ne-am dorit o piesa oarecum clasica din punctul asta de vedere.

Ne-am gandit si la varianta moderna ca profesorul sa vina cu un laptop si eleva la fel.si pur si simplu sa comunice prin aceasta cale moderna care ne conduce in ziua de azi viata.

O alta varianta a fost sa facem schimburi de rol..sa fiu eu profesoara si colegul meu de actorie Rad Lucian eleva. Ideea a venit in urma vizionarii filmului francez Profesoara de pian.

Auzind la radio emisunea despre Ionesco si piesele lui, Cantareata cheala si Lectia, in timp ce scriam teza de licenta, mi s-a parut important sa scriu si despre ce am auzit.

Teatru din Paris, care se numeste, Theatre de la huchette, construit in 1948, a inceput colaborarea cu tanarul artist, pe vremea aceea total necunoscut, Eugen Ionesco. In 1948 a avut loc premiera piesei Cantareata cheala . Ceea ce mi s-a parut foarte interesant e ca din 1957 se tot joaca piesele lui, Cantareata cheala de la ora 19 si Lectia de la ora 20, Cantareata cheala regizata de Nicola Bataille si Lectia de M.Cuvelie.

Ionesco zice ca a urmarit pe tot parcursul vietii sale reactiile spectatorilor la piesele sale si a constatat ca acestea nu s-au schimbat. Publicul a reactionat mereu diferit. Unii au ramas socati ,iar altii au ras, unii au perceput piesa ca fiind o tragedie, iar altii ca fiind o comedie, desigur, in fata unei puneri in scena identice.

Un mare literat Matei Visniec zice "M-a frapat prospetimea textului ionescian si m-am intrebat cum e posibil ca lumea sa se schimbe ,dar oamenii sa ramana aceeasi".

Reactia publicului nostru a fost pe masura asteptarilor noastre. Au ras atunci cand ne-am propus sa rada si au fost gravi atunci cand ne asteptam sa aiba aceasta reactie.

Bibliografie:

Eugen Ionesco, Eu

Marie-France Ionesco, Portretul Scriitirului in Secol Eugene Ionesco 1909-1994

Eugene Ionesco, Teatru 1 Lectia

Laura Pavel, Deschideri comentarii critice Ionesco, Anti-lumea unui sceptic

www.wikipedia.com