noapte ochi noaptea ochilor

negru

mister imanent

profunzime

romantism

Astfel descompus, mecanismul metaforic are la baza doua sinecdoce: in prima, Is este o sinecdoca particularizanta a termenilor noapte si ochi, carora li se suprima semele specifice; in a doua, metafora noaptea ochilor este o sinecdoca generalizanta a lui Is, in care termenii isi pierd individualitatea, prin aditionarea si prin generalizarea semelor din zona lor comuna.

2.2. Metafora corectata Trecerea metaforei prin intersectia semica poate fi simtita ca o ingustare rigida. Pascal simte nevoia sa-si corecteze metafora printr-o sinecdoca: "Omul nu este decat o trestie, cea mai slaba din natura, dar o trestie ganditoare". Metafora este introdusa printr-o negatie si un adverb restrictiv, in timp ce dar adversativ introduce o sinecdoca gene­ralizanta; "fragilitate" - semul intersectarii termenilor om, trestie este dat in structura de suprafata prin lexemul slaba:

gandire

Om fragilitate Trestie

Exemplul din Pascal este un caz intermediar intre demersul literar si cel stiintific (utilizarea verbului a fi intr-o structura de definitie care uneste doi termeni non-identici). Definitia lui P. Guiraud: "Retorica este stilistica anticilor" contine o metafora ( retorica = stilistica) corectata prin diferenta specifica (antic vs. modern):

antici Limbaj

_{Retorica figurat Stilistica}

In sfarsit, selectam din exemplele analizate in Retorica generala versul lui H. Juin: "In varful chiparosului, aceasta lance imobila"; intersectia metaforica a termenilor chiparos si lance se realizeaza la nivel de semnificat: forma lanceolata a chiparosului evoca forma axiala ascutita a lancei. Metafora este "corectata" prin semul imobilitate, prezent in ambele lexeme:

imobil

lance

chiparos forma lanceolata

Simbol oximoronic, deci polarizat, chiparosul este, in tot bazinul mediteranean, un arbore funerar, dar si pom al vietii, prin notiunile de inviere, puritate si spiritualitate prezente in simbolismul general al coniferelor; ambele semnificatii sunt subsumabile imobilitatii, ca sem al eternitatii. Dimpotriva, lancea este simbolul falic al focului, al soarelui si al puterii . Esential afirmativa, lancea imobila este o identitate oximoronica, contradictorie.

In toate exemplele de mai sus corectarea se face prin hipalaga, fapt nesesizat de autori. Transferul semantic implica relatii de vecinatate: epitetul care convine primului termen este atribuit celui de-al doilea, ca epitet metaforic ori metonimic, formand uneori o sintagma oximoronica.

Contestarea teoriei jakobsoniene privind existenta a doua serii ale limbajului (seria metaforica si cea metonimica) s-a facut, in ultimele decenii, in numele ideii de unitate a limbajului poetic, unitate ce decurge din absenta unei diferente de natura semantica dintre formele de realizare a figurilor Chiar daca acceptam omogenitatea de structura semantica a tropilor fundamentali, analiza de text ne obliga sa nu eludam traditia retorica si teza lui Jakobson privitoare la diferenta specifica si originara dintre metafora si metonimie, adica dintre analogie si substitutie.

TIPOLOGIA METAFOREI Metafora (gr. metaphora "transport, tran­sfer") este o miscare semantica derivata din analogia dintre obiecte. Se disting urmatoarele tipuri de metafore:

1. METAFORA IN PRAESENTIA (COALESCENTA), realizata prin suprimare partiala de seme, ca si comparatia metaforica, sinecdoca si antonomaza generalizata. Coalescenta celor doi termeni infirma ideea lui P. Fontanier, dupa care tropii se refera numai la un singur cuvant. Nu intamplator metafora a fost definita ca o comparatie prescurtata sau concisa, din care lipseste com­parativul ca; caracterul intrucatva ecuational face posibila dezvoltarea acestor metafore (dar nu a tuturor) in comparatii: de exemplu, noaptea ochilor, in "ochi negri si nepatrunsi ca noaptea"; regina noptii in "luna ca o regina a noptii".

2. METAFORA IN ABSENTIA (cu un termen) constituie, dupa opinia anticilor, adevarata metafora; ea presupune o larga intersectie semica si obligativitatea contextului. In exemplul Grupului : "Privighetoare a zidului, scanteie zidita / Ciocul acesta, acest dulce declic, prizonier al varului", numai contextul (si, eventual, epitetele) ne indruma spre termenul metaforizat - comutatorul electric.

In Scrisoarea III, Eminescu evoca termenii metaforizati (cavaleri cruciati, crestinatate, razboi) prin similitudine cu termenii metaforizanti "floarea", "umbra crucii", "uraganul".

Metafora in absentia rezulta dintr-o suprimare-adjonctie de seme / sememe, cand unul din termeni lipseste; in contextul epopeilor homerice, termenul propriu Ahile este eliminat, semele sale fiind adaugate termenului metaforizant: "leul s-azvarle".

Din perspectiva referintei, a functiei lor cognitive, metaforele au fost clasificate de L. Blaga in:

1. METAFORE PLASTICIZANTE, de tipul "cicoarea ochilor". Sunt me­tafore de suprafata, care exemplifica abstractul - "albastrul", in cazul acesta;

2. METAFORE REVELATORII, de tipul: "Soarele, lacrima Domnului / Cade in marile somnului" (Asfintit marin) si "Cenusa ingerilor arsi in ceruri / Ne cade fulguind pe umeri si pe case" (Ninsoare). Ele au functia euristica de a revela obiectul tabuizat. Pentru filozoful Blaga, metafora transcende poetica si stilistica; ea este o dimensiune ontologica a destinului uman si de aceea solicita eforturile antropologiei si ale metafizicii

In amplul studiu dedicat metaforei, T. Vianu distinge, in paralel cu L. Blaga, dar intr-un metalimbaj specific, METAFORA SIMBOLICA sau POETICA, echivalentul metaforei revelatorii.

METAFORA - GHICITOARE, splendida dar sterila, este un joc intelectual provocat de tabuizarea obiectului. Metafora "circumscrie obiectul, dar, in loc sa-l reveleze, tinde mai curand a-l intuneca" , asa ca in exemplele: "Sunt doua paduri intinse / Doua ape aprinse" (Sprancenele si ochii) sau "Am doua gheme negre / Cat le-arunc,/ Atat se duc" (Ochii).

Orice ghicitoare vorbeste indirect despre ingeniozitatea conexiunilor semantice operate in jurul obiectului. Regula jocului impune dubla relatie ludica:

a) cu semnul al carui referent este metaforizat;

b) cu receptorul, solicitat sa completeze mecanismul eliptic al meta­forizarii ingenioase. La nivel pragmatic, ghicitoarea ilustreaza prin excelenta conotatia ludica a functiei poetic-fatice.

Poezia moderna confera metaforei-ghicitoare o extensie textuala, valorificand-o fie in literatura "pentru copii", fie in cea dadaista sau supra­realista. Structura textuala "ghicitoare" consta intr-o metafora sau un sir de grefe metaforice care sugereaza termenul metaforizat, absent din discurs, dar supus identificarii. Convergent la nivelul referintei si modalizat interogativ, textul-ghicitoare consista intr-una sau mai multe metafore care tind spre sugerarea, dar si spre opacizarea simultana a obiectului.

In literatura sa "pentru copii", T. Arghezi aplica structurii un tratament ironic: mecanismele metaforei sunt etalate fara retinere. Prin topicalizarea functiei fatice, Arghezi decodifica ghicitoarea:

a) in titlu, ca in Urechelnita: "Unde fugi, nebuna oarba, / Cu pi­cioarele de barba?" sau in Vrabiile: "M-a strigat la gard un om / Ca-mi fug perele din pom./ Dar avui si eu noroc, / Erau cu coada si cioc". Titlul accelereaza, anuland informatia textuala si jocul decodificarii, focalizand, in schimb, functia poetica a contextului metaforic.

b) in interiorul structurii sau in final, ca in Ghicitoare: "N-ai ghicit ca e ariciul?"si in Hora in gradina: "N-ai vazut ca e dovleac?", unde accentul cade pe cascada de metafore textuale, nu pe rigorile speciei.

Mimarea tehnicii ghicitorii, aluziva in Plugule, este vizibila in Hore, in special in Hora de ucenici. Textul este o defilare sprintara de intrebari si raspunsuri incorporate in maniera suprarealista; raspunsurile sunt aleatorii, iar jocul de-a semnele are rezonanta tragica a "lumii intoarse": "Ce ia cofa din izvoare? / Pacura si apa tare. // Cum sunt puse oasele? / La om, pe de-a-ndoasele".

METAFORA TEXTUALIZATA este mai putin frecventa in poezia moderna, intrucat intelectualismul acesteia prefera dezvoltarile simbolice.

Toamna de suflet, la T. Arghezi, este un titlu si un text metaforic ale carui mecanisme de intersectie semica sunt rezumate in versul aforistic initial: "In sirul vietii noastre intreg, se face seara". Structura metaforica este explicita, seara reprezentand intersectia semica a izotopiilor toamna si suflet (cifrele romane redau structuratorul grafic, respectiv repartitia strofica):

Toamna Suflet

I - III II - IV

seara "tarziu, imbatranire,

plecare, moarte"

STRUCTURA LINGVISTICA A METAFOREI. Probabil ca cea mai frecventa metafora este cea substantivala, situatie datorata bogatiei morfologice a numelui:

a) metafora-apozitie, de tip coalescent, isi poate atenua caracterul explicit prin simbolizare, ca in poemul lui N. Stanescu, Leoaica tanara - iubirea; o metafora ingenioasa, cu apozitie dezvoltata a creat M. R. Paraschivescu: "greierii, sonorii samburi ai beznei" sau Eminescu: "Zburator cu negre plete, umbra fara de noroc";

b) metafora genitivala: "Tarana e plina de zumzetul tainelor"; "Cand izgonit din cuibul vesniciei" (L. Blaga);

c) metafora in acuzativ: "Pe coarde dulci de liniste / pe harfe de-ntuneric"; "Pe coasta-n vreji de nouri creste luna" (L. Blaga);

d) metafora in vocativ: "Si-ar inflori pe buza ta atata vraja / de n-ai fi framantata, / Sfanto, / de voluptate-ascunsa a pacatului?" (L. Blaga);

Metafora verbala interfereaza cu personificarea, ca in aceste versuri ale lui Blaga: " Pe uliti, subtire si-nalta / ploaia umbla pe cataligi"; "Sufletul satului falfaie pe langa noi", cu superlativul stilistic: "Atata liniste-i in jur de-mi pare ca aud / cum se izbesc de geamuri razele de luna" sau cu comparatia: "Din strasina curat-a vesniciei / cad clipele ca picurii de ploaie".

Metafora adjectivala este, de fapt, un epitet metaforic: "Vazduh topit ca ceara-n arsita de soare / curgea de-a lungul peste miristi ca un rau"; ".dorul sugrumat / si franta bucurie de viata?"; "si ma dezmierzi cu frunza-ti jucausa" (L. Blaga).

CONDITIILE METAFOREI IN POETICILE CLASICE. Se stie ca -ismele secolului XX au descatusat un imens potential metaforic al limbii; dupa O. Elitis, rostul poetului este acela de a arunca "poduri" peste lucruri indepartate, a caror proximitate n-a fost gandita niciodata.

Poeticile clasice au impus metaforei reguli restrictive si obligatorii:

-sa fie justa, adica sa exprime relatii intemeiate pe natura lucrurilor;

-sa nu fie fondate pe asemanari prea indepartate; altfel, par cautate, nefiresti, chiar penibile;

-sa fie adaptate domeniului (poezie, proza, filozofie);

-sa fie mai sugestiva decat termenul pe care-l inlocuieste si sa fie necesara (Quintilian), sa suplineasca un loc vacant in vocabular (cf. catachreza);

-sa fie folosita cu masura; risipa de metafore duce la afectare si la monotonia stilului.

Ca o replica la aceste constrangeri, manierismul si barocul au practicat metafora bizara care a deschis drum conexiunilor libere ale modernismului.

Tesutul metaforic vorbeste (metaforic) despre unitatea lumii si despre aptitudinea poeziei de a o reda. De aceea, se considera ca metafora are o va­loare eminamente cognitiva (aditiva, nu substitutiva) si nu intereseaza ca simplu ornament. Dincolo de problema daca este fondatoare sau fondata, acest trop antreneaza un complex de concepte culturale precum: metonimia, sinecdoca, simbolul, arhetipul, mitul, intertextul, contextul, pragmatica etc. U. Eco conchide ca o semiotica a metaforei se intersecteaza cu o semiotica a culturii

4. COMPARATIA Potrivit unei definitii simple si operative, meta­fora coalescenta este o comparatie din care s-a eliminat adverbul de compa­ratie ca. Mai putin expresiva decat metafora, comparatia este, alaturi de epi­tetul ornant / stereotip, o figura specifica clasicismului, inclusiv celui fol­cloric.

Comparatia canonica este introdusa prin ca si sinonimele lui: cum, precum, intocmai cum, asemenea, aidoma, asemanator cu, ca si, la fel cu, tot astfel cum etc.

In "Vad poeti ce-au scris o limba ca un fagure de miere", Eminescu a inlocuit epitetul stereotip dulce cu un epitet perifrastic de expresie comparativa; in Oda in metru antic prefera comparatia mitologica: "Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus / Ori ca Hercul, inveninat in haina-i".

Comparatia sinecdotica, in care primul termen este sinecdoca generalizata a celui de-al doilea sau al doilea termen (cel reliefat) este sinecdoca particularizanta a celui dintai. Cu caracterul lor explicit, aceste comparatii stereotipe, cliseizate, reprezinta expresii cu valoare intensiva, superlativa, hiperbolica: alb / neaua; bland / miel; frumos / cadra / zeu; mut / peste; murdar / porc; nevinovat / prunc; prost / ciubota; puternic / bou; urat / drac etc.

Comparatia metalogica se situeaza in afara retoricii, deoarece raportul dintre termeni este "adevarat": "el e puternic ca tatal lui"; "ea e frumoasa ca sora ei". In momentul cand afirmatia este ironica si nu pur constatativa, avem o antifraza - un metalogism care pune in discutie referentul.

Comparatia homerica (narativa, dezvoltata) este proprie retoricii clasice. Termenul comparat este plasticizat prin atribuirea a doi sau mai multi comparanti care au extensia unor propozitii / fraze.

Comparatia metaforica. In exemplul propus de Grupul

obrajii ei sunt proaspeti ca trandafirii;

obrajii ei sunt ca trandafirii;

trandafirii din obrajii ei;

pe chipul ei, doi trandafiri, (1) este o comparatie explicita, cu intersectia semica "proaspeti" data in text, (2) - o comparatie metaforica, (3) - o metafora coalescenta, iar (4) - o metafora in absentia.

Comparatia textualizata este o figura de compozitie care sustine structura intregului text. La steaua, probabil primul text poetic romanesc in care este poetizata o idee stiintifica, prezinta si cazul, mai rar, in care comparatul are o extensie mai mare decat comparantul. Eminescu a fost fascinat de distantele cosmice masurate in ani-lumina, distante care fac ca perceperea obiectului sa fie asincrona cu existenta sa. In ultimul catren, poetul umanizeaza teoria, subiectivand-o si invioreaza discursul prin compararea a doua metonimii: asa cum steaua exista inca prin lumina trimisa spre noi candva, tot astfel amintirea tine vii iubirile stinse. Semele sintaxei concesive sunt usor reperabile: desi "caducitate, noapte", totusi "persistenta, lumina": "Tot astfel cand al nostru dor / Pieri in noapte-adanca / Lumina stinsului amor / Ne urmareste inca".

Gandirea metaforica a poetilor raporteaza timpul subiectiv la orologii naturale, cum ar fi astrele, cresterea arborilor, acumularea straturilor de sedimente . Intr-o structura asemanatoare cu La steaua, modernul Blaga inlocuieste orologiul astral eminescian cu unul biologic - cresterea arborilor. In ambele poeme, spatializarea timpului e insotita de melancolie: "Intr-un amurg, sunt ani de-atunci, mi-am zgariat / staruitor / in scoarta unui arbor - numele - / cu slove mici, stangace si subtiri. / Azi am vazut din intamplare / cum slovele-au crescut din cale-afara - uriase. / Asa iti tai si tu ,copilo, numele / in inima-mi supusa / marunt, marunt, ca un strengar./ Si dupa ani / si ani de zile-l vei gasi / cu slove-adanci si uriase" (Cresc amintirile).

La T. Arghezi, comparatia este rara, datorita optiunii pentru simbol si pentru metafora simbolica. In Suis apare chiar in nucleul generator al textului: "Tu esti asemeni celui care..", unde verbul copulativ introduce relatia de echivalenta TU ca EL, unde EL este un comparant oximoronic: "Aceluia ce-atinge neatins noroiul / Si aripile stranse fiindu-i calatoare". Daca spre finalul poeziei structurarea comparativa se atrofiaza, inceputul este adancit baroc, prin comparanti ai comparantului.

Simplificata in Inscriptii, amplificarea prin comparatii va servi, in fabule, drept punte de introducere a "moralei"; Usa care scartaie juxtapune limpedelui paralelism sintactic o structura comparativa: "Ca si tine, gaunoasa, / Merg in frunte si nu-mi pasa. / Ca si tine, vreau sa zic, / Fac mult zgomot cu nimic". Identica sub aspect semantic, dar lipsita de simetrie sintactica este "fabula" din Inscriptie pe ghiozdan.

Structura comparativa cea mai interesanta este cea din Lin; in primele doua unitati grafice, comparatilor (amintirea, paraul) li se adauga comparantii (vinul, lacrimi). In strofa a treia, comparantul din cea de-a doua devine comparat al comparantului din prima strofa: "Amintirea, ca paraul, / Pe sub puntea cenusie, / Duce aurul si graul". In continuare, a patra unitate grafica reia cele doua izotopii si le modalizeaza ipotetic ("parca") si negativ ("nu-i"). De remarcat, in acest model baroc, alaturi de permutari si de ierarhia complexa a comparatiilor, jocul omonimelor: "Amintirea curge lin, / Curge lina, zi si nopti, / Ca din teascuri si din lin, / Din ciorchinii mari si copti".

Cumulul de comparatii este un caz de incongruenta intre poietica si poetica: autorul crede ca-si lumineaza comparatul prin raportari multiple, in realitate obiectul iese intunecat din aceasta competitie de ingeniozitate. Cioara lui G. Toparceanu constituie un exemplu de virtuozitate improvizatorica pe o tema data: "Cu alura interlopa / ca un muzicant in frac, / Cuvioasa ca un popa / si smolita ca un drac".

5. METONIMIA si SINECDOCA. Cele mai reprezentative definitii ale celor doi tropi configureaza un model contrastiv de tipul:

Metonimia este figura de substitutie bazata pe contiguitate logica. Din perspectiva semanticii structurale, ea este descrisa ca substitutie a unui semem cu unul dintre semele sale (a bea o sticla pentru a bea vinul, pentru ca sticla este una din destinatiile finale ale vinului) sau a unui sem cu sememul caruia ii apartine (Plangi, o, Ierusalime pentru plange poporul lui Israel, pentru ca intre proprietatile enciclopedice ale Ierusalimului trebuie sa existe si aceea ca este cetatea sfanta a evreilor)

Substitutia sem-semem se realizeaza, in genere, prin semele enciclopedice ale cuvintelor (panza pentru corabie). Exceptia o constituie metonimiile numite de U. Eco empirice sau idiosincratice, legitimate de conexiuni ce depind de experiente individuale si care, lingvistic, se dezam­biguizeaza in context. Exemplu: nu exista motive reale pentru ca gustul madelaine-i sa stea pentru Combray, respectiv pentru timpul regasit. Odata instituita in contextul proustian, aceasta substitutie se va generaliza, asa incat madelaine va insemna "timpul regasit".

Raportul dintre termenii relatiei de substitutie exprima o relatie de succesiune imediata in spatiu, numita de R. Jakobson contiguitate "vecinatate". Teoriile moderne au generalizat termenul, preferandu-l proximitatii lui Aristotel si conexiunii lui Fontanier.

Definitia traditionala a metonimiei trimite la urmatoarele raporturi de substitutie:

1. CAUZA PENTRU EFECT: "Si-n fluierul de sticla al cintezei / Sa joace matele cu iezii" (T. Arghezi), unde instrumentul "fluierul" este intrebuintat pentru efectul folosirii lui - cantecul. In anumite expresii, organele corpului omenesc pot fi metonimii pentru ceea ce fac: " omul acesta are maini de aur"; "a avea nas fin", "a avea gura mare" etc.;

2. EFECTUL PENTRU CAUZA: "Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium" (M. Eminescu); "La noi sunt lacrimi multe" (O. Goga);

OPERA CU NUMELE AUTORULUI: am cumparat un Eminescu;

4. CONTINUTUL CU NUMELE CONTINATORULUI: "Apoi cofita-ntreag-o beu" (V. Alecsandri);

5. LOCUL PENTRU PRODUS: a bea o sampanie (vin din podgoriile provinciei franceze Champagne), un murfatlar (vinul fabricat la Murfatlar), a fuma o havana (capitala Cubei, de unde s-a raspandit aceasta tigara de foi), a imbraca o canadiana, o caciula de astrahan etc.;

6. FENOMENUL PSIHIC CU NUMELE ORGANULUI IMPLICAT: "un om cu cap", "un om cu inima", "el are condei"etc.;

7. NUMELE UNUI LUCRU CU SIMBOLUL LUI: Bachus, Marte, sceptrul, coroana, tronul, steagul alb, laurii, lanturile, crucea, semiluna etc. pentru: vin, razboi, regalitate, armistitiu, glorie, robie, crestinatate, mahomedanism etcetera.

8. CONCRETUL PRIN ABSTRACT: "Minciuna sta cu regele la masa" (Al. Vlahuta).

Taxata ca subspecie a metonimiei, sinecdoca exprima raporturi de cuprindere organica, de incluziune; etimologic, metonimie provine din gr. metonymia "inlocuirea unui nume cu altul", iar sinecdoca - din gr. synekdokhe "cuprindere la un loc". Raportul casa / refugiu este de tip metonimic, in timp ce casa / acoperis este de tip sinecdotic.

SINECDOCA PARTICULARIZANTA se realizeaza in variantele:

1. PARTEA PENTRU INTREG (pars pro toto). Intr-un context sadovenian, semul barba substituie sememul barbat: "Nu sta (aicea, ca sa se bata), dupa cat inteleg de la barbi si de la slujitori, am raspuns eu, ca sa nu se parjoleasca iarasi targul". Dintre sute de catarge exploateaza clasica sinecdoca panza-corabie.

2. SINGULARUL PENTRU PLURAL: "Romanul e nascut poet" (V. Alecsandri); "Bolliac canta iobagul";

O CANTITATE DETERMINATA PENTRU UNA NEDETERMINATA: "Optzeci de ani imi pare in lume c-am trait" (M. Eminescu);

4. SPECIA PENTRU GEN: intrebuintaea unui nume propriu pentru categoria de persoane pe care o ilustreaza: Homer, Eminescu (Poetul), Demostene, Cicero (Oratorul), Cezar (Conducatorul), Harpagon (Avarul), Don Juan (Seducatorul); aceasta substitutie se numeste antonomaza.

SINECDOCA GENERALIZANTA exprima relatiile:

1. INTREGUL PENTRU PARTE (totus pro parte): "Omul lua o tigara si o aprinse" (omul pentru mana); imbracat in matase, catifea, aur (pentru vesminte din matase, catifea, brodate cu fir de aur);

2. GENUL PENTRU SPECIE: un muritor fericit, o fiinta simpatica; Arghezi numeste albina "usoara zburatoare".

Prin suprimarea semelor specifice, sinecdoca generalizanta mareste extensiunea termenului, conferind discursului o alura abstracta, "filozofica", deci mai putin poetica. Ea conserva clasemele (= seme esentiale) si sacrifica semele laterale. Sinecdocele generalizante vehicul, arma isi suprima hipe­ronimele: vapor, racheta, avion, feluca, cargou etc.si, respectiv: pumnal, pusca, tun etc.

Fiind vorba despre un raport de reprezentare sem-semem, sinecdoca se produce prin alunecare referentiala si prin incluziune, adica prin selectia unui sem central.

RAPORTUL METONIMIE - SINECDOCA

Desi retorica a elaborat un model distinctiv clar, cei doi tropi de contiguitate au fost interpretati contradictoriu. De exemplu, metonimia cauza-efect, un caz evident de incluziune, s-ar incadra in mecanismul sinecdocei; metonimia prin abstractizare, in care un atribut al persoanei sau al obiectului reprezinta intregul, ar functiona prin incluziune, ca o sinecdoca generalizanta. Si invers, sinecdoca materiei este considerata metonimie; fierul pentru toate obiectele ascutite nu este o sinecdoca (o parte din masa totala de fier), ci o parte (produs finit) pentru o alta parte (materia bruta), deci o alunecare metonimica.

Pentru ca a unificat fenomenele fondate pe contiguitate, R. Jakobson considera ca sinecdoca este o varianta a metonimiei . Poeticianul imagineaza o frontiera retorica a fenomenelor de tranzitie: in raport cu calaretul, calul este o sinecdoca pars pro toto; imaginea calului se afla pe o linie de frontiera intre metonimie si sinecdoca.

U. Eco si H. Plett au denuntat inconsecventa criteriului distinctiv clasic: din moment ce, din punctul de vedere al unei reprezentari semantice coerente, metonimia si sinecdoca reprezinta doua tipuri egale de raport semem / sem (adica o metonimie), inseamna ca teza jakobsoniana se confirma. Ea releva caracterul procesual al tropizarii si caracterul universal al operatiilor semantice (de fapt, dualitatea sa este bazata pe distinctia saussuriana intre cele doua moduri de aranjare a semnelor: selectia si combinarea).

In teoriile actuale, metonimia si sinecdoca sunt tratate ca figuri de contiguitate si ca figuri de incluziune. Distinctiile: excluziune-incluziune, contiguitate externa-contiguitate interna par sa-si fi pierdut pertinenta in delimitarea tropilor in cauza. MICHEL LE GUERN anuleaza distinctia dintre cele doua figuri, ceea ce inseamna eliminarea criteriului logic al distinctiilor clasice. El marcheaza totodata punctul limita al reductiilor tropologice; redefinirea se face in termeni de sens si de referinta, adica semantici si semiotici. Spre deosebire de metafora, fondata pe relatii intralingvistice, metonimia se bazeaza pe relatii extralingvistice, adica pe o alunecare de referent intre doua obiecte. Daca metonimia sta pe o alunecare a referintei, sinecdoca sta pe o modificare semantica. Realizate semantic pe baza aceluiasi model (= deplasare referentiala, elipsa, modificarea lantului vorbirii), me­tonimia si sinecdoca formeaza, la M. Le Guern, o singura clasa semantica

In disputele asupra sinecdocei, punctele de vedere oscileaza intre perspectiva integratoare a lui Le Guern, care-i contesta pozitia de figura independenta si hipostazierea retorica a sinecdocei, la Grupul , care explica metafora prin doua sinecdoce succesive inverse si neaga diferentele semantice dintre metonimie si sinecdoca.

6. EPITETUL. In mod inexplicabil, epitetul si simbolul, figuri cu frec­venta inalta in textul poetic, sunt absente din taxinomia Retoricii generale. Daca simbolul este un metalogism care modifica relatia cu referentul, epitetul "nu este o forma de stil in sine, ci numai un purtator de figuri de stil" Orice atribut, nume predicativ sau circumstantial de mod este numit epitet cand contine in acelasi timp o metafora, o metonimie, o sinecdoca, o hiperbola etc. sau cand face el insusi sa apara o asemenea figura.

Nu sunt epitete calitatile denotative ale semnului (lapte dulce, trandafiri galbeni, frunza verde) si cuvintele care alcatuiesc, impreuna cu determinantele lor, unitati lingvistice (salcie plangatoare, cusme frigiene, covor persan, panza de paianjen, inger de paza)

Conform vechilor tratate de retorica, epitetul este intotdeauna un adjectiv cu functie de atribut; la aceasta conceptie se raliaza Paula Diaconescu: epitetul-substantiv in cazul prepozitional este considerat comparatie implicita sau metafora explicita, adica o "figura comparativa realizata prin elipsa"

CATEGORIILE GRAMATICALE ale EPITETULUI:

EPITETUL SUBSTANTIVULUI - categoria cea mai frecventa, realizata prin atribut adjectival ("floare-albastra", "ochii tulburatori", "razandele zori") si prin nume predicativ ("spusa voastra era sfanta si frumoasa");

EPITETUL VERBULUI, exprimat prin adverbe ("domol te poarta firea") si prin element predicativ suplimentar ("Ea-l asculta pe copilas / Uimita si distrasa").

O particularitate a primei perioade eminesciene este intrebuintarea unui substantiv ca adjectiv ("fruntea-i copila","basmele copile") si antepunerea epitetului ("dulce chipul sau", "apostat-inima mea").

CATEGORIILE ESTETICE ale EPITETULUI

1. EPITETUL APRECIATIV, produs al unei judecati de valoare, este frecvent la Eminescu: "mareata umbra", "inimi batrane, urate", "prostatecele nari", "sarmana noastra viata";

2. EPITETUL EVOCATIV, indeosebi cel moral, exprima si evoca o realitate morala: "privea uimit", "gandiri rebele", "placerile sirete","duioasele dureri", "guraliv si de nimic", "vine trist si ganditor";

EPITETUL ORNANT exprima o insusire permanenta, constitutiva clasei intregi: "S-a dus zapada alba de pe-ntinsul tarii" (V. Alecsandri). Specific poeziei clasice, pentru care, in traditie retorica, limbajul poetic trebuie sa fie ornat; reapare la Eminescu, in poezia de observatie filozofica, apoi va fi eliminat de literatura de observatie individuala: "cugetari senine", "duiosul vis", "ce stearpa si ce aspra cale este", "pururi tanar", "nepasare trista", "somnul lin" etc.;

4. EPITETUL STEREOTIP, primit de Eminescu din vocabularul poetic al lui Alecsandri, Bolintineanu (dalb, dulce, bland, jalnic, lin, usor) va fi investit cu valori stilistice noi;

5. EPITETUL HOMERIC, ca epitet al persoanei, este individualizator si insoteste numele in mod stereotip si obligatoriu: "viteazul Ahile", "siretul Ulise", "Afrodita cea cu bratele albe" etc;

6. EPITETUL INDIVIDUAL, evocand o trasatura proprie obiectului, caracterizeaza poezia de maturitate a lui Eminescu: "In cercuri murinde si-n brazde balaie", "Haraita, noduroasa, sta in colt rasnita veche", "zapada viorie", "iambii suitori, troheii, saltaretele dactile" etc.;

7. EPITETUL RAR, introdus si cultivat de Eminescu, se caracterizeaza prin raritate lexicala si prin distantarea maxima a celor doi termeni: "prostatecele nari", "privirea-mparosata", "pasuri melancolici", "microscopice popoare", "carduri beduine", "zambiri aeriene" etc.;

8. EPITETUL SINESTEZIC este considerat un epitet rar: "parfumuri negre" (Rimbaud), "tacerea uscata" (I. Teodoreanu), "lumina umeda" (Vlahuta);

9. EPITETUL ANTITETIC / OXIMORONIC: "bulgari fluizi", "dulce jele", "tiranica dulceata", "ochii-ti ucigator de dulci","dulce si fermecatoare jale", "fermecat si dureros", "Venera, marmura calda" (Eminescu);

EPITETUL METAFORIC, a carui expresivitate este data de ingeniozitatea conexiunilor, interfereaza cu alte figuri (personificarea, oximoronul): "unda carunta", "unda-ti ganditoare", "clipa milostiva" (O. Goga).

RELATIILE dintre EPITETE

a) EPITETELE PERECHI sunt juxtapuse sau nelegate ("lumina blanda, lina","basme mistice, adance", "surasul bland, vergin") si coordonate sau legate ("visari dulci si senine", "Daniil cel trist si mic", "teiul vechi si sfant").

O categorie speciala o constituie, mai ales in postumele eminesciene, perechea in care primul epitet apare ca determinativ adverbial al celui de-al doilea: "fata noastra sceptic-rece", "cer adanc-albastru", "zile alb stinse".

Epitetele perechi pot sa incadreze determinatul, prin antepunere si prin postpunere: "copii ai mandrei bolti albastre" (Goga);

b) EPITETUL TRIAL: "zambirea lui desteapta, adanca si tacuta", "lebezi mari, albe, unduioase" (Eminescu);

c) LANTUL DE EPITETE: "Rece, fragila, noua, virginala, / Lumina duce omenirea-n poala" (Arghezi). Astfel de aditionari excesive sunt motivate, pe langa necesitatile ritmice, de nevoia de a preciza termenii polisemantici si de a­i reliefa pe cei simbolici. Incarcarea baroca caracterizeaza fazele incipiente ale unui creator; in timp, survine ceea ce T. Vianu a numit, cu referire la clasicizarea romanticului Eminescu, "scuturarea podoabelor".

Paralel cu deschiderea catre lume, esentializarea perceptiei va impune epitetele caracteristic eminesciene: adanc, vechi, etern. Prin ele, Eminescu a dat poeziei romanesti o alta dimensiune: "Lumea in care ne introduce Eminescu este o lume de o mare vastitate in spatiu si in timp, si in care privirea cugetatorului patrunde pana in punctele cele mai tainuite ale sufletului omenesc si pana la conceptiile cele mai inalte ale ratiunii"

OXIMORONUL. Figura a barocului, oximoronul consta in alaturarea a doi termeni contradictorii (coincidentia oppositorum): lumina intunecata, intu­neric alb, obscura claritate, zapada arzatoare, farmec dureros, dulce jele etcetera.

Semul nuclear al unuia dintre termeni reprezinta negarea unui clasem al celuilalt termen; de exemplu, claritate contine clasemul "luminos" negat in "obscur".

Pentru ca, in general, conciliaza un substantiv si un adjectiv, oximoronul a fost prezentat si ca "epitet metaforic contradictoriu" . H. Morier il asociaza cu antiteza (pe linia traditiei retorice), cu ironia, paradoxul, sofismul, umorul si-l plaseaza in categoria figurilor de constructie prin opozitia de idei: "Oximoronul este socul dintre doua idei care se exclud, prezentate ca si cum ar fi compatibile - de exemplu, «grotesc sublim», in timp ce antiteza se refera la opozitiile de idei condensate in doua cuvinte - de exemplu, «grotescul si sublimul»" . La Gh.N. Dragomirescu , oximoronul si antiteza tin de figurile opozitiei si ale contradictiei. Pentru Grupul µ, oximoronul nu este un metalogism prin repetitie, ca antiteza, ci un metasemem obtinut prin suprimare-adjonctie negativa. Oximoronul tine de cod, iar antiteza - de logica.

7. ARHILEXIA P.Fontanier a grupat in categoria silepselor cateva figuri secundare in care acelasi cuvant este folosit in acelasi context in sens propriu si in sens figurat (ca: metafora, metonimia, sinecdoca). Efectele se datoreaza polisemiei - dubla, tripla izotopie.

In antimetabola (antimetalepsa, antimetateza), sensurile raman asemanatoare, pe primul plan al perceptiei fiind repetarea inversa: "Si adanc privind in ochii-i, ti-ar parea cum ca inveti / Ca viata pret sa aiba si cum moartea s-aiba pret". Cele mai multe antimetabole sunt partiale; cele totale sunt rare: "Mananca pentru a trai, nu trai pentru a manca".

In antanaclaza, ca si in paradox, cuvantul polisemantic este enuntat de doua ori, cu sensuri diferite: "Inima are ratiunile ei, pe care ratiunea nu le cunoaste" (Pascal) sau "Pestera-ntunecata, azil al pocaintei, / Unde-omenestile fumuri ca fumurile pier" (Gr. Alexandrescu).

In atelaj, acelasi cuvant cumuleaza simultan cele doua sensuri: abstractul frumuseti are si un sens concret, figurat, desemnand cuplul fericit: "Leganand atata farmec si atatea frumuseti" (M.Eminescu).

Si in calambur se actualizeaza simultan doi semnificati ai aceluiasi semnificant. Figura antreneaza conotatii ludice date de contextul lingvistic si de conditiile enuntarii. Calamburul in praesentia sau antanaclaza presupune aparitia semnificantului de doua ori, ca in aforismul lui Pascal. Calamburul in absentia este realizat printr-o singura aparitie a semnificantului, simultan in sens propriu si in sens figurat.

Ambiguitatea / echivocul se datoreaza:

a) omonimiei: "Ureche jura-ntr-un Hasdeu / Hasdeu intr-o ureche" - exemplu in care calamburul apare combinat cu anominatia (omonimia lexicala intre numele propriu si cel comun);

b) polisemiei: "Intelepciunea se obtine scump, dar si prostia costa";

c) sonoritatii: "boii trebuie sa aiba pasul asupra boierilor si feciorilor de boieri, fiindca si ei au fost feciori de boi ieri si ca astazi sunt boi intregi" (V.Alacsandri);

d) unei antanaclaze, eliptice sau nu. Este calamburul cel mai reusit, practicat de T. Musatescu: "Pantoful mai mic decat piciorul te strange (.) de pe drumuri"; "Ecoul repeta ce spui si «ecourile» ceea ce n-ai spus".

Figurile sus-mentionate poarta numele de arhilexie, deoarece arhi­lexemul creat de contextul in care este inserata figura cumuleaza cele doua sensuri distincte.

---