O scrisoare pierduta - caragiale

O SCRISOARE PIERDUTA - CARAGIALE

Eroticul si politicul ca obsesii fundamentale ale teatrului caragialian.

Dilema limbajului si orchestrarea pauzelor.

Organizarea muzicala a discursului teatral.

De la lumea ca teatru la lumea ca circ.

Odata cu Scrisoarea pierduta patrundem intr-o alta sfera a vietii sociale, anticipata in finalul Noptii furtunoase, in lumea luptelor politice, unde vom invata cate ceva despre mecanismele puterii. Intriga piesei, plasata in plina campanie electorala, reia, pana la un punct pe cea a Scrisorii furate a lui Poe, dar o transforma radical, astfel incat sa reflecte fidel mediul politic romanesc. Culisele regiei electorale din "capitala unui judet de munte" permit intrezarirea unui alt cerc - capitala tarii, miezul vietii politice, unde alte scrisori pierdute ascut aceeasi arma - santajul. Spirala ameninta sa se largeasca halucinant, intr-o viziune fantastic-absurda.

Cele doua mari obsesii - eroticul si politicul - se recombina aici, intr-un algoritm de maxima complexitate. Ele au intr-adevar ceva comun - un fel de irationalitate oarba, ce tasneste din abisurile instinctuale ale fapturii umane. Odata intrate in vertijul ametitor al ambitiilor, dorintelor si emotiilor, personajele dramatice caragialiene devin entitati scenice in actiune, pline de vitalitate, energii ce se consuma sub ochii nostri mirati, pana la atingerea vidului interior, pana la auto-negare si auto-abolire.

Contrar aparentelor, nici tensiunea dramatica dintre cele doua pasiuni, nici dilema lui Tipatescu de a alege intre ele nu reprezinta prim-planul constructiei teatrale, iar tradarea fundamentala nu se produce nici in plan politic - cum insinueaza Farfuridi si Branzovenescu - nici in cel erotic - cum sugereaza Zoe, atunci cand Tipatescu isi invoca principiile. Cea mai grava dilema e a limbajului, a posibilitatilor lui expresive, si cea mai tragica tradare e a cuvintelor, care dezvaluie vidul sufletesc al acestor paiate de circ. Vacuitatea discursului implica, pe de o parte, incomunicabilul, banuit ermetic, pe de alta, lipsa oricarui mesaj, mai evidenta in speech-urile electorale.

Piesa intreaga se armonizeaza pe principiile muzicale ale unei operete. Nu de putine ori, limbajul gestual contrazice sau anuleaza replica, pantomima semnificand mai mult decat cuvintele. Limbajul verbalizat se impiedica, se poticneste, pauza schimba sensul enuntului, obligandu-ne sa refacem traseul semantic, de la structura de adancime pana la cea de suprafata.

Total incomprehensibila, stiinta ezoterica ce studiaza mecanismele puterii se reduce la slogane si clisee, legate, intotdeauna, de pozitia personajului in sistemul de semnificare scenica. Avem revelatia ca limbajul poate fi distrus, pus in imposibilitate de a-si exercita functia de comunicare. Subminarea lucida si rafinata a comunicarii dezvaluie elemente embrionare nebanuite, iar miscarile bruste, mult prea bruste, prin care anarhia si irationalul invadeaza scena, lasa la vedere o cuta absurd-fantastica a vietii politice.