Personalitatea si formatia intelectuala. periodizari

PERSONALITATEA SI FORMATIA INTELECTUALA. PERIODIZARI

Repere biografice.

Relevanta studiilor berlineze in conturarea formatiei intelectuale a poetului.

Aderenta la romantismul european si consecintele sale asupra creativitatii eminesciene.

Propuneri de periodizare.

Primele editii eminesciene.

Mihai Eminescu s-a nascut, cel mai probabil la Ipotesti, la 15 ianuarie 1850. Parintii, Gheorghe Eminovici si Raluca, nascuta Iurascu, devenisera cu putin timp inainte de nasterea lui Mihai, cel de-al saptelea dintre unsprezece copii, boieri caminari, in urma cumpararii unei mosii razasesti la Ipotesti, la 8 km. de Botosani. Poetul invata la Cernauti, incepand cu 1858 face primele clase, pentru ca apoi, din aprilie 1863, sa nu mai figureze in cataloagele scolare. Dintre dascalii primilor ani de scoala ia ca model pe Aron Pumnul, autor al Lepturariului. La moartea acestuia compune primele versuri - La mormantul lui Aron Pumnul - pe care le publica in brosura Lacramioarele invataceilor. Atras de timpuriu de viata teatrala, ca si Caragiale, Eminescu fuge din Cernauti impreuna cu trupa Tardini-Vladicescu, in primavara lui 1865.

La 9 martie 1866 debuteaza la Pesta, in revista Familia, cu poezia De-as avea, si in acelasi an, revista ii mai publica: O calarire in zori, Din strainatate, La Bucovina, Speranta, Misterele noptii si traducerea nuvelei Lantul de aur a suedezului C.A. Wetterbergh (prin intermediarul german C. F. Frish), care anunta de pe atunci o preferinta pentru proza fantastica. În 1867, Familia publica Ce-ti doresc eu tie si La Heliade.

Din documentele vremii se pot reconstitui cateva detalii ale traiectoriei timpurii a poetului, in aceasta perioada ambigua a debutului literar. În toamna lui 1869, tatal il regaseste si trimite sa studieze la Viena, unde intra in societatea studenteasca Romania, condusa de Ioan Slavici. Se inscrie ca auditor la filozofie.

Aceasta prima etapa, intre debutul din 1866 si 1870, sta sub semnul codului poetic pasoptist, atat prin atitudinile si instrumentele lirice, cat si prin raportarea elogioasa la generatia anterioara. Se remarca amestecul motivelor neoclasice cu cele de sorginte folclorica, excesul de epitete ornante, discursivitatea subordonata mai mult principiilor logice decat celor poetice, preponderenta comparatiei asupra metaforei. Totusi, este evidenta vocatia novatoare a tanarului poet, care asociaza elementele abstracte cu cele concrete. Etapa peregrinarilor prin tara si a contactului nemijlocit cu poezia orala lasa o amprenta inconfundabila asupra scrisului sau. Daca textele incredintate tiparului se pastreaza aproape de modelul pasoptist, postumele din aceasta perioada dezvaluie atitudini lirice noi, emancipate de sub tutela codului poetic in uz.

O perioada de tranzitie este cea cuprinsa intre 1870-1872, cu mentiunea obligatorie ca acceptia cronologica a termenului de etapa ramane flexibila, fiind vorba de tipuri de viziune poetica si ontologica, de verigi distincte in devenirea gandirii imagistice eminesciene. 1870 marcheaza debutul in Convorbiri literare (15 aprilie, cu Venere si Madona). Urmeaza o interesanta corespondenta cu Iacob Negruzzi, pe care il cunoaste, in vara aceluiasi an, la Viena, apoi alte colaborari cu Convorbirile literare: Epigonii (15 August, pe prima pagina), Mortua est, Înger de paza, Noaptea. La 1 septembrie 1872 citeste in cenaclul Junimea, nuvela fantastica Sarmanul Dionis si Egipetul,   ambele publicate, ulterior, in revista societatii. Tot acum, in 1872, Maiorescu il plaseaza alaturi de Alecsandri in fruntea directiei noi, prin care poezia romana depasea etapa post-pasoptismului, ceea ce avea sa atraga asupra tanarului poet atentia tuturor cercurilor literare. Toamna, pleaca sa-si continue studiile la Berlin, cu un stipendiu de la Junimea. Aici urmeaza cursuri amestecate de logica, principii de filozofie, istoria filozofiei, monumentele Egiptului, dar nu finalizeaza doctoratul asteptat de Maiorescu.

Contactul cu elitele lumii academice europene are un neindoielnic efect fertilizator asupra creatiei sale, care intra acum intr-o noua etapa. Lecturile incepute in strainatate sunt continuate, in masura posibilitatilor, la intoarcerea in tara. Acum se produce interferenta intre viziunea mitica a inceputului si cea istorica, a unui univers demonizat, stapanit de eroziunea timpului.

Convorbirile vor continua sa publice texte eminesciene: Înger si Demon, Floare albastra (1873), apoi Împarat si proletar (1874) si, in aceeasi perioada, Maiorescu il numeste director al Bibliotecii Centrale din Iasi apoi, in 1875, primeste un post de revizor scolar, de Iasi si Vaslui. Mai publica, in Convorbiri, Fat-Frumos din tei si lucreaza la traducerea Criticii ratiunii pure. În 1876, i se acorda un ajutor de 100 de galbeni, dar guvernul care luase aceasta decizie (prin Maiorescu) cade si poetului i se cer inapoi banii. Se zbate, acum, intr-o saracie evidenta, iar viata intima este si ea o sursa de deziluzii. Este perioada in care Creanga il ia sa locuiasca la el, in celebra bojdeuca.

În 1877 este chemat la Timpul, in Bucuresti, unde va lucra mai multi ani, fiind, intr-o perioada, coleg cu Caragiale si Slavici. Scrie celebrele articole polemice, pigmentate uneori de starile patologice, care se manifestau deja. Devenit redactor sef al Timpului (1880) se ocupa intens de gazetarie, fugind de problemele lumesti si tot acum desavarseste ciclul Scrisorilor.

Aceasta perioada cuprinsa intre 1872 si 1880 este unanim acceptata de critica literara ca expresie a maturitatii creatoare a poetului. Este etapa nostalgiilor dupa limbajul mitic, dupa consonanta cu armoniile cosmice. Temporalitatea, in dubla sa ipostaza mitica si istorica, devine tema centrala. Rememorarea timpului mitic urmeaza verigi precise in texte ca Trecut-au anii, O, ramai, Revedere, in care instanta poetica, supusa devenirii, isi defineste alteritatea fata de cea infantila, apartinand cronotopului mitic al codrului etern.

Paradigma reintoarcerii la origini, la starea paradisiaca, se integreaza unui simbolism cosmic. Codrul este vazut ca centru al lumii, punctul in care comunica pamantul cu cerul, eternul cu efemerul. Tiparul folcloric, muzical, se combina, in mod inedit, cu tema filozofica a timpului iar tema codrului exploateaza mereu acelasi tip de opozitie intre cele doua forme ale temporalitatii, intre natura si istorie. Iesirea din cronotopul paradisiac al copilariei petrecute langa codru presupune intrarea in timpul fiintei perisabile, al instrainarii de sine, al degradarii.

Tot acum amprenta thanaticului devine fundamentala, asa cum se intampla in Melancolie. Înstrainarea de sine devine o forma a mortii, prin melancolie eul se scindeaza. Revolta impotriva unui univers absurd, golit de sens, ia acum conturul tipic romantic, devenind o componenta constanta a viziunii. Melancolia nu este altceva decat nostalgia adanca dupa ceea ce a fost cunoscut candva fiintei interioare, apoi legaturile s-au rupt.

Atat ordinea istorica cat si cea cosmica sunt refuzate si inlocuite cu cea a visului, a magiei, a iubirii, a poeziei, prin intermediul gandirii poetice, care instaureaza imaginarul in locul realului. Somnul, visul, moartea sunt elementele fundamentale prin care fiinta launtrica se regaseste pe sine, instituind o ordine noua a existentei. Somnul vesnic reintegreaza fiinta umana in marea armonie cosmica. Modelul poetic dominant este cel al romantismului vizionar. Stilistic, aceasta perioada aduce o puternica metaforizare a limbajului, indreptandu-l spre sugestie, iar antiteza se transforma in principiu estetic structurant, apt sa ilustreze opozitia real / imaginar.

Dupa 1881, se contureaza o ultima etapa a creatiei eminesciene, cea a marilor poeme, dar si a marilor sinteze lirice. 1981 este anul publicarii Scrisorilor. Tot acum, traduce Manusa lui Schiller si lucreaza la Luceafarul, caruia ii da, in 1882, o forma aproape definitiva, Legenda Luceafarului.

În 1883 demisioneaza de la Timpul si incredinteaza lui Iosif Vulcan pentru Familia o serie de texte. În aprilie, Almanahul Romaniei June tipareste Luceafarul, iar Convorbirile, Doina si reproduce Luceafarul. Imaginea femeii se schimba radical, ea se transforma din icoana in papusa, forma goala de orice sens, manevrata de propriile sale instincte.

În plan filosofic, este etapa sintezei intre gandirea hegeliana si cea schopenhauriana, a constituirii viziunii tragice asupra existentei. Ca si in etapa precedenta, coexista textele de factura preponderent romantica cu cele ce depasesc aceasta metoda de creatie. O scrutare auto-reflexiva, lucida a varstei lirice romantice, un inventar al limitelor sale, se face in ciclul Scrisorilor. Discursul elegiac transcrie efortul memoriei de a sustine o imagine ce se risipeste, definind fiinta in relatia ei fundamentala cu temporalitatea. Aceasta tonalitate fusese experimentata, inca din 1879, in Sonete.

Vianu observa supletea formelor poetice caracteristice ultimei perioade de creatie, dar si fenomenul "scuturarii podoabelor stilistice".

Modalitatea specifica de a se opune lumii este, acum, refuzul oricarei forme de implicare, asa cum se intampla in Glossa - ampla pledoarie pentru existenta pur contemplativa, iar locul muzicii armonioase a sferelor este luat de cantecul amagitor si malefic al sirenelor.

Spectaculoasa din perspectiva depasirii romantismului este Oda in metru antic, text emblematic, supus unei indelungate gestatii, ce probeaza in mod exemplar tendinta de intoarcere spre clasicism, prin cascada de motive antice si, evident, prin forma. Alaturi de Scrisori, si de o serie de texte in proza, Oda atesta depasirea viziunii strict romantice, post-romantismul eminescian. Caci Eminescu, fiind ultimul mare romantic al Europei, este si prima constiinta lucida, autocritica a curentului literar ce isi epuizase deja sevele. Mitul poetului romantic este deja asumat in auto-portretul liric ("ochi visatori", "manta") si depasit.