Proza fantastica eminesciana

^{PROZA FANTASTICA EMINESCIANA}

Precedente ale fantasticului in proza pasoptista

Optiunea pentru formula europeana

Contractul comunicativ fantastic si experimentele eminesciene

De la Sarmanul Dionis la Ioan Vestimie

Chiar daca prozatori ca Alecu Russo, Nicu Gane si inaintea lor Costache Negruzzi inserasera motiveme si topoi fantastici in cateva texte, intuind extraordinarul lor potential epic, primul scriitor roman care dovedeste o impecabila cunoastere a conventiilor fantasticului european este, neindoielnic, Mihai Eminescu. El este primul care se desprinde de modelul folcloric si experienta vieneza fusese esentiala in acest sens.

Confirmand cele mai recente tentative de definire a fantasticului, inceputul ostentativ neconventional al nuvelei eminesciene sfideaza toate normele povestirii, reconfirmand o idee general romantica: "În fapta lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp, nici spatiu - ele sunt numai in sufletul nostru."

Cititorul este astfel avertizat ca va calatori spre lumi nebanuite, proces care nu face decat sa dubleze in plan conceptual scandalul produs de incalcarea flagranta a tuturor normelor povestirii si sa justifice, in acelasi timp, intretinerea unui dialog permanent intre narator si receptor, astfel incat sa creeze impresia unui acces direct la mecanismele generative ale textului, care, paradoxal, in loc sa se lase decriptat, devine din ce in ce mai derutant. Lectorului deprins cu formele traditionale ale povestirii, care-i prezentau, inca din prima fraza, un personaj concret, ferm ancorat intr-un cronotop, trebuie sa i se fi parut foarte straniu sa intre ex abrupto in miezul framantarilor unei minti despre al carei posesor nu stie, inca, nimic. Daca mai adaugam ruptura frastica ce anticipeaza fragmentarietatea intregului text, mobilitatea mecanismului diegetic si abaterea de la norma gramaticala a majusculei la inceput de enunt vom avea dimensiunea intreaga a mirarii care trebuie sa-i fi cuprins pe junimistii prezenti la sedinta respectiva.

Nuvela eminesciana produce un adevarat soc, inseland toate asteptarile literare ale epocii, prin contractul comunicativ inedit, bazat pe clauze noi si prin tesatura complexa de motive, distribuite pe paliere narative multiple. Structura motivica era o sinteza a unor preocupari anterioare, ramase nefinalizate. Noua pare a fi, in primul rand, constiinta dependentei textului fantastic de tehnicile de evocare realista. Cadrul realist, in care fantasticul penetreaza brusc, cele doua perspective umilindu-se reciproc, nu exista in experimentele epice anterioare, iar tanarul prozator stia ca procedeul tine de conventionalitatea cea mai elementara a fantasticului. Fara constituirea unor certitudini realiste, care sa permita apoi flagranta incalcare a oricarei asteptari a cititorului, pendularea intre real si ireal nu se poate realiza, ambiguitatea rezultand tocmai din acest efect de contrast.

Invitatia la o lectura problematizanta este mereu reinnoita, de la prima pana la ultima pagina. Cheia fantasticului - spun cercetatorii ultimei generatii - trebuie cautata in examinarea procesului de lectura, care ne prilejuieste intotdeauna descoperirea unei reactii de uimire a cititorului, ce nu provine atat din insertia elementului extraordinar in trama, cat din observarea abaterii grave de la normele sistemului literar, prin sfidarea regulilor celor mai elementare pe care era obisnuit sa le recunoasca instinctiv. Se pare ca o astfel de reactie astepta si Eminescu de la cititorul sau: "Cu drept cuvant cetitorul va fi clatit din cap si va fi intrebat: prin mintea carui muritor treceau aceste idei?"

Dirijand lectura spre o relatie interogativa, in care cititorul trebuie sa accepte ambiguitatea si sa se lase stimulat de ea, naratorul isi avertizeaza lectorul asupra noutatii formulei. Esentiala devine capacitatea textului de a institui o predispozitie cognitiva noua, ce degenereaza intr-o gnoseologie impracticabila, caci nimic nu poate fi abstractizat in formule si aplicat altor texte din aceeasi familie semantica. Acestea erau clauzele bine definite ale noului contract literar. Prin tehnicile sale specifice de reorganizare a procesului de lectura, textul fantastic are darul de a revela natura arbitrara a oricarui construct fictional, ce fiinteaza in si prin limbaj. Scriitorul roman cunoaste toate aceste norme, pe care si le-a insusit din lecturi, traduceri, dar si din propria experienta scripturala si le aplica fara cusur in Sarmanul Dionis. Experienta insolita a calatoriei in timp si spatiu este cautata, provocata, dupa o reteta general romantica iar curentul psihic dominant al personajului este determinat, in primul rand, de lecturile sale.

Prima intrebare pe care cititorul este ispitit de narator sa si-o puna la finalul acestei povesti incalcite - "Cine este omul adevarat al acestor intamplari: Dan ori Dionis?" - readuce in prim-plan problema identitatii multiple a protagonistului. Este si un mod de aminti cititorului ca functia principala a fantasticului nu este aceea de a oferi solutii la problemele insolubile pe care le ridica, ci aceea de a ne stimula sa ne punem cat mai multe intrebari.

Pendularea continua intre viata si vis incurajeaza condensarea mai multor imagini, la toate nivelele textului. Dionis este si el deplin nemultumit de "aceasta ordine a realitatii" si, inca din primele pagini ale nuvelei, il vedem insirand calcule matematice pe masa de lemn a tavernei, si aspirand sa regaseasca stiinta astrologica a vechilor magi. El viseaza sa traiasca in vremea lui Alexandru cel Bun si cartea devine instrumentul magic ce face posibila realizarea acestui vis. Textul ezoteric reduce realul la un sistem geometric ambiguu, inlesnind intrarea in fictionalitate. Cel care il absoarbe, intr-un vertij halucinant, spre o alta ordine a realitatii, cea visata, este chiar paienjenisul textual.

Dionis va patrunde astfel intr-o identitate diferita, cea a lui Dan: "El nu mai era el." Dar nu inainte de a-si proba si el aptitudinile creative.

Moartea lui Ioan Vestimie permite observarea unei depasiri a formulei strict romantice. Prozatorul renunta, in acest caz, la personajul extraordinar, care provoaca aventura fantastica printr-un act volitiv deliberat, visand sa calatoreasca in timp si spatiu, sau apeland la eficacitatea infailibila a magicului. Textul schimba radical coordonatele, apropiindu-se de o formula mai moderna a fantasticului: Ioan Vestimie este un ins banal, rapus pe neasteptate de un infarct la fel de banal, iar povestea lui devine prilej de meditatie asupra mortii, timpului, memoriei, dar si asupra identitatii umane. Confruntat cu limita fundamentala a conditiei sale ontologice, Vestimie desolemnizeaza momentul propriu-zis al trecerii, ce devine imperceptibil. Putin obosit, el simte ca ii amorteste o mana, apoi un picior, acuza disfunctionalitati ale memoriei (uita numele iubitei) dar nici nu-i trece prin cap ca ar fi putut trece atat de usor in lumea de dincolo. Departe de conventia culturala a raiului si iadului, Vestimie se plimba prin cafenele, isi viziteaza colegii de birou si e destul de nedumerit ca nimeni nu pare a-l observa. Este si mai surprins sa citeasca in ziar stirea mortii sale. Brusc a devenit o umbra ratacitoare ce se confrunta cu contradictoria simultaneitate dintre a fi si a nu fi, sau, mai exact, dintre a fi aici si a fi dincolo. Instanta naratoriala este preocupata sa evidentieze acest echilibru imposibil al contrariilor, generator de paradox, in care viata si moartea devin un tot ambiguu, nedefinit. Ca si celelalte umbre, Ioan Vestimie continua sa existe simultan in doua registre; eliberat de povara materialitatii, el ramane consecvent tipului sau de sensibilitate. Tema calatoriei in lumea de dincolo ramane singurul liant intre cele doua nuvele eminesciene. Daca personajul romantic Dan-Dionis dorea cunoasterea absoluta, de dragul careia incheia un pact faustic, dilematicul Vestimie isi contempla, aproape cu indiferenta, metamorfozele pe care nu le-a provocat, ci doar le suporta. Dilema lui Ioan Vestimie ramane nerezolvata si ea se propaga, firesc, la nivelul receptorului. Mesajul final pare a fi acela ca moartea, fantastica si tulburatoarea moarte, nu e decat un banal accident care ne paste pe toti deopotriva si, la rigoare, ca n-ar trebui sa facem atata caz de ea, caci nu e decat un prilej de aventura si de calatorii inedite spre alte lumi.