"Plumb "- comentariu

"Plumb "- comentariu

Poemul care da titlul volumului de dubut, din 1916 - scris inca din 1911 si publicat la Iasi- este alcatuit numai din doua catrene, in fiecare dintre ele repetandu-se de trei ori substantivul "plumb", totdeauna precedat de prepozitia simpla "de". Cuvantul-cheie este reluat cu o frecventa obsesiva, si este plasat intentionat fie in sintagma laitmotiv "flori de plumb", fie in finalul versurilor, avand o functie atributiva pe langa un determinat substantival.

Stilistic, termenul constituie o metafora ce sugereaza mineralizarea lumii vii si impietrirea ei datorita degradarii si mortii. Precum Eminescu, Bacovia inzestreaza verbul "a dormi" cu intelesul de somn mortuar. Verbul este conjugat la indicativ imperfect, atat la singular cat si la plural, fiind asezat la debutul strofelor. Imperfectul este cel dintai timp trecut, reliefand o actiune durativa, inceputa inainte de momentul prezent, dar prelungita si in clipa vorbirii.

Spre deosebire de romantici, Bacovia disociaza realitatea exterioara -totdeauna ostila- de cea interioara, in care el se izoleaza, dar fara sa obtina un sentiment al confortului sufletesc. Poetul se simte singur si nefericit, agresat deopotriva de "frigul" si de "vantul" de afara, ca si de nelinistile interioare. Intreaga lume este vazuta ca un "cimitir" ori un "cavou" extins, in care omul inzestrat cu talent piere aidoma celui ce duce o existenta anodina.

Inconjurat de o ambianta nefasta si aflat intr-o stare sufleteasca nepotrivita oricarei forme de incredere in existenta, poetul repudiaza si iubirea pierduta. El demitizeaza imaginea cuplului fericit din lirica romantica, infatisandu-i pe indragostiti ca pe niste fiinte izolate, bolnave si predestinate esecului afectiv. Cu rare exceptii, precum poemul "Decembre", Bacovia n-a infatisat iubirea ca implinire, ci in ipostaza de abandon. In poemul "Plumb", el se imagineaza veghind langa sentimentul pierdut, asa cum oamenii apropiati isi privegheaza ritualic mortii. Poezia da senzatia de tristete, de nesiguranta si chiar de panica, nuantele sufletesti fiind datorate unei constiinte acute a solitudinii umane impinse pana la limita insuportabilului.

Sugestiile continutului de idei se bazeaza, la nivel semantic, pe selectarea riguroasa a termenilor, care numesc descompunerea si pieirea. Lexicul alex concorda cu dezolarea ce apasa strivitor sufletul poetului: "dormeau", "sicrie", "flori" mortuare, "vestmant" funerar, "cavou", "coroane", "intors", "mort", "frig", "atarnau". Elementele vegetale, sugerate prin cuvantul "flori" si-au pierdut toate atributele uzuale (prospetimea, culorile, parfumurile), devenind obiecte uscate, fara viata. Coroanele mortuare "scartaiau" sinistru in bataia vantului, in timp ce poetul -parca mineralizat el insusi incremenise intr-o asteptare fara obiect si fara speranta. Se simte prizonierul unui univers devitalizat si disperarea lui concorda in exterior cu suieratul vantului. Ultima imagine este cea a unui inger al iubirii, cu aripile cazute, ce atarna inerte, precum membrele intepenite ale celui decedat. Imaginea serafica nu atinge cerul, ci pamantul, ingerul de lut amestecandu-se cu tarana. Paradoxal, autorul imagineaza un zbor in jos, ca o prabusire psihica, marcand trecerea de la starea de spleen la disperare si angoasa.

Critica a vorbit, in legatura cu atmosfera acestui poem, de "infernul bacovian", in care repetitiile sumbre exaspereaza sufletul bolnav de neliniste, presimtind nevroza apropiata. Insasi muzicalitatea versurilor genereaza ideea de stranietate, de apasare si chiar reproduce tonalitatea infundata a disolutiei sufletesti. Sonoritatile lugubre sunt obtinute si la nivel fonetic, prin aglomerarea vocalelor inchise (a,a,o,u) si a consoanelor dure (b,p,m,n,s,s,t,t).