Functiunea de productie

1. Procesul de productie

In cadrul unitatilor industriale activitatea de productie se realizeaza prin intermediul procesului de productie.

O definire completa a procesului de productie necesita caracterizarea lui atat sub raport social-economic, cat si sub raport tehnico-material.

Procesul de productie, sub raport tehnico-material poate fi definit ca un proces de unire a muncii vii cu mijloacele de productie (materii prime, masini, utilaje etc.)

Tinand seama de aceste elemente caracteristice se poate concluziona ca prin procesul de productie al unei intreprinderi industriale se intelege totalitatea actiunilor constiente ale oamenilor indreptate cu ajutorul mijloacelor de munca asupra obiectelor muncii in vederea transformarii lor in bunuri materiale destinate pietei.

In cadrul procesului de productie continutul principal il formeaza procesele de munca. Prin proces de munca se intelege actiunea muncitorului cu ajutorul uneltelor de munca asupra obiectelor muncii in vederea transformarii lor in bunuri materiale.

Procesul de productie necesita in anumite ramuri industriale, pe langa efectuarea proceselor de munca si actiunea unor procese naturale, in cadrul carora obiectele muncii sunt supuse unor transformari fizice sau chimice sub actiunea factorilor naturali, procesele de munca oprindu-se complet sau partial.

Luand in consideratie si acest aspect, se poate conchide ca prin proces de productie, sub raport tehnico-material, se intelege totalitatea proceselor de munca si a proceselor naturale ce concura la obtinerea produselor care constituie obiectul activitatii intreprinderii.

Procesul de productie reprezinta o componenta de baza a unui sistem de productie.

In sistemul de productie mentionat intrarile sunt formate din forta de munca, diferitele materiale, energia s.a., iesirile sunt reprezentate de produsele sau lucrarile care constituie obiectul activitatii sistemului de productie, iar procesul de productie este concretizat in totalitatea actiunilor constiente ale oamenilor, bazate pe folosirea cladirilor, instalatiilor, echipamentelor industriale si a tuturor celorlalte mijloace de munca destinate transformarii elementelor materiale ale intrarii in elemente de iesiri, adica in produse si servicii.

In fig. 1. se prezinta un model al sistemului intrari-iesiri-proces.

Procesele de munca care au loc in cadrul intreprinderilor se pot clasifica dupa diferite criterii.

Un prim criteriu de clasificare este acela in raport cu modul cum acestea participa la obtinerea produsului finit. Dupa acest criteriu procesele se impart in trei grupe si anume: procese de baza, procese auxiliare si procese de servire.

Prin procese de munca de baza se inteleg acele procese ce au ca scop transformarea diferitelor materii prime, materiale etc. in produse finite care constituie obiectivul activitatii de baza al intreprinderii.

Aceste procese pot fi grupate, la randul lor, in trei categorii si anume: procese de baza pregatitoare, procese prelucratoare si procese de finisare sau montaj.

Din categoria proceselor de baza pregatitoare fac parte acelea care executa o serie de operatii ce au drept scop de a pregati materialele sau de a asigura piesele sau semifabricatele necesare in vederea prelucrarii propriu-zise.

In categoria proceselor de baza prelucratoare se includ acelea care asigura efectuarea operatiilor de prelucrare propriu-zisa a materiilor prime si a materialelor in vederea obtinerii produselor finite.

Cea de-a treia categorie a proceselor de baza este formata din procesele de montaj sau finisare. Aici se includ toate procesele care asigura obtinerea in forma finala a produselor, cum sunt procesele de finisare din industria textila (vopsit, imprimat, calcat etc.), din industria confectiilor, a incaltamintei s.a. sau de montaj din industria constructoare de masini.

Cea de-a doua mare categorie a proceselor de munca este aceea a proceselor auxiliare. Prin procese auxiliare se inteleg acele procese care, prin desfasurarea lor, asigura obtinerea unor produse sau lucrari, care nu constituie obiectul activitatii de baza al intreprinderii, dar care asigura si conditioneaza buna desfasurare a proceselor de baza. Din randul acestora pot fi amintite procesele de obtinere a sculelor, de producere a energiei, de executare a reparatiilor, in cadrul unor intreprinderi cu o alta productie de baza.

Procesele de servire reprezinta acea categorie de procese de munca care au ca scop executarea unor servicii ce nu constituie obiectul activitatii de baza al intreprinderii, dar care contribuie prin efectuarea lor buna desfasurare atat a proceselor de munca, cat si a proceselor auxiliare. Din randul acestor procese fac parte, de pilda, procesele de transport intern, de depozitare, de intretinere a retelei energetice s.a.

O alta clasificare a proceselor de productie este aceea in raport cu modul cum se executa acestea. Dupa acest criteriu procesele se impart in manuale, manual-mecanice, mecanice, automate si de aparatura.

Procesele manuale sunt acelea la care muncitorul actioneaza direct sau cu ajutorul sculelor asupra obiectelor muncii in vederea transformarii lor in produse finite.

Procesele manual-mecanice reprezinta acea categorie de procese de productie caracterizate prin faptul ca o parte din procese se executa manual, iar o alta parte mecanizat.

Procesele mecanice constituie acea categorie de procese de productie caracterizate prin faptul ca operatiile prin care se concretizeaza procesele se efectueaza mecanizat, muncitorul fiind acela care conduce in mod direct diferitele masini si utilaje.

Procesele automate reprezinta, la randul lor, acea categorie de procese de productie care se efectueaza cu ajutorul unor masini, utilaje sau instalatii automatizate, muncitorii avand rolul de a urmari si supraveghea buna functionare a acestora.

Procesele de aparatura cuprind acele procese de productie care se efectueaza in vase, recipiente si alte instalatii capsulate prevazute cu mecanisme care formeaza aparatura de masura si control.

O alta clasificare a proceselor de productie este aceea in raport cu natura tehnologica a operatiilor efectuate. Dupa acest criteriu deosebim procese chimice, procese de schimbare a configuratiei sau formei, procese da asamblare, procese de transport.

Procesele chimice sunt acelea care se efectueaza in instalatii capsulate, procesele de transformare din materii prime in produse finite, avand loc prin efectuarea unor reactii fizice, chimice, termochimice sau electrochimice. Ele pot fi continue sau ciclice. In aceasta categorie intra, de pilda, procesele care au loc in industria petrolului, maselor plastice, a otelului, a aluminiului, in diferite ramuri ale industriei chimice organice sau anorganice.

Procesele de schimbare a configuratiei sau formei pot fi intalnite cel mai frecvent in industria constructoare de masini, de prelucrare a maselor plastice s.a. Caracteristica lor este aceea ca se bazeaza pe folosirea unor masini sau agregate pentru schimbarea configuratiei sau a formei. Ca exemplu de astfel de procese pot fi date procesele de strunjire, gaurire, rectificare, frezare, rabotare etc.

Procesele de asamblare sunt acelea care, prin continutul lor, asigura reunirea diferitelor materiale, piese, subansamble etc. Din aceasta grupa fac parte diferitele procese de sudura, lipire, fixare cu suruburi, asamblarea prin lipire, montajul subansamblelor etc.

Procesele de transport sunt acelea care asigura deplasarea diferitelor materiale sau produse de la un loc la altul in interiorul intreprinderii.

In cadrul proceselor de productie care au loc intr-o serie de ramuri industriale obtinerea produselor finite necesita ca, pe langa efectuarea proceselor de munca, sa se efectueze si o serie de procese naturale. Ca exemple de astfel de procese pot fi date procesele de uscare a lemnului, a caramizilor, de fermentatie (in industria berii, a branzeturilor, de vinificatie), procesele biologice (cresterea ciupercilor pentru obtinerea antibioticelor) s.a. In timpul efectuarii proceselor naturale, procesele de munca inceteaza partial sau complet.

2. Tipuri de productie

Organizarea productiei in sectiile de baza este influentata intr-o masura foarte mare de tipul de productie existent la un moment dat in cadrul intreprinderii.

Tipul de productie este o stare organizationala determinata de nomenclatorul de produse, volumul productiei fabricate, gradul de specializare al intreprinderii si modul de deplasare a produselor de la un loc de munca la altul.

In intreprinderile de productie industriala, in functie de ansamblul acestor factori exista trei tipuri de productie si anume:

tipul de productie de masa;

tipul de productie in serie;

tipul de productie individual.

Tipul de productie in serie este si el de mai multe feluri, in functie de marimea lotului de fabricatie, si anume:

tipul de productie de serie mare;

tipul de productie de serie mijlocie;

tipul de productie de serie mica.

Existenta in cadrul intreprinderii de productie industriala a unui tip de productie sau altul determina, in mod esential, metodele de organizare a productiei si a muncii, a managementului, a activitatii de pregatire a fabricatiei noilor produse si a metodelor de evidenta si control a productiei. Astfel, pentru tipul de productie de serie mare si de masa, metoda de organizare a productiei este sub forma liniilor de productie in flux, iar pentru tipul de productie de serie mica si individuala organizarea productiei se face sub forma grupelor omogene de masini. Pentru tipul de productie de serie mijlocie se folosesc elemente din cele doua metode prezentate anterior.

Practica arata insa, ca in cadrul intreprinderilor de productie industriala nu exista un tip sau altul de productie in formele prezentate, ci in cele mai multe cazuri pot sa coexiste elemente comune din cele trei tipuri de productie. In acest caz, metoda de organizare a productiei va fi adecvata tipului de productie care are cea mai mare pondere in intreprindere, precum si in functie de conditiile concrete existente in cadrul acesteia.

2.1. Tipul de productie de masa

In cadrul intreprinderilor de productie industriala tipul de productie de masa ocupa inca o pondere insemnata. Acest tip de productie se caracterizeaza prin urmatoarele elemente:

q       fabricarea unei nomenclaturi reduse de produse, in mod neintrerupt si in cantitati mari sau foarte mari;

q       specializare inalta atat la nivelul locurilor de munca, cat si la nivelul intreprinderii;

q       deplasarea produselor de la un loc de munca la altul se face bucata cu bucata sau in mod continuu cu ajutorul unor mijloace de transport specifice, cu deplasare continua de felul benzilor rulante, conviere sau planuri inclinate;

q       din punct de vedere organizatoric, locurile de munca si forta de munca care le utilizeaza au un grad inalt de specializare fiind amplasate in succesiunea operatiilor tehnologice sub forma liniilor de productie in flux.

Tipul de productie de masa creeaza conditii foarte bune pentru folosirea pe scara larga a proceselor de productie automatizate cu efecte deosebite in cresterea eficientei economice a intreprinderii.

2.2. Tipul de productie de serie

Caracteristici:

q       acest tip de productie este specific intreprinderilor care fabrica o nomenclatura relativ larga de produse, in mod periodic si in loturi de fabricatie de marime mare, mica sau mijlocie;

q       gradul de specializare al intreprinderii sau locurilor de munca este mai redus decat la tipul de masa, fiind mai ridicat sau mai scazut in functie de marimea seriilor de fabricatie;

q       deplasarea produselor de la un loc de munca la altul se face cu mijloace de transport cu deplasare discontinua (pentru seriile mici de fabricatie) - carucioare, electrocare etc. sau cu mijloace de deplasare continua, pentru seriile mari de fabricatie;

q       locurile de munca sunt amplasate dupa diferite criterii in functie de marimea seriilor de fabricatie. Astfel, pentru serii mari de fabricatie locurile de munca sunt amplasate dupa criteriul liniilor tehnologice, iar pentru seriile mici de fabricatie dupa criteriul grupelor omogene de masini.

In cazul tipului de productie de serie, de fapt, se intalnesc caracteristici comune atat tipului de productie de masa cat si tipului de productie individual (unicate).

2.3. Tipul de productie individuala (unicate)

Acest tip de productie capata, in prezent, o amploare din ce in ce mai mare, datorita diversificarii intr-o masura foarte mare a cererii consumatorilor.

Caracteristicile acestui tip de productie sunt urmatoarele:

q       fabricarea unei nomenclaturi foarte largi de produse, in cantitati reduse, uneori chiar unicate;

q       repetarea fabricarii unor produse are loc la intervale de timp nedeterminate, uneori fabricarea acestora putand sa nu se mai repete niciodata;

q       utilajele din dotare au o specializare universala, iar personalul care le utilizeaza o calificare inalta;

q       deplasarea produselor intre locurile de munca se face bucata cu bucata sau in loturi mici de fabricatie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare discontinua;

q       amplasarea locurilor de munca in sectiile de productie se face conform principiului grupelor omogene de masini.

3. Metode de organizare a productiei de baza

3.1. Organizarea productiei in flux

In cadrul intreprinderilor industriale organizarea productiei in flux reprezinta o forma superioara de organizare a procesului de productie. Ea poate fi folosita in mod eficient in toate cazurile in care se poate permanentiza executarea unei operatii sau a unui grup de produse pe anumite locuri de munca, asigurandu-se ca o conditie necesara o incarcare completa a acestora.

Aceasta conditie se poate exprima prin relatia:

in care:

Q - reprezinta volumul de productie ce trebuie executat din produsul considerat;

nt - norma de timp pe produs pentru operatia data;

F_t - fondul de timp disponibil al masinii pe care se executa operatia.

Generalizand experienta inaintata a intreprinderilor, organizarea productiei in flux se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi de baza:

Divizarea procesului tehnologic pe operatii egale sau multiple sub raportul volumului de munca necesar executarii lor si precizarea celor mai rationale succesiuni a executarii lor.

Acest lucru se realizeaza, pe de o parte, prin descompunerea procesului tehnologic in operatii simple, iar pe de alta parte, prin agregarea lor, dupa caz, pentru a se asigura conditia egalitatii sau multiplicitatii duratei lor.

Repartizarea executarii unei operatii sau a unui grup de operatii obtinut prin agregarea pe un anumit loc de munca.

In cazul operatiilor agregate trebuie avut in vedere inzestrarea masinilor unde acestea se vor executa cu mai multe organe de lucru (capete de lucru, carucioare port-cutit, axe principale etc.).

Amplasarea locurilor de munca unde se vor executa diferitele operatii, in ordinea impusa de succesiune executarii operatiilor procesului tehnologic dat, de regula sub forma liniilor de productie in flux.

Prin aceasta amplasare se asigura trecerea pe traseul cel mai scurt a obiectului muncii de prelucrat de la un loc de munca la altul.

Trecerea obiectelor muncii de la un loc de munca la altul in mod continuu sau discontinuu, cu ritm reglementat sau ritm liber, in raport cu gradul de sincronizare a executarii operatiilor in timp.

Formele inaintate de organizare a productiei in flux, cum sunt liniile automate, de productie, benzile rulante etc. se caracterizeaza prin sincronizarea executarii operatiilor in timp si desfasurarea lucrurilor pe baza unui ritm de productie sau tact de lucru reglementat.

In cazul nesincronizarii in timp a operatiilor, executarea operatiilor se face in mod discontinuu, desfasurarea productiei efectuandu-se pe baza unui ritm liber, acestea fiind elemente caracteristice ale unor forme mai putin avansate de organizare a productiei in flux.

Executarea in mod concomitent a operatiilor pe toate locurile de munca din cadrul liniei de productie in flux. La formele superioare de organizare a productiei in flux, lansarea produselor in fabricatie, trecerea lor de la un loc de munca la altul si livrarea sub forma finita se face la intervale de timp egale cu marimea tactului de functionare. Desfasurarea procesului de productie pe baza unui tact de functionare este posibila ca urmare a respectarii conditiei ca duratele operatiilor care se executa pe locurile de munca sa fie egale sau intr-un raport multiplu cu marimea tactului.

Deplasarea obiectelor muncii sau a produselor de la un loc de munca la altul se face prin folosirea unor mijloace de transport adecvate. La formele superioare de organizare a productiei in flux, pentru deplasarea obiectelor mici sau a produselor se folosesc mijloace mecanizate sau automatizate de transport, cum sunt diferitele benzi transportoare, numite si conveiere, a caror viteza de deplasare este corelata in mod strict cu tactul de functionare a formei de organizare a productiei in flux.

Executarea in cadrul formei de organizare a productiei in flux (linie tehnologica, linie automata, banda rulanta etc.) a unui fel de produs sau piese, sau a mai multor feluri de produse sau piese apropiate intre ele sub raport constructiv, al procesului tehnologic si al gabaritelor.

Pornind de la aceste trasaturi de baza se poate conchide ca prin organizarea productiei in flux se intelege acea forma de organizare a productiei caracterizata prin specializarea locurilor de munca in executarea anumitor operatii necesitate de fabricarea unui produs sau piese sau a unui grup de produse sau piese, prin amplasarea locurilor de munca in ordinea impusa de succesiunea executarii operatiilor si prin deplasarea de la un loc de munca la altul cu mijloace adecvate de transport, de regula, mecanizate sau automatizate, in stadiul superior de organizare intregul proces de productie defasurandu-se in mod sincronizat, pe baza unui tact de functionare dinainte stabilit.

3.2. Organizarea fabricarii produselor dupa metodele productiei individuale (unicate) si de serie mica.

In cadrul economiei nationale exista o serie de unitati industriale care executa o nomenclatura foarte larga de produse in loturi foarte mici (cateva bucati) sau in unicate. Aceasta situatie impune adoptarea unui astfel de sistem de organizare a productiei de baza si metode specifice de organizare care sa corespunda in cele mai bune conditii fabricarii de unicate sau de loturi mici.

O caracteristica principala a productiei individuale o constituie faptul ca ea necesita organizarea unitatilor de productie dupa principiul tehnologic. Potrivit acestei metode de organizare, unitatile de productie se constituie pentru efectuarea anumitor faze sau stadii ale procesului tehnologic, amplasarea utilajelor in cadrul unitatilor de productie facandu-se pe grupe omogene de masini si utilaje sau instalatii.

In cadrul organizarii unitatilor de productie dupa principiul tehnologic, dotarea locurilor de munca se face cu masini si utilaje universale si cu echipament universal, care sa permita executarea unui anumit gen de lucrari (frezare, rabotare, strunjire) la o mare varietate de produse sau piese.

O alta caracteristica principala a organizarii productiei pe unicate care o constituie faptul ca produsele trec spre prelucrare de la o operatie la alta bucata cu bucata sau in loturi mici, existand mari intreruperi in procesul lor de fabricatie, ceea ce determina un ciclu de productie mare si stocuri de productie neterminata in cantitati ridicate.

Faptul ca produsele se fabrica in unicate sau in cateva bucati determina o serie de caracteristici si asupra modului de pregatire a executiei produselor.

Astfel, de regula, pentru fabricarea acestor produse se elaboreaza o tehnologie sumara, cu precizarea fazelor de executie, a felului si succesiunii operatiilor de executat, a grupelor de utilaje pe care se vor executa aceste operatii, a felului sculelor, dispozitivelor si verificatoarelor universale ce urmeaza a fi folosite, urmand ca aceasta sa fie definitivata pe fiecare loc de munca de catre tehnologi, maistri sau muncitori.

Fabricarea pe unicate sau in loturi mici a produselor impune adoptarea unui astfel de sistem de organizare spatiala a productiei care sa permita fabricarea unei largi nomenclaturi de produse in conditii de eficienta economica maxima.

Stiinta organizarii productiei recomanda ca pentru astfel de conditii de fabricatie sa se adopte principiul tehnologic de organizare spatiala a productiei. Potrivit acestui principiu, diferitele unitati de productie (sectii, ateliere, sectoare) se constituie in vederea executarii unui stadiu sau a unei faze a procesului tehnologic prin gruparea diferitelor masini si utilaje asemanatoare sau a executarii anumitor operatii de acelasi tip in cadrul anumitor unitati de productie. Intr-o intreprindere constructoare de masini se pot constitui astfel de sectii de turnatorie, forje, prelucrari mecanice, montaj etc., pe principalele stadii ale procesului tehnologic, iar in cadrul fiecarei sectii se pot constitui ateliere de productie pe baza criteriului omogenitatii utilajului, cum ar fi, de pilda, la o sectie de prelucrare mecanica atelierul de strungarie, atelierul de frezare, atelierul de rabotare s.a.

Organizarea spatiala dupa principiul tehnologic sau functional prezinta avantaje si dezavantaje. Din randul avantajelor pot fi amintite cele care se refera la asigurarea unei mari flexibilitati in folosirea mijloacelor de munca, acestea putand fi folosite la fabricarea unei mari varietati de feluri de produse, la crearea conditiilor pentru o indeplinire ritmica a programului de productie, eventualele defectiuni ale unor utilaje neproducand perturbari in continuitatea procesului de productie, la asigurarea unei conduceri eficiente a unitatii de productie, gruparea pe utilaje omogene permitand acest lucru s.a.

Ca dezavantaje ale acestui mod de organizare pot fi amintite cele care se refera la faptul ca necesita un volum de transport si manipulare ridicat, ca necesita muncitori cu un grad superior de calificare, precum si cele care se refera la faptul ca duc la un ciclu de productie ridicat si necesita un control mult mai complex pentru asigurarea unei calitati superioare a productiei.

O problema de baza a organizarii unitatilor de productie dupa principiul tehnologic este aceea de a stabili ordinea de amplasare a subunitatilor de productie si a diferitelor masini si utilaje in cadrul subunitatilor de productie (ateliere, sectoare, etc.). Acest lucru se face prin folosirea unui ansamblu de tehnici si metode, din randul carora pot fi amintite metoda verigilor, metoda gamelor fictive, metoda Cameron, metoda diagramei bloc, metoda machetelor bi si tridimensionale sau repartizarea pe suprafetele de productie a subunitatilor cu ajutorul calculatoarelor electronice.

4 .Sistemul flexibil de fabricatie

Sistemul de fabricatie reprezinta componenta de baza a unui sistem de productie.

Sistemele de fabricatie au evoluat de-a lungul timpului, in functie de conditiile concrete de organizare si tehnicile existente la un moment dat. In cadrul unei mari varietati de sisteme de fabricatie acestea pot fi clasificate in doua grupe mari:

sisteme de fabricatie rigide;

sisteme de fabricatie flexibile;

Sistemul rigid de fabricatie este la randul sau:

sistem rigid de fabricatie reglementat;

sistem rigid de fabricatie automatizat.

Sistemul rigid de fabricatie reglementat se caracterizeaza prin urmatoarele elemente:

- este specific tipului de productie de serie mare sau de masa din procesele de montaj cu ritm reglementat;

- metoda de organizare a productiei are la baza principiul liniei de productie in flux;

- locurile de munca si forta de munca sunt strict specializate pentru executarea unui numar mic de operatii tehnologice;

- schimbarea nomenclatorului de produse conduce la oprirea procesului de productie pana la inlocuirea tehnologiei de fabricatie.

Sistemul rigid de fabricatie automatizat are aceleasi caracteristici ca si sistemul prezentat anterior si in plus locurile de munca au un grad mare de automatizare si mecanizare si se gasesc amplasate in cadrul unor linii de productie tehnologice.

Un sistem flexibil de fabricatie se caracterizeaza in principal prin urmatoarele trasaturi de baza:

- integrabilitate, determinata de capacitatea sistemului de integrare intr-un sistem de productie si de cuplare functionala cu alte sisteme;

- adaptabilitate, determinata de viteza de adaptare la schimbarea volumului si a gamei sortimentale a productiei;

- dinamism structural, determinat de posibilitatea modificarii structurii sistemului flexibil de fabricatie in functie de cerintele concrete ale productiei.

In literatura de specialitate, diferiti autori identifica trei stadii ale sistemelor flexibile de fabricatie, care difera prin complexitate si arie de cuprindere:

a) Unitatea flexibila de prelucrare reprezinta de obicei o masina complexa, denumita si centru de prelucrare, echipata cu o magazie de SDV-uri complexe si un manipulator sau robot automat de scule, care pot functiona in mod automat;

b) Celula flexibila de fabricatie este constituita din mai multe unitati flexibile de prelucrare cu masini controlate direct de calculator;

c) Sistemul flexibil de fabricatie cuprinde mai multe celule de fabricatie conectate prin sisteme automate de transport cu ajutorul carora se deplaseaza produsele si echipamentul tehnologic intre masini. Intregul sistem este sub controlul direct al unui calculator central sau local care dirijeaza si sistemele de depozitare, echipamentele de masura si control etc.

Sistemul flexibil de fabricatie isi indeplineste integral rolul pentru care a fost creat doar daca cuprinde toate componentele unui sistem de fabricatie (de prelucrare, logistic, control si comanda ) si nu se rezuma doar la subsistemul de prelucrare, asa cum este prezentat in anumite lucrari de specialitate. Acest punct de vedere presupune o integrare totala a celor patru subsisteme componente, ceea ce impune folosirea masinilor cu comanda numerica, de transportoare automate, roboti industriali si o retea de comunicatii care sa concentreze toate fluxurile informationale care strabat sistemul flexibil de fabricatie.

Fata de sistemele rigide de fabricatie, sistemele flexibile au urmatoarele caracteristici:

- au o capacitate mare de adaptare la schimbarea sortimentului de fabricatie; acest lucru se realizeaza doar prin schimbarea programului la calculator fara a se actiona asupra echipamentelor din dotarea masinilor;

- autonomie de functionare pentru trei schimburi fara interventia operatorului uman;

- posibilitati sporite de ridicare a nivelului de tehnicitate, corelat cu

cerintele tot mai diversificate ale consumatorului.

Unul din avantajele majore ale sistemelor avansate de productie este dat de cuplarea sistemelor flexibile de fabricatie cu procesul conducerii integrate cu ajutorul calculatorului. Ia nastere in acest fel, un sistem computerizat de masini, care poate produce in limitele capabilitatii lui, orice piesa aleasa intamplator, in orice cantitate si la orice moment de timp, cu costuri comparabile sau chiar mai scazute decat cele inregistrate pentru tipul de productie de serie mare sau de masa. Aceasta deoarece costurile cu reprogramarea calculatorului sunt in multe cazuri inferioare celor pentru modificarea sau ajustarea echipamentului tehnologic.

Gestiunea productiei

Gestiunea productiei reprezinta un concept complex care cuprinde ansamblul activitatilor efectuate de catre o intreprindere din momentul identificarii unei cerinte de piata (produs, lucrare, serviciu) pana in momentul distribuirii catre beneficiari a bunurilor solicitate.

Intr-o intreprindere industriala, ciclul activitatilor legate de gestiunea productiei este format dintr-un ciclu de comercializare si un ciclu de productie.

Ciclul de comercializare incepe cu demersul comercial, prin care serviciul sau departamentul functional specializat stabileste nevoile clientilor in produse, lucrari sau servicii, volumul de executat si o esalonare in timp a distribuirii acestora catre clienti.

In functie de solicitarea clientilor, se realizeaza faza de luare a comenzii, ca document juridic intre intreprindere si client.

Cand este vorba de un produs nou, functia ''Studii '' a intreprinderii va concepe produsul potrivit specificatiilor elaborate, aceasta activitate aflandu-se sub responsabilitatea unei persoane sau a unui compartiment denumit Girant de afacere. Acesta va urmari si va verifica daca produsul sau lucrarea conceputa corespund nevoii sociale stabilite initial.

Definirea produsului de fabricat sau a lucrarii reprezinta o prima faza de conceptie, prin caderea de acord intre functiunea Studii, Girantul de afacere si Clientul care a dat comanda.

Industrializarea reprezinta cea de a doua faza a conceptiei, realizata de regula de functia '' Studii'' si functia ''Metode'', cand se intocmeste documentatia tehnica a produsului dupa care acesta va fi fabricat.

Pe baza acestor activitati si documentatii se trece la asigurarea conditiilor materiale necesare executiei propriu-zise, prevazandu-se nevoile interne specifice fabricatiei, de materiale sau utilaje prin functia ''Stocuri'' si de munca, prin functia ''Personal''.

Programarea calendaristica a fabricatiei (in functie de livrarile stabilite la anumite termene de serviciul sau directia comerciala) se realizeaza de functia ''Ordonantare'', care urmareste in acelasi timp executia propriu-zisa a comenzii.

Asigurarea fabricatiei efective a comenzii (produsului sau lucrarii) se face de catre functia ''Productie'', care prin functia ''Control'' asigura conformitatea produsului cu documentatia elaborata.

Directia tehnica va asigura toate datele referitoare la consumurile materiale, de munca, de folosire a utilajelor, compartimentelor economice pentru a se putea face calculele necesare stabilirii pretului de cost si a pretului de vanzare.

Dupa executarea tuturor acestor faze, produsul, prin functiile ''Livrare'' si ''Facturare'', se distribuie sau se expediaza clientilor.

6. Programarea productiei

Programarea productiei realizeaza, in principal, urmatoarele activitati:

primirea, preluarea si lansarea comenzilor;

optimizarea structurii sortimentelor de fabricat pe termen scurt;

intocmirea programelor de productie;

repartizarea lucrarilor din programul de productie in timp si spatiu;

ocuparea continua a locurilor de munca;

minimizarea stocurilor de productie;

programarea elementelor auxiliare fabricatiei;

asigurarea dispecerizarii, urmaririi si actualizarii programelor de productie;

respectarea termenelor de livrare.

Desfasurarea normala a activitatii de programare si urmarire a productiei se asigura de compartimentul de specialitate de programare.

Programarea productiei este o activitate complexa cuprinzand mai multe etape si faze (fig. 2.).

6.1. Programarea propriu-zisa

Continutul programarii propriu-zise se prezinta in figura 3 .

Elaborarea programelor lunare de fabricatie trebuie sa aiba in vedere urmatoarele cerinte:

respectarea termenului final de livrare a produselor, in scopul asigurarii pietei cu produsele prevazute la termenele fixate;

utilizarea rationala a factorilor de productie;

minimizarea stocurilor de productie neterminata;

simplificarea lucrarilor de programare, lansare si urmarire a productiei.

La nivelul intreprinderii programele de productie lunare se elaboreaza pe baza calculelor de devansare calendaristic, echivalenta cu timpul de executie a unui produs sau a unei parti componente a acestuia.

Pentru precizarea devansarii calendaristice trebuie sa se cunoasca urmatoarele:

q        componentele produselor;

q        marimea loturilor de productie;

q        marimea ciclurilor de fabricatie a produselor;

q        procesul tehnologic de realizare a produselor;

q        termenul de livrare stabilit in contracte pentru produsele respective.

Pornind de la termenul de livrare se merge inapoi cu duratele ciclului de fabricatie, pe baza carora se intocmeste programul lunar pentru fiecare produs si pentru fiecare componenta a acestuia. In cadrul programului lunar se vor cuprinde si produsele a caror fabricatie a inceput in perioadele precedente si urmeaza a fi terminate in luna respectiva sau in lunile urmatoare, avand cicluri de fabricatie mai mari de o luna.

Pe baza programelor lunare de productie pe intreprindere, sarcinile de productie cuprinse in cadrul acestora se defalca pe sectiile de fabricatie, tinandu-se seama de specificul fiecarei sectii, de necesitatea inlaturarii unor aspecte negative manifestate in activitatea acestora (lipsa de materii prime si semifabricate, lipsa de forta de munca, defectiuni tehnice, rebuturi s.a.), precum si de sarcinile noi sau de cele decalate in timp.

Corelarea cantitativa se realizeaza prin repartizarea sarcinilor de productie incepand cu sectia finala, de montaj sau finisaj si continuand cu sectiile care sunt furnizoare sau beneficiare, de la caz la caz, in ordine strict inversa a realizarii procesului tehnologic.

Potrivit acestei metode, sectia de montaj sau finisare are un program lunar identic cu programul calendaristic al intreprinderii. Pentru stabilirea programelor de productie a fiecarei sectii de fabricatie trebuie sa se aiba in vedere cuprinderea in plan a urmatoarelor elemente:

- necesarul de semifabricate (piese, subansamble) al sectiei beneficiare (Nb);

- cantitatile de semifabricate care trebuie livrate ca atare sau ca piese de schimb unor beneficiari externi (L);

- modificarea stocurilor de productie neterminata si de semifabricate in cadrul lunii respective, determinarea nevoilor de completare a stocurilor in anumite situatii (S);

- pierderile de productie (atunci cand se admit rebuturi din cauze obiective ). Acestea se dau de obicei sub forma unor procente de rebut (p).

Avand in vedere cele aratate, rezulta ca programul lunar de productie al unei sectii furnizoare (Pt) se determina cu ajutorul relatiei:

Prin elaborarea programelor de productie la nivelul sectiilor trebuie sa se asigure o corelare cantitativa judicioasa a activitatilor sectiilor specializate tehnologic, tinand cont de pozitia pe care o are fiecare sectie in structura de productie si de conceptie a intreprinderii si in realizarea procesului de productie.

Corelarea calendaristica a programelor de productie ale sectiilor se face pe baza calculelor de devansare, pornindu-se de la termenele finale prevazute in contracte si mergandu-se inapoi in timp si in ordinea inversa a realizarii stadiilor de productie.

Cunoscandu-se ciclurile de fabricatie din fiecare sectie si termenele finale de livrare pe loturi de produse sau piese, se stabilesc termenele de incepere-terminare a fabricatiei in cadrul sectiilor, pe produse, ansamble, subansamble, semifabricate, piese etc.

Modul de stabilire a planului de productie lunar, corelarea cantitativa si in timp a programelor de productie ale sectiilor sunt influentate de formele concrete de organizare a intreprinderii.

La intreprinderile industriale cu productie de masa, productia fiind organizata pe linii de fabricatie in flux, problema principala a programarii operative o constituie corelarea cantitativa si in timp a liniilor tehnologice.

In cadrul intreprinderilor caracterizate prin productia de serie, forma caracteristica de lansare in fabricatie fiind cea pe loturi de fabricatie, corelarea cantitativa si in timp a programelor de productie ale sectiilor se va face in functie de marimea acestora.

In conditiile productiei individuale, unitatea de planificare si de evidenta o constituie comanda interna si setul de piese necesare pentru montajul produselor.

Pe baza programelor lunare de productie, corelate cantitativ si in timp, se elaboreaza programe de productie operative pentru subunitatile de productie care, de regula, se prezinta sub forma unor grafice de productie.

Aceasta faza a programarii are ca obiectiv principal repartizarea rationala a sarcinilor de executat pe diferite ateliere, grupe de utilaje, locuri de munca s.a. si pe intervale scurte de timp.

6.2. Lansarea in fabricatie

Lansarea in fabricatie reprezinta acea etapa in care se elaboreaza si se transmite subunitatilor de productie documentatia referitoare la materiile prime, materiale, tehnologice, cheltuielile de munca vie pe operatii, pe comenzi, pe produse etc., care vor sta la baza realizarii programelor de productie. Aceasta etapa are o importanta mare in sistemul de programare a productiei, deoarece, prin lucrarile efectuate in cadrul ei, se asigura declansarea executarii productiei pe fiecare loc de munca.

Lansarea in fabricatie se coreleaza cu activitatea de programare propriu-zisa pe care o succeda.

In cadrul acestei etape se intocmesc o serie de documente care contin informatii concrete si riguroase in legatura cu normele de timp si cu normele de consum de materii prime.

Principalele documente care se intocmesc in cadrul lansarii in fabricatie sunt urmatoarele:

- bonuri de materiale;

- bonuri de lucru pe operatie sau piese;

- borderoul de manopera;

- borderoul de materiale;

- fisa de insotire a piesei sau a produsului;

- graficul de avansare a produsului.

Bonurile de materiale permit procurarea materiilor prime si materialelor necesare si reprezinta documente justificative de iesire a materialelor. Ele sunt utilizate pentru a tine contabilitatea materialelor si permit repartizarea costurilor materiale pe diverse activitati, produse etc., in cadrul contabilitatii analitice.

Bonurile de lucru sunt stabilite pentru muncitor si indica:

- operatiile necesare;

- timpul afectat operatiilor;

- utilajul pe care se lucreaza;

- muncitorul care executa operatia .

Acesta permite stabilirea salariului personal, repartizarea costurilor cu salariile pe diverse produse etc. si controlul timpului de lucru.

Fisa de insotire acompaniaza produsul in cursul fabricatiei de la prima pana la ultima operatie. Ea arata deci posturile de lucru succesive si indica diversele operatii ce se efectueaza asupra produsului.

Graficul de avansare a produsului

In acest grafic se prezinta timpul si posturile de lucru. Din grafic reies termenele, timpii prevazuti si posturile de lucru corespunzatoare.

Acest grafic da posibilitatea de vizualizare a situatiei prevazute si a celei realizate si permite previziunea si controlul. In general, graficul este utilizat pentru:

- stabilirea programului general de fabricatie tinand cont de disponibilul de mijloace de productie;

- stabilirea planului de incarcare a fiecarui post de lucru si a fiecarui atelier;

- controlul inaintarii produsului;

- stabilirea unor masuri corective daca apar intarzieri.

6.3. Urmarirea si controlul cantitativ al indeplinirii programelor de productie

Aceasta etapa are o importanta deosebita deoarece asigura informatiile necesare in legatura cu modul de desfasurare a executiei produselor si pentru luarea unor masuri de corectare a abaterilor sau de actualizare a programelor.

Activitatea de urmarire si control a productiei trebuie sa asigure: culegerea, prelucrarea si scoaterea in evidenta a unor neconcordante intre programe si realizari; coordonarea miscarii obiectelor muncii intre locurile de munca, precum si preintampinarea unor dereglari in procesul de productie.

Urmarirea productiei in mod eficient trebuie sa se faca la trei niveluri ierarhice:

- la nivelul sectorului de productie de catre maistru sau seful de atelier;

- la nivelul compartimentului de programare, pregatire si urmarire a productiei, pentru sectiile intreprinderii;

- la nivelul conducerii intreprinderii.

Urmarirea realizarii productiei se face pe documente elaborate in functie de indicatorii urmariti, de periodicitatea necesara si de sfera de cuprindere si cunoastere.

Urmarirea realizarii productiei potrivit indicatorilor stabiliti se realizeaza, de regula, de catre dispeceri specializati.

Controlul sistematic al realizarii programelor de productie si luarea unor masuri de reglementare in functie de modul de desfasurare a productiei reprezinta o componenta importanta a conducerii operative a productiei. El trebuie sa se realizeze inca din etapele premergatoare executiei, sa continue pe perioada executiei, pana in momentul realizarii produselor.

Urmarirea continua a modului de realizare a productiei si controlul sistematic pot preveni dereglarile in desfasurarea programelor, asigurand totodata reactualizarea lor, atunci cand aceasta se impune.

7. Ciclul de productie

Ciclul de productie reprezinta unul din indicatorii de baza care caracterizeaza nivelul de organizare al intreprinderii industriale.

Prin ciclul de productie al unui produs sau al unui lot de produse se intelege perioada de timp din momentul lansarii in fabricatie sub forma de materii prime a acestora si pana in momentul iesirii lor din fabricatie sub forma de produse finite.

Ciclul de productie prezinta o deosebita importanta pentru activitatea de organizare a intreprinderii industriale. Acest lucru rezulta din faptul ca marimea ciclului de productie influenteaza in mod direct asupra volumului productiei intreprinderii, un ciclu mai redus permitand efectuarea unui numar mai mare de cicluri de productie intr-un an, ceea ce determina un volum de productie anual mai mare prin folosirea aceleiasi capacitati de productie.

De asemenea, durata ciclului de productie determina marimea stocurilor de productie neterminata din intreprindere, marimea mijloacelor circulante, productia neterminata si viteza de rotatie a mijloacelor circulante, cu toate implicatiile ce decurg de aici asupra necesarului de suprafete de productie, de depozite si asupra indicatorilor economici ai intreprinderii.

Durata ciclului de productie constituie un normativ de baza al activitatii de pregatire, lansare si urmarire a fabricatiei produselor, determinand momentul de incepere si de incheiere a executiei produselor si ordinea de lansare in fabricatie, incarcare utilajelor si folosirea muncitorilor in timp.

Sub raport structural durata ciclului de productie este formata din doua mari componente si anume: perioada de lucru si timpul de intreruperi.

Perioada de lucru este formata, la randul ei, din trei componente de baza si anume: durata ciclului operativ, durata proceselor naturale si durata proceselor auxiliare.

Durata ciclului operativ constituie o parte a perioadei de munca care exprima durata activitatilor principale legate de executarea produsului sau lotului de productie. Ea este formata din durata operatiilor tehnologice si durata lucrarilor de pregatire-incheiere.

Durata proceselor naturale intra in componenta ciclului de productie numai in acele ramuri in care obtinerea productiei finite necesita o perioada de timp pentru actiunea unor factori naturali, cum este cazul in productia de vinuri (procesul de fermentare a sucului de struguri), in industria de prelucrare a lemnului (procesul de uscare naturala a masei lemnoase sau de uscare a produselor dupa vopsire) s.a.

Durata proceselor auxiliare este formata, la randul ei, din doua subcomponente si anume: durata operatiilor de control si durata operatiilor de transport.

In durata ciclului de productie, alaturi de perioada de munca intra ca o componenta cu mare pondere si timpul de intreruperi . Acesta este format din doua componente si anume: timpul de intreruperi interoperationale (in interiorul schimbului) si timpul de intreruperi intre schimburi.

Timpul de intreruperi interoperationale este determinat de modul de organizare a lucrului in cadrul unitatilor de productie. El este format din timpul de intreruperi datorita executarii lucrului pe loturi, din timpul de intreruperi datorita asteptarii la locurile de munca si din timpul de intreruperi pentru completare.

Intreruperile datorita lucrului in loturi sunt determinate de faptul ca o piesa sau un produs din cadrul lotului trebuie sa astepte pana ii vine randul spre a fi prelucrat, iar dupa aceasta pana se prelucreaza si celelalte produse din lot.

Intreruperile de asteptare la locurile de munca sunt determinate de faptul ca piesele sau produsele sosite la locurile de munca trebuie sa astepte pana ce se elibereaza locul de munca ocupat cu executare unor produse sau piese apartinand unor loturi lansate anterior.

Intreruperile pentru completare au loc , de regula , in acele ramuri unde obtinerea unui produs finit sau subansamblu are loc prin montajul sau asamblarea diferitelor piese, semifabricate sau subansamble. Aceste intreruperi au loc datorita nesincronizarii in timp a diferitelor piese sau semifabricate, unele dintre acestea trebuind sa astepte pana cand se completeaza setul de piese sau semifabricate care urmeaza a fi supuse montajului.

Timpul de intreruperi interschimburi este format la randul sau din trei subcomponente si anume: timpul de intreruperi datorita zilelor nelucratoare, timpul de intreruperi datorita regimului de schimburi si timpul de intreruperi pentru masa , conform organizarii interne a intreprinderii.

Tinand seama de aceste componente se poate scrie urmatoarea relatie generala de calcul pentru durata ciclului de productie:

in care:

- reprezinta durata ciclului de productie;

- suma timpilor de pregatire-incheiere;

- suma timpilor pentru efectuarea operatiilor tehnologice;

- suma timpilor pentru efectuarea proceselor naturale;

- suma timpilor pentru efectuarea operatiilor de control tehnic;

- suma timpilor pentru efectuarea operatiilor de transport;

- suma timpilor de intreruperi interoperationale;

- suma timpilor de intreruperi interschimburi;

In figura 4. se prezinta sub forma sinoptica structura duratei de productie .

In cadrul structurii duratei ciclului de productie durata ciclului operativ prezinta o importanta deosebita pentru determinarea ciclului de productie luata in ansamblul lui.

O caracteristica importanta o prezinta durata ciclului operativ sub raportul continutului economic al celor doua componente ale sale. Astfel, pe cand timpul tehnologic format din suma duratelor operatiilor tehnologice necesare obtinerii unui produs sau a unei piese se efectueaza cate o data pentru fiecare unitate de produs sau piesa , timpul de pregatire-incheiere se efectueaza o singura data pentru intregul lot de produse, indiferent de marimea acestuia .

Durata ciclului de productie in ansamblu si pe diferite elemente componente se determina intr-o anumita succesiune . Intai se calculeaza durata ciclului operativ , apoi durata celorlalte elemente .

Durata ciclului operativ care cuprinde operatiile tehnologice si activitatile de pregatire - incheiere la locurile de munca depinde de :

a) numarul si durata operatiilor tehnologice ;

b) numarul de produse ce se fabrica simultan (lotul de fabricatie) ;

c) forma de miscare, de circulatie, a obiectelor muncii de la o operatie la alta (metoda de imbinare in timp a executarii operatiilor);

d) durata activitatilor de pregatire -incheiere.

In calculul duratei ciclului operativ la diferitele forme de imbinare a executarii operatiilor se va face abstractie de timpul de pregatire - incheiere, calculandu-se ,,ciclul tehnologic'' .

In ce priveste factorii a, b, d - acestia influenteaza direct proportional durata ciclului operativ. Se cunosc trei metode de imbinare in timp a executarii operatiilor :

metoda imbinarii succesive;

metoda imbinarii paralele;

metode imbinarii succesiv-paralele (mixte).

8. Controlul tehnic de calitate

8.1. Clasificarea operatiilor de control. Organizarea compartimentului de control tehnic de calitate.

Efectuarea controlului tehnic de calitate se realizeaza pe baza documentelor tehnice normative care definesc calitatea produselor industriale.

Documentele tehnice care definesc calitatea produselor industriale sunt standardele, normele tehnice interne, caietele de sarcini si contractele. In cadrul acestora se stabilesc conditiile tehnice de calitate, constructive, functionale si de fiabilitate, regulile si metodele de verificare a calitatii, prescriptiile de ambalare, marcare, depozitare si transport ale produselor, precum si regulile de protectie specifice conditiilor de clima si mediu ale tarilor in care urmeaza a fi expediate.

Marea varietate a operatiilor de control se poate clasifica dupa mai multe criterii. In raport cu numarul de produse sau piese controlate, controlul poate fi :

pentru intreaga productie;

prin sondaj;

pentru primul produs sau prima piesa.

In raport cu personalul care efectueaza controlul, se pot deosebi urmatoarele forme :

autocontrolul;

controlul efectuat de controlorii interni ai intreprinderii unde se executa piesele sau produsele;

controlul efectuat de controlorii tehnici de calitate la nivel de intreprindere, folosind aparatura de masura si control adecvata;

controlul efectuat de client la receptia produsului.

In raport cu locul de efectuare a operatiilor de control, se clasifica in :

controlul efectuat la locul de munca;

controlul efectuat la posturile de control amplasate de-a lungul fluxului tehnologic;

controlul efectuat intr-un spatiu special destinat acestui scop, dotat cu aparatura corespunzatoare.

Asigurarea unei calitati superioare a produselor fabricate necesita efectuarea unui control atat premergator fabricatiei, cat si in faza de productie. Din cadrul controlului premergator fabricatiei fac parte controlul materiilor prime si al materialelor, controlul respectarii procesului tehnologic si controlul sculelor, aparatelor, utilajelor si instrumentelor de masura si control. Controlul tehnic de calitate in faza de productie se poate prezenta in diferite forme, cum sunt : controlul primului produs executat, controlul prin sondaj, controlul continuu, controlul interoperatii, controlul final.

Pentru efectuarea operatiilor de control tehnic de calitate in cadrul intreprinderilor industriale functioneaza un compartiment specializat subordonat conducerii unitatii.

Organul de control-tehnic de calitate are urmatoarele functii de baza:

a)      functia de control tehnic propriu-zis;

b)      functia de ameliorare a nivelului calitatii produselor;

c)      functia de dezvoltare a unei atitudini corespunzatoare pentru calitatea produselor.

In figura se prezinta schema de organizare de principiu a serviciului de C.T.C. intr-o intreprindere industriala :

Laboratoarele si bancurile de incercare si rodaj efectueaza controlul calitatii materiilor prime, materialelor si fac incercarile si probele necesare pentru produsele executate.

Sectia pentru elaborarea planurilor de control stabileste planurile de control, elaboreaza metodele de control, asigura aparatura de masura si control, efectueaza instructajul controlorilor si raspunde de activitatea de metrologie.

Sectia pentru efectuarea controlului de calitate propriu-zisa asigura receptia calitativa a materiilor prime si a reperelor aprovizionate, controleaza desfasurarea procesului tehnologic in sectiile de productie si efectueaza controlul de calitate al produselor finite.

Sectia pentru analize tehnico-economice urmareste si analizeaza situatia rebuturilor, a parametrilor si a reclamatiilor, tine gestiunea rebuturilor si intocmeste rapoarte lunare pentru conducerea intreprinderii cu privire la situatia calitatii.

Sectia pentru controlul fiabilitatii produselor are ca sarcina incadrarea activitatilor de "service" , elaborarea de programe de imbunatatire a calitatii produselor, precum si participarea la activitatea de elaborare a normelor interne si a standardelor.

8.2. Gestiunea calitatii productiei

Gestiunea calitatii reprezinta un concept al gestiunii economice a intreprinderii care defineste ca obiective esentiale:

q       identificarea, evaluarea si compararea permanenta a costurilor si efectelor economice ale calitatii;

q       realizarea de studii tehnico-economice privind calitatea, schimbarile tehnice, tehnologice sau organizatorice viitoare privind tendintele pietei.

Gestiunea calitatii trebuie sa integreze in mod unitar toate fazele de realizare si urmarire in exploatare a produsului, incepand cu etapa de conceptie-proiectare si terminand cu prelucrarea informatiilor privind comportarea la utilizatori a produselor. In acest scop, pentru intreprindere este necesara crearea unei unitati de actiune a tuturor compartimentelor care contribuie la realizarea si imbunatatirea calitatii, cum sunt cele de conceptie-proiectare, productie, control tehnic de calitate, financiar-contabil, personal-salarizare si aprovizionare-desfacere.

O conditie necesara in introducerea si functionarea eficienta a gestiunii calitatii o constituie formularea clara a politicii intreprinderilor producatoare in relatiile cu furnizorii si beneficiarii.

Problema calitatii la furnizor este extrem de importanta, ea influentand nu numai costurile intreprinderii, ci si calitatea produselor finite realizate.

De aceea, se impune permanent o evaluare a performantelor furnizorilor, eliminand pe acei care livreaza materii prime, materiale de calitate slaba. Pentru producatori, calitatea inferioara a produselor realizate, in conditiile unor costuri reduse, nu este o solutie eficienta, intrucat aceasta nu numai ca diminueaza profitul obtinut, dar creeaza dificultati in vanzarea produselor.

Se deosebesc doua categorii de costuri referitoare la calitatea produsului:

a)      costurile implicate de functionarea sistemului de asigurare a calitatii. Acestea cuprind costuri determinate de urmatoarele activitati:

planificare a calitatii;

determinarea capacitatilor masinilor;

auditul;

investitiile in instrumentele de masura;

testele de laborator;

inspectia materialelor primite, a pieselor aflate in procesul de fabricatie si a produselor finite;

fabricarea si testarea prototipurilor.

b)      costuri generate de corectarea defectelor aparute, determinate de activitati diverse:

rezolvarea reclamatiilor clientilor;

inlaturarea defectiunilor si a consecintelor aparute ca urmare a livrarii unor piese necorespunzatoarte;

rebutarea pieselor livrate deja clientilor;

pierderi de material in procesul de fabricatie provocate de neajunsuri in organizarea procesului de productie;

recontrolul pieselor defecte care au fost rectificate;

supravegherea procesului de fabricatie.

Tendinta generala este de a mari eforturile legate de perfectionarea sistemului de asigurare a calitatii, de a accepta o marire corespunzatoare a costurilor respective si de a reduce costurile legate de corectarea defectelor. Conceptele despre asigurarea calitatii nu sunt limitate in timp si cuprind toate domeniile de activitate ale intreprinderii.

In acest fel se ajunge la conceptia de Total Quality Management (Managementul Calitatii Totale) T.Q.M., care prevede imbunatatirea permanenta a tuturor activitatilor desfasurate de intreprindere, nu numai a produselor.

T.Q.M. presupune implicarea directa a managerului in realizarea urmatoarelor actiuni:

q       stabilirea si enuntarea politicii firmei in domeniul calitatii;

q       stabilirea obiectivelor calitatii totale la nivelul fiecarui compartiment organizatoric, in contextul cerintelor normelor internationale si a concurentei pe piata interna si externa;

q       asigurarea resurselor materiale, financiare, organizatorice si informationale necesare realizarii politicii firmei in domeniul calitatii;

q       urmarirea efectelor aplicarii T.Q.M.

T.Q.M. conduce la o modificare radicala a structurii intreprinderii si a tehnologiei de fabricatie. De aceea, frecvent se vorbeste de " reengineering", ceea ce, in acest context, inseamna gandirea intr-o noua viziune a tuturor proceselor de executie si de management. Efectul tuturor acestor masuri este aparitia unei intreprinderi noi, adaptata permanent cerintelor pietei.

Implementarea T.Q.M. implica proiectarea si implementarea unui sistem de asigurare a calitatii, in conformitate cu prevederile internationale ISO 9000.

9. Productia auxiliara si de servire

Productia auxiliara si de servire este reprezentata prin urmatoarele activitati:

q       transportul intern si manipularea;

q       intretinerea si repararea utilajului de productie;

q       gospodaria energetica.

9.1. Organizarea activitatii de transport intern si manipulare

9.1.1. Concept, importanta si obiective

Prin transportul intern se intelege activitatea de deplasare cu mijloace de transport a diferitelor materiale, piese sau produse, pe distanta care separa doua locuri de munca care se succed in procesul tehnologic, in interiorul intreprinderii, cuprinzand operatiile de incarcare, de deplasare propriu-zisa si de descarcare.

Manipularea reprezinta activitatea legata de efectuarea micilor deplasari ale materialelor, pieselor sau produselor in vederea alimentarii sau evacuarii locurilor de munca, in raza locului de munca sau in imediata apropiere a acestuia.

In cadrul unei intreprinderi industriale transportul intern si manipularea definesc continutul notiunii de miscare a materialelor si produselor in interiorul acesteia.

Organizarea pe baze stiintifice a transportului intern prezinta o mare importanta economica. Astfel, el contribuie in mod direct la realizarea ritmica a procesului de productie prin deplasarea materialelor, pieselor sau produselor intre locurile de munca, potrivit graficelor de transport, coordonate in mod strict cu graficele de productie.

Pentru asigurarea efectuarii in conditii bune a activitatilor de transport intern si manipulare, in intreprindere se creeaza un compartiment specializat sub forma serviciului de transport. Acest compartiment are o serie de atributii, din randul carora cele mai importante sunt urmatoarele:

a) asigurarea deplasarii materialelor si produselor in interiorul intreprinderii potrivit cerinterlor desfasurarii ritmice a procesului de productie in sectiile de baza si auxiliare;

b) asigurarea introducerii mecanizarii si automatizarii pentru efectuarea operatiilor de transport si manipulare si urmarirea ridicarii continue a acestora;

c) imbunatatirea continua a folosirii mijloacelor de transport existente si modernizarea transportului prin alegerea rationala a unor noi mijloace de mare randament;

d) micsorarea volumului de munca necesitat de efectuarea transporturilor interne si a manipularilor si reducerea costurilor de productie necesitate de acestea.

9.1.2.Tipologia transporturilor

Un prim criteriu de clasificare a transporturilor este acela in raport cu locul de efectuare. Potrivit acestui criteriu transporturile pot fi externe sau interne.

Transporturile externe servesc pentru aprovizionarea tehnico-materiala a intreprinderii si desfacerea produselor, in timp ce transporturile interne au rolul de a asigura deplasarea materialelor sau produselor in interiorul unitatilor de productie (sectii, ateliere, sectoare), intre acestea sau intre unitatile de productie si diferitele depozite sau magazii.

In raport cu modul de realizare, transporturile interne se clasifica in transport pe sol, pe apa, aerian sau subteran.

Transportul pe sol ocupa o pondere mare in totalul transporturilor interne, putand fi realizat pe cale ferata sau pe reteaua de drumuri, purtand denumirea, in acest caz, de transport rutier.

Transportul pe cale ferata se foloseste la intreprinderile care au de transportat cantitati mari de materiale, cu caracter continuu, cum este cazul intreprinderilor metalurgice, siderurgice, de materiale de constructii etc. El se poate realiza pe cale ferata normala (cu ecartament de 1435 mm) sau pe cale ferata ingusta (cu ecartament de 700 sau 500 mm).

Transportul rutier este folosit in mod frecvent pentru deplasarea materialelor sau produselor intre unitatile de productie apropiate, pe distante scurte, cu opriri frecvente. Efectuarea lui se face cu ajutorul autocamioanelor, cu remorci, tractoare, autocare, carucioare s.a.

Transportul pe apa se foloseste in toate cazurile in care intreprinderea este amplasata in jurul unei ape navigabile, putandu-se realiza cu slepuri, remorchere, salupe etc., el asigurand o deplasare usoara a materialelor, in conditiile unor costuri minime.

Transporturile aeriene au o mare extindere in cadru intreprinderilor, prezentand avantajul economisirii suprafetelor de productie si al deplasarii materialelor pe traseele cele mai scurte. Acestea se efectueaza cu diferitele poduri rulante, monoraiuri, funiculare. La randul lor, transporturile subterane asigura deplasarea continua a materialelor sau produselor intre diferitele puncte de munca, intr-un timp scurt, in conditiile unor costuri reduse si a economisirii totodata a suprafetelor de productie. Pentru realizarea acestuia se folosesc frecvent transporturile pe banda, monoraiurile s.a.

In raport cu gradul de continuitate, transporturile interne se clasifica in transporturi cu functionare continua, efectuate cu diferitele conveiere si transportoare, si cu functionare discontinua sau intrerupta, atunci cand se efectueaza cu diferitele autocamioane, electrocare, poduri rulante etc.

9.1.3. Sisteme de organizare a activitatii de transport

Pentru organizarea transportului intern se folosesc diferite sisteme, in raport cu gradul de regularitate si volumul transporturilor.

La intreprinderile cu productia de serie mica si individuala, unde transporturile au un caracter neregulat atat ca directie, cat si ca incarcatura transportata, fluxurile de transport fiind deci variabile, transportul intern se face pe baza de planuri zilnice sau la cerere. Spre deosebire de acestea, la intreprinderile cu productie de serie mare sau in masa, fluxurile de transport, avand caracter de regularitate, organizarea transportului intern se face pe baza de planuri sau grafice de transport, sub forma unor transporturi regulate.

Transporturile regulate sau marsrutizate, asa cum li se mai spune, in raport cu traseul pe care se efectueaza pot fi de doua feluri si anume:

a)      pendulare;

b)      inelare.

Transportul pendular are loc atunci cand deplasarea materialelor sau produselor cu ajutorul mijloacelor de transport se face intre doua puncte constante. El poate fi de trei feluri si anume:

a)      intr-o directie;

b)      in dubla directie;

c)      in evantai.

Transportul pendular intr-o directie sau unilateral se caracterizeaza prin faptul ca mijlocul de transport se deplaseaza de la un punct la alt punct incarcat si se intoarce la punctul initial de plecare descarcat, cel in dubla directie sau bilateral, prin faptul ca mijlocul de transport se deplaseaza incarcat atat in cursa de dus cat si la cea de intors, iar cel in evantai - prin faptul ca mijlocul de transport efectueaza dintr-un singur punct curse la mai multe puncte, sub forma unor transporturi pendulare intr-o directie sau in dubla directie. In figura 6. se prezinta grafic cele trei tipuri de transporturi pendulare.

Transportul inelar se caracterizeaza prin faptul ca mijlocul de transport, trecand pe la diferitele puncte pe care le serveste, efectueaza un parcurs sub forma inelara, prin transmiterea sau primirea incarcaturii in mod succesiv in cadrul punctelor situate pe traseul inelar si intoarcerea in mod obligatoriu la punctul initial de plecare. Transportul inelar poate fi de trei feluri si anume:

a)      cu flux de transport aproximativ constant;

b)      cu flux crescator;

c)      cu flux descrescator.

Transportul inelar in flux aproximativ constant se caracterizeaza prin faptul ca mijlocul de transport pleaca dintr-un punct incarcat, trece pe la diferite puncte in mod succesiv, pe un traseu inelar, unde descarca si incarca aproximativ aceeasi greutate ca la plecare.

Transportul circular crescator se caracterizeaza prin faptul ca mijlocul de transport pleaca gol de la punctul initial, incarcand in mod succesiv greutati la punctele de pe traseul circular si intorcandu-se la punctul initial de plecare incarcat. Spre deosebire de aceasta, transportul inelar descrescator se caracterizeaza prin faptul ca mijlocul de transport pleaca de la punctul initial incarcat, descarca in mod succesiv cate o parte din incarcatura la diferitele puncte de pe traseul inelar, reintorcandu-se gol de la punctul initial de plecare. In figura 7. se prezinta cele trei tipuri de transport inelar.

9.2. Organizarea intretinerii si repararii utilajului

9.2.1. Importanta si sarcinile repararii utilajului

Desfasurarea ritmica a activitatii de productie a unei intreprinderi industriale necesita o buna organizare a repararii si intretinerii utilajului. Acest lucru este impus de faptul ca in procesul folosirii lor productive, mijloacele fixe sunt supuse uzurii fizice si morale.

Ca urmare a particularitatilor utilajelor de a se uza neuniform, concretizate in faptul ca in timp ce unele piese sunt complet uzate, altele mai pot fi folosite o perioada oarecare de timp, iar celelalte au o durata de folosire indelungata, se impune din punct de vedere economic adoptarea unui sistem adecvat de intretinere si reparare a acestora.

Organizarea intretinerii si repararii utilajelor la nivelul unei unitati industriale permite realizarea urmatoarelor sarcini de baza:

a.       asigurarea mentinerii utilajului in perfecta stare de functionare;

b.      evitarea uzurii excesive a utilajului si a scoaterii inainte de termen sau accidental a acestuia din functiune;

c.       cresterea timpului de functionare a utilajului intre doua reparatii;

d.      ridicarea productivitatii muncii muncitorilor care executa reparatii, asigurarea executarii reparatiilor cu cheltuieli minime si de o calitate ridicata;

e.       modernizarea masinilor si utilajelor invechite;

9.2.2. Sisteme de organizare a executarii intretinerii si repararii utilajelor

In practica industriala, cele mai frecvent intalnite sisteme sunt:

A.    Sistemul de reparatii pe baza constatarii, care are in vedere supravegherea sistematica a utilajelor si constatarea starii lor de catre personalul specializat in aceasta directie. Constatarile se consemneaza in fisa utilajului si pe baza lor se face programarea intrarii in reparatie, cu specificarea categoriei de interventie tehnica ce trebuie efectuata.

Sistemul prezinta dezavantajul ca nu permite elaborarea unui plan pe o perioada de timp mai mare, fapt din care decurg o serie de influente negative asupra calitatii reparatiilor cat si a costurilor lor.

B.     Sistemul de reparatii preventiv-planificat, care se caracterizeaza printr-un dublu caracter atat profilactic cat si planificat.

Caracterul profilactic rezulta din faptul ca acest sistem prevede adoptarea unor masuri de intretinere si control prin care sa se previna posibilitatea unei uzuri premature care sa duca la scoaterea din uz a utilajului inainte de termenul fixat. Caracterul planificat rezulta din faptul ca diferitele lucrari de intretinere si reparare se efectueaza la anumite termene calendaristice stabilite dinainte, cu o motivare stiintifica corespunzatoare.

In tara noastra se foloseste sistemul preventiv-planificat, care contine urmatoarele categorii de interventii:

revizia tehnica (R_t) ;

reparatia curenta, care poate fi de gradul I (R_c1) si de gradul II (R_c2) ;

reparatia capitala (RK).

In afara acestor interventii sistemul de reparatii preventiv-planificate necesita si intretinerea si supravegherea zilnica, care cuprinde urmatoarele activitati: ungerea si curatirea utilajului, colectarea scurgerilor de ulei si apa, reglarea mecanismelor, controlul functionarii diferitelor piese s.a. .

Revizia tehnica consta in efectuarea unor operatii in scopul determinarii starii tehnice a utilajelor si instalatiilor. Uneori cu acest prilej se efectueaza si anumite lucrari de reglare, consolidare sau chiar reparatii simple la unele elemente ala ansamblelor, care sa asigure o functionare normala a utilajului pana la prima reparatie.

Reparatia curenta se executa la anumite intervale de timp si cuprind o serie de lucrari cum sunt : demontarea partiala a pieselor si subansamblelor cu uzura frecventa, reconditionarea si remontarea lor, inlaturarea jocurilor care depasesc limita admisibila, strangerea imbinarilor, reconditionarea stratului de protectie prin vopsirea suprafetelor expuse mediului atmosferic sau diferitilor agenti chimici, repararea dispozitivelor de protectie si securitate a muncii s.a. . Aceste reparatii se impart in reparatii curente de gradul I si reparatii curente de gardul II, in raport cu marimea intervalului de timp de functionare intre reparatii, de importanta lucrarilor ce se executa si valoarea pieselor si subansamblelor reparate, reconditionate sau inlocuite.

Reparatia capitala este interventia tehnica ce se efectueaza dupa expirarea ciclului de functionare prevazut, avand drept scop mentinerea caracteristicilor tehnico-economice initiale. O reparatie capitala necesita efectuarea unor operatii cum sunt: demontarea partiala sau totala a utilajului in functie de starea lui, reconditionarea sau inlocuirea pieselor uzate, reglarea, gresarea elementelor functionale, vopsirea unor componente sau a intregului ansamblu, efectuarea probelor si a rodajului mecanic s.a..

Executarea reparatiei capitale permite uneori sa se actioneze si in directia diminuarii uzurii morale a utilajelor, ca urmare a inlocuirii unor parti componente cu altele care conduc la o crestere a parametrilor tehnico-economici initiali.

In cazul intreprinderilor industriale asigurarea lucrarilor de intretinere si reparare a utilajului revine unui compartiment specializat care se poate prezenta, de regula, sub forma unei sectii mecano-energetice sau, la intreprinderi mari, sub forma Serviciului Mecanicului Sef.

Organizarea executarii repararii utilajelor sub raportul locului de executie a acestora se poate face dupa trei sisteme, si anume:

a)      centralizat;

b)      descentralizat;

c)      combinat.

In sistemul centralizat , toate lucrarile de reparatii la toate categoriile de utilaje, se executa de catre compartimentul mecano-energetic prin echipele si brigazile de reparatii care apartin direct de acesta. Utilajul poate fi reparat in sectia de productie unde functioneaza sau este transportat la sectia mecano-energetica.

In sistemul descentralizat, raspunderea pentru lucrarile de reparatii revine sectiilor de baza care dispun si de personal de reparatii.

In sistemul combinat, o parte din lucrarile de reparatii se executa prin grija sectiilor de baza, iar restul lucrarilor de reparatii se executa centralizat, prin grija sectiei mecano-energetice.

9.3. Gospodaria energetica

Organizarea unei intreprinderi moderne necesita asigurarea consumului curent cu diferite forme de energie, cum sunt energia electrica, abur, gaze, aer comprimat s.a. . In acest sens in cadrul intreprinderii se prevede un ansamblu de unitati energetice constituite intr-o gospodarie energetica. In structura gospodariei energetice intra centrala electrica, reteaua electrica, sala de cazane, statia de transformare, statia de compresoare, statia generatoare de gaze, de oxigen, de acetilena, retele de apa calda, abur si aer comprimat, instalatiile frigorifice, de ventilatie industriala s.a. .

Sectorul energetic din cadrul sectiei mecano-energetice are urmatoarele sarcini principale:

a)            asigurarea necesarului de energie in mod continuu si ritmic, in concordanta cu cerintele de consum;

b)            asigurarea energiei necesare potrivit parametrilor de consum si cu un cost cat mai redus;

c)            folosirea rationala a capacitatii diferitelor instalatii sau agregate energetice;

d)           rationalizarea consumului de energie si eliminarea pierderilor in procesele de productie si transport.

Consumul de energie in cadrul unitatilor industriale are doua particularitati:

a)      simultaneitatea producerii si consumului;

b)      consumul neuniform in cursul unei zile de munca, prezentand varfuri (determinate de suprapunerea in timp a proceselor care necesita un consum mare de energie) si goluri (determinate de numarul variabil de schimburi in care se lucreaza si de intreruperile care apar in derularea procesului de productie).

Ca urmare a acestor particularitati, compartimentul mecano-energetic trebuie sa adopte masurile necesare pentru satisfacerea integrala a cerintelor, in conditiile in care nu se pot crea stocuri, precum si pentru asigurarea unei folosiri complete a unitatilor energetice.

La nivelul unei intreprinderi industriale se intocmesc balante energetice partiale si o balanta energetica generala. Balantele energetice partiale sunt: balanta energiei electrice, balanta apei calde si a aburului, balanta aerului comprimat si balanta combustibilului. Pe baza datelor continute in balantele partiale se intocmeste balanta energetica generala.

Prin balantele energetice se stabilesc necesarul de energie pentru diferitii consumatori si sursele de acoperire a acestui necesar. La stabilirea necesarului se va tine seama de toate destinatiile de folosire, si anume : pentru incalzit, iluminat, scopuri tehnologice, ca forta motrice etc. .