Sistemul societatilor transnationale in prezenta globala

Sistemul societatilor transnationale

1 Aparitia societatilor transnationale

In perioada postbelica, STN-urile au dobandit o prezenta globala. In cea mai mare parte a acestei perioade, stocurile si fluxurile de IED au crescut mai repede decat venitul mondial si, uneori, decat comertul, in special in anii '60 si incepand cu mijlocul anilor '80. Este incontestabil faptul ca transnationalele au devenit jucatori de prima marime in economia mondiala: in afara de anii '70 si inceputul anilor '80, cifra de afaceri a celor mai mari 500 de companii a crescut mai repede decat productia mondiala.

STN-urile totalizeaza acum majoritatea exporturilor mondiale, in timp ce vanzarile filialelor din strainatate depasesc totalul exporturilor globale. Mai mult, pe masura ce STN-urile s-au dezvoltat, s-a inregistrat o transnationalizare semnificativa a productiei, exprimata in formarea retelelor globale de productie si distributie.

Expansiunea initiala a IED in epoca postbelica a pornit de la companii americane: in anii '50 si '60, cel putin jumatate din totalul fluxurilor de IED isi avea originea in SUA. Corporatiile americane au investit in sectorul minier si in agricultura pe tot cuprinsul globului, in special in industria petrolului. Pe masura ce tarile latino-americane se industrializau in spatele barierelor protectioniste, STN-urile prelucratoare americane au reactionat la posibilitatile reduse de export amplasand productia in regiune. Dar principala sursa de expansiune a fost prin prelucrarea in Europa si Canada.

La inceput, investitiile americane au fost concentrate in zone familiareabia in anii `60 cota ce revenea Canadei a scazut sub jumatate din fluxurile totale, iar partea Marii Britanii s-a redus la mai putin de jumatate din fluxurile catre Europa. Avand in vedere barierele protectioniste, costurile de transport in scadere si cererea in crestere a consumatorilor, era adesea mai usor de aprovizionat pietele straine prin productia in strainatate decat prin exporturi. Societatile transnationale americane au continuat sa se extinda pe baza superioritatii lor tehnologice intr-o serie de sectoare. Unele firme europene au sustinut si au dezvoltat, dupa razboi, avantaje competitive in anumite industrii, iar in anii '70, companiile europene si japoneze au atins niveluri de productivitate similare cu cele ale Statelor Unite in anumite sectoare. Prin urmare, de-a lungul acestei perioade, companiile europene si japoneze au inceput sa investeasca in strainatate, firmele europene extinzandu-se adesea pe pietele vecine.

In timp ce STN-urile europene si americane au tins sa-si foloseasca in strainatate tehnicile de productie cele mai avansate din punct de vedere tehnologic, cele japoneze si-au pastrat in tara, in mare masura, productia avansata, in timp ce salariile in crestere si aprecierea yenului le-au stimulat sa reamplaseze activitatile intensive din punctul de vedere al fortei de munca in tari cu salarii mai mici.

Dupa o incetinire relativa la inceputul anilor '80, IED au explodat catre sfarsitul anilor '80 si au atins niveluri record spre sfarsitul anilor '9024. Piata Unica a UE, Declaratia de la Osaka a CEAP (care proclama liberalizarea si deschiderea comertului si investitiilor in regiunea Asia-Pacific pana in 2010) si NAFTA au incurajat dezvoltarea a trei piete regionale principale, astfel incat CTN-urile au fost determinate sa amplaseze productia in interiorul fiecaruia dintre aceste "blocuri'. Initial, temerile ca aceste piete regionale ar putea deveni inchise pentru restul lumii au intensificat tendinta respectiva. Firmele japoneze au amplasat productii avansate in Europa si America de Nord pe o scara mult mai larga decat inainte, iar firmele europene si-au sporit substantial prezenta in America de Nord. Mare parte din toate acestea s-au produs prin achizitionarea firmelor locale si nationale existente, obtinandu-se astfel, in mod direct, pozitii in cadrul retelelor de productie consolidate: in perioada 1986-1990, fuziunile si achizitiile au reprezentat aproximativ 70% din totalul IED in tarile OCDE si, de atunci, au totalizat intre o treime si peste o jumatate din totalul fluxurilor IED; insa fuziunile si achizitiile reprezentau numai circa 20% din IED catre tarile in curs de dezvoltare[1]. Si alti factori au contribuit, de asemenea, la aceasta explozie de IED.

O data cu inceputul anilor '90, majoritatea tarilor au liberalizat reglementarile privind investitiile straine si au incurajat activ investitiile catre interior. In perioada 1991-1996, 95% dintre cele 599 de modificari de pe glob in reglementarile nationale referitoare la IED s-au facut in sensul unei liberalizari progresive26. Aceasta tendinta a fost deosebit de importanta pentru investitiile in servicii, in special in serviciile financiare, acolo unde companiile straine se confruntasera anterior cu diferite restrictii nationale.

Desi majoritatea fluxurilor de IED in aceasta perioada s-au desfasurat intre tari OCDE, liberalizarea financiara in cadrul altor tari si oportunitatile imbunatatite pentru investitii au determinat fluxuri considerabile catre Asia de Est si America Latina; o parte dintre ele au fost atrase de programe de privatizare, care au reprezentat 5-10% din fluxurile catre tarile in curs de dezvoltare in perioada 1989-1994 si majoritatea fluxurilor in economiile de piata emergente ale Europei de Est27. Pentru prima data dupa 1945, Europa de Est a fost martora unor vaste fluxuri de IED catre interior. Au aparut multe societati mixte importante, remarcabila fiind restructurarea spectaculoasa a Skodei de catre Volkswagen. In anii '90, o data cu extinderea IED in economiile de tranzitie, IED au dobandit o amploare globala, STN-urile operand practic in toate economiile.

Acest cadru este accentuat de patternul tratatelor bilaterale de investitii menite sa promoveze IED. In 1997 existau 1.513 asemenea tratate cuprinzand peste 162 de tari, o crestere semnificativa fata de 199 Spre sfarsitul anilor '90, putine economii erau in afara influentei activitatii STN-urilor si a retelelor globale de productie. Toate regiunile globului sunt, intr-o masura mai mare sau mai mica, atat origine, cat si receptor pentru STN-uri si pentru filialele lor straine. Frapanta este insa scara activitatii STN-urilor in interiorul sau provenind din tarile in curs de dezvoltare. Ea este elocventa pentru tendinta STN-urilor occidentale, incepand din 1989, de a considera tot mai atractive tarile in curs de dezvoltare, dar si pentru participarea din ce in ce mai vasta a acestora din urma in retelele globale de productie ca o gazda pentru STN-uri indigene si sursa pentru importante fluxuri de IED catre exterior.

Catre sfarsitul anilor '80, tarile in curs de dezvoltare erau gazda pentru circa 3.800 de STN-uri autohtone. Anii 1980 au fost martorii multor schimbari in comportamentul STN-urilor. Statele Unite au incetat sa mai fie principalul investitor strain prin STN-urile sale, fiind, in schimb principalul loc pentru investitiile straine din partea STN-urilor straine. Japonia a devenit principalul investitor strain prin STN-uri. Companiile japoneze au demonstrat o abilitate superioara de inovatii in activitatile cu un nivel inalt al tehnologiilor utilizate, cum ar fi aplicarea tehnologiilor bazate pe microelectronica in sistemele de fabricatie si cu manipularea informatiilor in sectorul de servicii, in final, tarile mai putin dezvoltate au suferit mari reduceri in cantitatea capitalului strain pe care il importa prin STN-uri straine. Ca rezultat, majoritatea tarilor mai putin dezvoltate au lasat deoparte retorica lor impotriva capitalului strain si au adoptat in loc politici destinate atragerii unor astfel de investitii.

Lumea se afla inca in faza numita de catre Natiunile Unite 'continua transnationalizare a activitatii economice mondiale'. STN-urile din Statele Unite par acum sa fi atins un plafon al marimii lor, dupa expansiunea puternica din deceniile anterioare, insa o expansiune rapida a STN-urilor din Japonia,Europa de Vest, Australia, Canada si Coreea sugereaza ca, desi localizarea STN-urilor in expansiune se poate sa se fi schimbat, expansiunea generala continua.

3 Evolutia STN-urilor

Pe la mijlocul anilor '90, nivelul atins reprezenta mai mult decat dublul primului. Este un indiciu al dimensiunilor in crestere ale sistemelor globale de productie si distributie. La inceputul anilor 1990, existau cam 37.000 de STNuri in lume si ele controlau cam 170.000 de filiale straine; 90% din aceste STN-uri erau stabilite in tarile dezvoltate. Cele cinci tari principale in care se afla sediile principale - Franta, Germania, Japonia, Regatul Unit si Statele Unite - detineau mai mult de jumatate din totalul STN-urilor corespunzator tarilor dezvoltate. Cam 60% din totalul STN-urilor-mama sunt in fabricatie, 37% in servicii si 3% in sectorul primar, cum ar fi cel forestier si mineritul.

Clasificate in functie de proprietatile straine (si excluzand sectorul bancar si financiar), cele mai mari 100 de STN-uri au cam 3.200 miliarde dolari SUA in proprietati globale, din care se estimeaza ca 1.200 miliarde se afla in afara tarii de origine a firmei-mama. Cam 3/4 din aceste firme foarte mari isi au sediile principale in cele cinci tari importante pentru investitori, care sunt: Franta, Germania, Japonia, Regatul Unit si Statele Unite.

In 1998 in fruntea societatilor transnationale se afla cele de sorginte americana. Un clasament din acelasi an al primelor 100 de companii pe plan mondial, dupa valoarea lor de piata, plasa pe primul loc pe General Electric, cu 271,64 miliarde de dolari[2]. Valoarea de piata rezulta din inmultirea pretului de piata (transformat in dolari) al actiunilor cotate la bursa in diferite tari, cu numarul actiunilor emise.

Potrivit aceluiasi clasament UNCTAD, in anul 2000, situatia era urmatoarea: SUA ramane in continuare pe primul loc cu 61 de STN-uri, urmata de Marea Britanie (10), Japonia (7), Franta (5), Germania (4).Restul companiilor isi aveau sediul in Elvetia (4), Italia (3), Olanda (2) si cate una in Suedia, Canada, Spania si Finlanda. Dupa cum se poate observa, transnationalizarea economiei americane este net superioara in raport cu aceea a celorlalte tari dezvoltate.

In anul 2000, in fruntea societatilor multinationale se afla tot General Electric, cu o valoare de piata uriasa: 520,35 miliarde de dolari, intre 1990-2000, G.E. a fost lider mondial de mai multe ori.

Companiile americane se mentin in top si in clasamente dupa alte criterii: profit (7 din primele 10), vanzari (6 din 10), in anul 2000. Evolutia unei STN nu este lineara. Ea inregistreaza oscilatii puternice. Iata cateva exemple semnificative (dupa valoarea de piata).

In topul mondial, intr-un singur an (1997-1998), Pfizer (SUA) ajunge pe locul 7, de pe locul 20, gratie succesului deosebit cunoscut de noul sau produs Viagra; Danone (Franta) salta peste 100 de locuri. Recordul il detine insa Lehman Brothers (SUA) care castiga 345 locuri.

In acelasi interval s-au produs si caderi. Ele mai spectaculoase au fost caracteristice unor banci japoneze: Bank of Tokyo-Mitsubishi de la pozitia 15 la 68, Sumitomo Bank 50-131, Sanwa 65-156, Dai-Ichi Kongyo 62-211, Fuji Bank 64-287. Motivul este criza puternica in care au intrat, datorita fortarii speculatiilor si a excesului de credite neperformante acordate. Chiar si "monstrii sacri" nu sunt scutiti de neplaceri; General Motors ajunge pe locul 69 in topul mondial (dupa valoarea de piata).

Evolutia STN cunoaste puternice oscilatii, in anul 2000, nou veniti in grupul "celor 10' erau, Cisco, Vodafone si Nokia, sub impulsul celei de-a treia revolutii industriale. Fata de 1998, nu se mai regasesc, in acest top, Merck, Pfizer si Coca-Cola, care, in 2000, au coborat pe locurile 19, 20 si, respectiv, 26.

Exista caderi si mai importante, intr-un singur an (1999-2000), Ford Motors a pierdut 34 de locuri, Daimler-Chrysler - 58, iar General Motors nu mai figureaza in "top 100'. Nume mari ca General Dynamics si Renault, ajunsesera, in 2000, pe locurile 448 si, respectiv, 47 Candva celebra, Imperial Chemical Industries (Marea Britanie) ocupa, in acelasi an, locul 811. Si nu sunt singurele cazuri.

Multe dintre mariile companii aflate in top cu ani in urma nu se mai regasesc, in prezent, pe primele locuri. Cauzele sunt diferite. Dupa "Standard and Poors 500", 14 dintre primele 20 de companiii in anul 1964 nu mai figureaza in topul respectiv, in 1998. Cazul cel mai celebru este al companiei "Standard Oil" care, suportand rigorile legislatiei americane antitrust, a fost dezmembrata.

Lupta de concurenta intre STN evine tot mai intensa. Sunt insa si cazuri in care constanta caracterizeaza evolutia STN-urilor. Unele mari companii reusesc sa se mentina in top ani indelungati. Exemplu in acest sens pot fi General Electric, Exxon, IBM, ATT din SUA, dar si Toyota, Nestlé, Unilever, British Petroleum si, mai ales, Royal Duch-Shell. Este de remarcat, de asemenea, constanta in topul mondial al societatilor de telecomunicatii: Nippon Telegraph and Telephone, Deutsche Telekom, British Telecommunications, France Telecom etc. De o constanta remarcabila dau dovada si STN-uri din tari mici: Roche si Nestlé (Elvetia), Ericsson si Elecrolux (Suedia), ABB (Asea Brown-Boveri, Suedia-Elvetia) etc.

In concluzie, se poate mentiona a STN-urile nu sunt "actori" noi ai tabloului economic international. Inca din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea firmele private au constituit liantul intre producatorii si consumatorii din diferite colturi ale lumii. Pe parcursul si ulterior procesului de decolonizare, STN-urile au dominat pietele internationale pe baze cvasimonopoliste. Ceea ce s-a schimbat in prezent este rolul sporit pe care acestea il au in cadrul sistemului economic international.

Productia internationala realizata de aceste firme creste intr-un ritm superior celorlalti indicatori macroeconomici. Integrarea economica globala este, in tot mai mare masura, produsul sistemelor productive integrate ale STN-urilor. Ele au devenit deschizartori de drumuri catre piete, investitii si tehnologie, trei dintre cerintele de baza ale integrarii de succes in economia globala.

Puternica expansiune a societatilor transnationale decurge din amplificarea fara precedent a procesului de concentrare si centralizare a capitalului si a productiei. Ca urmare, la inceputul anilor '90, existau in lume aproximativ 37000 de societati mama si 170000 filiale[3].

In functie de dimensiuni, forta economica si proportiile expansiunii lor, societatile transnationale se reunesc in cadrul unui sistem. Elementele acestui sistem sunt: societatile transnationale de mari dimensiuni 'Clubul Miliardarilor' si societatile mici si mijlocii. In prezent, sistemul este alcatuit din cativa giganti cu vanzari de miliarde si numeroase societati mici, multe necunoscute, cu vanzari de ordinul milioanelor. Intre acestea exista o relatie de interdependenta, ele constituindu-se si desfasurandu-si activitatea ca un intreg organizat.

Mai mult de 90% dintre firmele mama isi au sediul in tarile puternic industrializate si aproximativ 50% din filialele lor sunt localizate in tari in curs de dezvoltare. Primele 100 dintre cele mai mari societati transnationale sunt localizate in tari dezvoltate, 53 in Europa occidentala, 27 in SUA, 14 in Japonia, iar restul in Australia, Canada si Noua Zeelanda. Ultimii ani s-au caracterizat printr-o crestere a numarului de societati transnationale in tarile in curs de dezvoltare. Acestea au devenit si ele parte integranta a sistemului societatilor transnationale.

Desi societatile transnationale au o arie larga de intindere a retelelor globale, cea mai mare parte a activitatilor este realizata de un numar comparativ redus de firme. Privind cele mai mari 1000 de firme globale industriale, datele arata ca, primele 35 realizeaza cca 35% din productia realizata in strainatate de corporatiile transnationale, primele 250 realizeaza 65%, iar primele 500 cele mai mari transnationale realizeaza aproape 75%.

Privind societatile transnationale care opereaza in sectorul serviciilor se apreciaza, de asemenea, ca un numar comparativ mic de societati deruleaza cea mai mare parte a activitatii in sectoare cum sunt: asigurarile, serviciile bancare, contabilitate, reclama comerciala, constructii, hoteluri, linii aeriene.

In functie de dinamica cresterii si descresterii societatii transnationale pe perioade de timp determinate, se constata ca acestea inregistreaza ritmuri de crestere si dezvoltare diferite si anume: societati transnationale in crestere accelerata, in crestere ridicata, in crestere moderata, in stagnari si societatile transnationale in declin.

Se apreciaza ca, societatile transnationale cu cresterea cea mai dinamica sunt acelea care au un grad de transnationalizare mai ridicat, adica acelea care isi extind cel mai mult operatiunile la scara internationala. Conform sistemului organizatorico-decizional - criteriu frecvent folosit, societatile transnationale pot fi: etnocentrice, policentrice si geocentrice.

Organizarea si conducerea activitatii societatilor transnationale astfel incat sa fie elastica, eficienta si coerenta, este una din cele mai dificile dar si mai importante probleme cu care se confrunta acestea. Dificultatea consta in principal, din mai multe cauze obiective: dimensiunile mari ale societatilor (uneori sunt uriase), diferentele de statut juridic, de vechime, dintre diversele entitati componente ale societatii, dispersia geografica a entitatilor si stadiile lor de dezvoltare diferite etc.

Cea mai dificila problema este insa, de a gasi un echilibru intre doua tendinte opuse si anume, centralizarea, prin care se asigura unitatea obiectivelor si orientarii grupului si care garanteaza o gestiune rationala a resurselor sale si descentralizarea, care permite sa se tina seama cat mai bine de diferentele in functionare ale diverselor entitati.

Orientarea spre o structura centralizata sau descentralizata este in functie de foarte multi factori, dar in oricare din situatii, trebuie sa raspunda scopurilor urmarite de catre fiecare societate transnationala. In sistemul etnocentric societatea-mama controleaza strict sucursalele si filialele din strainatate, conducerea acestora fiind incredintata unor cetateni ai tarii de origine.

Centralizarea ca principiu de organizare adoptat de multe societati transnationale, a cunoscut si cunoaste si in prezent, o aplicare deosebita din cauza extrateritorialitatii largi a operatiilor pe care le realizeaza si a marii varietati a mediului in care actioneaza. In scopul diminuarii gradului de incertitudine, optiunile cele mai importante care rezulta din confruntarea capacitatilor firmei cu viitorul si echilibrul de ansamblu sunt luate de responsabilii 'sediului social' al firmei si impus filialelor.

Societatea mama, impune strategia de urmat, obiectivele care trebuiesc atinse, recurgand la tehnica planului imperativ. In aceasta situatie, societatea transnationala fiind creata de o firma nationala dintr-o tara dezvoltata, iar filialele sale aflandu-se in tari care au fiecare caracteristici economice si socialpolitice diferite, ea functioneaza intr-un cadru international foarte variat si cu multe zone si cu fenomene de instabilitate. Ca urmare, desfasurarea operatiunilor trebuie asigurata prin existenta unui centru de decizie cu mare autoritate, functia unitatilor componente fiind de a participa la maximizarea rezultatelor economice ale ansamblului transnational.

Filialele beneficiaza de avantaje, prin faptul ca fac parte dintr-o asemenea 'organizatie' care le furnizeaza capital, personal calificat, informatii detaliate asupra pietelor, procedee tehnice moderne si maniera de a le utiliza (know-how), management modern, dar nu au libertatea utilizarii veniturilor realizate, acestea fiind folosite potrivit strategiei globale a societatii transnationale.

Acest sistem centralizat de conducere, etnocentric, desi, duce la crearea unui sistem inchis, in ultimii ani cunoaste o larga aplicare, pentru ca permite societatii mama sa dirijeze activitatile filialelor sale, in functie de interesele societatii, de tendinta de a concentra efortul de cercetare stiintifica la societatea mama, de a realiza interesul ei major, maximizarea profiturilor. De cele mai multe ori, relatiile dintre societatea mama si filialele sale, sunt relatii de inegalitate.

Sistemul policentric acorda o autonomie relativa filialelor si sucursalelor din strainatate, gestiunea descentralizata a societatii urmarind sa raspunda exigentelor adaptarii la conditiile de pe pietele locale. Conform acestui principiu de conducere si organizare - descentralizarea - societatea-mama acorda un anumit grad de independenta filialelor.

Sunt situatii cand, o societate transnationala adopta, inca de la inceput, o structura 'bicefala' de organizare, adica are doua societati mama, de nationalitati diferite.

Cea mai puternica societate europeana, de exemplu Royal Duch Shell, este condusa de doua firme total distincte, una olandeza 'Royal Duch Company' si alta engleza 'Shell Transport and Trading Company'. Aceasta controleaza indirect societatile care compun grupul (societati operationale specializate si societati de servicii) prin intermediul a doua societati holding - Shell Petroleum N.V., cu sediul la Haga si The Shell Petroleum Company Ltd., cu sediul la Londra. Rolul holdingurilor consta in mobilizarea capitalului si in analiza rezultatelor obtinute de catre 'operating companies'. Acestea din urma la randul lor, au rol esential in activitatea de exploatare, de productie, de transport si de vanzare. Companiile operationale sunt autohtone, intr-o masura mai mica sau mai mare, in raport direct cu talia lor.

Oricum, fiecare companie este responsabila de elaborarea unui plan, care sa se refere la toate activitatile pe care le desfasoara intr-o anumita tara. In legatura cu acest aspect, in fata grupului se pune o problema esentiala: aceea a corelarii strategiei si politicii societatilor (filialelor) operationale cu cele globale ale grupului .

Cartierul general al societatilor transnationale ia putine decizii pentru managerii filialelor. Personalul filialelor este local, dar sunt situatii cand acestea au si personal din tara de origine a societatii mama. Multe societati transnationale europene (Royal Duch Shell), japoneze si americane (Coca-Cola) tind spre acest tip de organizare.

Sistemul geocentric este varianta cea mai evoluata a tipului policentric de organizare si conducere, in care descentralizarea este maxima. Societatile transnationale care opereaza in sistemul geocentric sunt acelea in care societatea mama, filialele si sucursalele din strainatate formeaza un tot integrat.

In cadrul acestei forme de organizare, firmele isi orienteaza activitatea spre intreaga piata mondiala, au o structura integrata mondial, structura in care fiecare entitate este strans legata de o alta entitate a societatii transnationale. Orientarea spre acest tip de structura este motivata de know-how-ul tehnologic si managerial de care dispun tarile gazda, de tendinta de utilizare la maximum a resurselor materiale si umane locale, necesitatea unui sistem informational mondial, selectarea celui mai capabil personal.

Exista si dificultati in promovarea acestui principiu de conducere si organizare care decurg din:

'nationalismul' din economia si politica tarilor gazda si a tarii mama, deosebirile esentiale intre tarile bogate si cele sarace, existenta 'secretelor' in tara de origine indiferent de natura lor, tehnice, economice, militare etc, lipsa de incredere reciproca, probleme de limba si culturale. De asemenea, sunt pareri care sustin ca aplicarea acestui principiu al descentralizarii, permite aparitia unor efecte negative cum sunt:

proliferarea serviciilor generale - constituirea diviziilor operationale in unitati autonome determina necesitatea intaririi mijloacelor de control si indrumare al carui efect este extinderea serviciilor generale si cresterea deosebita a cheltuielilor generale;

dublarea functiilor - descentralizarea maxima are ca efect crearea unui lant de specialisti la fiecare nivel de decizie si acest lucru produce paralelisme intre serviciile generale si responsabilii diviziilor operationale.

Pentru ca multe firme, care au procedat la descentralizare au savarsit diverse excese, de la un anumit moment s-a produs un recul fata de aceasta forma de organizare. Conform unui studiu a lui AMA (American Management Association), doua cincimi din marile firme din SUA au revenit la o conducere centralizata.

La baza organizarii si stabilirii unei anumite structuri pentru o societate transnationala se au in vedere mai multe elemente: tipul de intreprindere si de legaturi specifice, sectorul/sectoarele in care isi desfasoara activitatea, dimensiunile sale, gradul de multinationalitate etc.

In practica, se intalnesc patru 'modele' de organizare a societatii transnationale, a caror structura au la baza, diviziunea interna si internationala, diviziunea geografica, diviziunea pe produs si structuri mixte.

diviziunea interna si internationala, presupune functionarea unui serviciu insarcinat cu

activitatea externa a societatii, alaturi de serviciile necesare functionarii oricarei firme, cu posibilitatea suplimentarii activitatii acestor servicii odata cu aparitia unor noi conditii de piata;

diviziunea geografica, presupune ca fiecare entitate sa raspunda de toate produsele pe o

anumita zona geografica. Se intalneste in cazul in care se produce de catre societate o gama de produse relativ omogene, care trebuie sa fie adaptate conditiilor specifice ale pietelor locale. Unitatile de productie si de vanzare sunt grupate pe mari zone geografice, iar functiile de productie si marketing sunt cumulate de un singur executant - directorul regional. Acest mod de organizare acorda responsabilitate directorilor regionali, care trebuie sa raporteze mai departe unui functionar executiv principal.

Societatile intampina o serie de dificultati insa, in legatura cu coordonarea in timp si in spatiu a gamei de produse si acoperirea intregii cereri potentiale. In scopul reducerii efectelor negative ale acestui tip de structura, unele societati numesc responsabili functionali, pe toata societatea, pentru un produs sau o gama de produse.

diviziunea pe produs este caracteristica societatilor transnationale care produc si

comercializeaza in exterior o gama larga de produse (ex. industria electronica); aceasta organizare, pe langa avantajele care decurg din coordonarea unitara a produselor, are si unele dezavantaje, lipsa de personal specializat, care sa se implice pe intreaga piata a produsului sau sa coordoneze diferitele diviziuni dintr-o zona geografica, concurenta dintre produsele diviziunilor diferitelor societati transnaationale, concurenta dintre diviziunile aceleiasi societati transnationale, cu domiciliul in tara gazda.

In scopul diminuarii efectelor negative, societatea transnationala numeste responsabili functionali pe o anumita zona geografica, care au sarcina de a coordona diferitele diviziuni dintr-o zona.

structuri mixte - in general, s-a constatat ca societatile transnationale recurg adesea, la

combinarea celor trei tipuri de structuri, pentru ca, in alegerea tipului de structura se are in vedere in primul rand, adaptarea permanenta la conditiile mediului economic si deci obtinerea unui profit maxim.

Desi acest tip este mai complex si implica un personal mai numeros, asigura o eficienta mai mare activitatii.

2 Factorii care au favorizat dezvoltarea societatilor transnationale

Procesul de industrializare, inceput la sfarsitul secolului al XVIII-lea nu putea sa se dezvolte decat avand la baza state centralizate, cu un teritoriu vast destul de intins pentru a avea acces la materii prime si forta de munca suficiente. Aparitia si dezvoltarea corporatiilor transnationale au schimbat total si datele privind concurenta. Ele trebuie sa fie competitive pe piata globala.

In anul 1970, primele 15 natiuni dezvoltate ale lumii aveau in compunerea lor aproximativ 7.500 de corporatii multinationale, iar, in 1994 aceleasi tari aveau 25 000 de firme multinationale^[5]. Astazi, se estimeaza ca exista aproximativ 65 000 de corporatii cu circa 850 000 de afiliati straini pe intreg globul.

In anul 2001, afiliatii straini aveau in total 54 milioane de angajati in comparatie cu anul 1990 cand insumau 24 milioane. Vanzarile lor de aproximativ 19 miliarde dolari SUA au fost de doua ori mai mari decat exporturile lumii in anul 2001, in comparatie cu anul 1990 cand vanzarile si exporturile au fost aproximativ egale. In aceasta perioada, stocul pentru investitiile straine directe a crescut de la 1700 miliarde dolari SUA la 6600 miliarde dolari SUA. In momentul actual, afiliatii straini reprezinta a zecea parte din PIB mondial si a treia parte din exporturile mondiale. In cazul in care s-ar lua in considerare valoarea activitatilor corporatiilor transnationale de pe glob asociate cu relatiile non-capital propriu (de ex. licente, producatori pe baza de contract), atunci aceste corporatii ar detine o parte si mai mare in aceste agregate mondiale^[6].

Cele mai mari corporatii transnationale ale lumii domina aceasta imagine. De exemplu, in anul 2000, primele 100 de corporatii transnationale ne-financiare^[7] au reprezentat mai mult de jumatate din vanzarile totale si din locurile de munca pentru afiliati. Ca rezultat in primul rand al fuziunilor achizitiilor majore (M&As) din anul 2000, locurile lor de munca au crescut cu 19%, iar vanzarile lor au crescut cu 15%. Fuziunile si achizitiile au afectat, de asemenea, compozitia industriala, avand ca rezultat o crestere a numarului de companii de telecomunicatii si media inregistrate la bursa. Toate acestea, bineinteles, reprezinta doar o fotografie la minut a situatiei chiar inainte de incetinirea economica globala.

Principalul factor care a stimulat dezvoltarea companiilor transnationale este revolutia tehnico-stiintifica actuala. Inovarea, cercetarea - dezvoltarea au o importanta contributie privind angajarea in productia internationala. Companiile transnationale americane si japoneze au evidentiat faptul ca cea mai mare parte a cheltuielilor de cercetare - dezvoltare sunt efectuate de firmele mama in cadrul tarilor de origine, iar filialele au tendinta de a investi mai putin in acest domeniu de cercetare - dezvoltare.

In aceasta perioada importanta inovatiei creste, aceasta avand un rol principal in existenta corporatiilor. Pentru a nu fi marginalizate, societatile transnationale trebuie sa-si inlocuiasca o mare parte din productiile actuale. Costurile pentru cercetare si dezvoltare sunt cu atat mai ridicate cu cat efortul pentru inovare este mai rapid. Inovarea se finanteaza doar prin internationalizarea activitatii.

Cresterea numarului de companii transnationale a fost determinata de impactul tehnologiilor informationale si de transport (acestea au avut un important rol in reducerea costurilor si riscurilor in ceea e priveste procesul de conducere de la distanta), crearea de noi tehnologii (care au schimbat dimensiunile unei productii eficiente) si disponibilitatea unei varietati crescande de instrumente financiare (fiind utile pentru sustinerea unei cresteri complexe a tranzactiilor internationale)^[8]. Procesul de uniformizare a cererii pe intregul continent ajutat de marketingul international prin noile tehnici moderne ale mass-mediei a creat mediul propice pentru procesul de internationalizare .

Alti factori care au facilitat dezvoltarea rapida a companiilor transnationale pot fi sintetizati astfel:

Restrictiile de aprovizionare O parte dintre tarile industrializate au in posesie un anumit spatiu in care se afla resurse naturale destul de limitate si in care specializarea industriala necesita asigurarea aprovizionarii din exterior (de exemplu Japonia). Diverse tari au limitat exploatarea propriilor resurse cu scopul de a-si asigura resurse strategice (de exemplu SUA, pentru petrol).

Diversificarea geografica Statele gazda au diverse avantaje financiare sau fiscale, prezentand importanta pentru corporatii, acestea cautand noi locuri unde sa se instaleze. In ultimii ani s-au produs mari schimbari privind locatiile optime ale activitatilor companiilor transnationale in distributia geografica a tehnologiei, productiei si a activitatilor de marketing in cadrul sistemelor de productiei internationala. Productia a fost dispersata mai multe decenii din punct de vedere international, dar tendinta de integrare la o scara geografica din ce in ce mai mare este relativ noua. Ansamblul ofertelor au fost extinse la noi teritorii ale globului si au integrat activitati de productie regionala distincte. Desi distanta nu mai are importanta foarte mare pentru numeroase tranzactii (pentru ca a fost imbunatatita tehnologia informatiilor si comunicatiilor), apropierea de principalele piete a ramas importanta pentru anumite produse^[10]. Corporatiile multinationale sunt interesate de tarile bogate in resurse naturale, cu cadru economic favorabil, cu forta de munca calificata si relativ ieftina, cu piete interne mari.

Structura oligopolista internationala Majoritatea companiilor transnationale se afla in situatia de oligopol pe piata interna, aceasta constand in dificultati de a mari segmentul de piata din economia nationala. Blocarea expansiunii pe piata nationala duce initial la export si mai tarziu la globalizare^[11].

Costurile de productie. Scaderea costurilor salariale constituie un factor determinant deoarece investitorii straini prefera tarile cu salarii mici^[12].

4 Cadrul legal si administrativ al companiilor transnationale

Companiile (financiare, industriale, comerciale) se supun legilor tarilor in care isi au sediul, cu atat mai mult cu cat economia internationala reprezinta un ansamblu de relatii intre centre de interese economice, politice si militare. Relatiile economice ale acestor centre (state si companii) definesc structura si regulile pietelor nationale si internationale.

Orice companie transnationala se manifesta concomitent in trei spatii economice: cel national, autohton, in cazul societatii-mama, cel strain-in cazul filialelor, cel international-cand se discuta despre schimburile dintre unitatile care o compun sau dintre acestea si restul lumii

Atat companiile transnationale, cat cele locale beneficiaza, in mod egal, de o serie de avantaje oferite de tara gazda. Unul dintre aceste avantaje se refera in mod specific la anumite sectoare industriale ce dispun, fie de caracteristici comune mai multor tari, fie de elemente specifice tarii respective, ca de exemplu, un numar mare de investitori, forta de munca corespunzator calificata, acces usor la capital

Companiile transnationale se dezvolta in tarile a caror guvernare le apara interesele; ele nu au o personalitate juridica internationala, desi ordinea juridica internationala le atribuie un statut international privilegiat.

Pe plan mondial nu exista o reglementare generala privind domeniul investitiilor internationale directe, un sistem general de control prin intermediul dreptului international public. Astfel, in literatura de specialitate se doreste crearea unui cod de conduita al companiilor transnationale, care, ar putea fi obligatoriu, cu caracter de constrangere, sau un cod voluntar, cu aplicare facultativa, dar cu posibilitatea autocontrolului

Pentru a determina caracteristicile companiilor mondiale, trebuie sa fie luate in considerare doua elemente: coalitiile dintre companii la nivel mondial, care urmeaza strategii de cooperare si competitie, si transformarea activelor productive in active pur financiare. Companiile transnationale sunt caracterizate prin faptul ca poseda numeroase active financiare si productive in diferite tari si prin faptul ca utilizeaza cu usurinta aceste active in lumea intreaga, instalandu-se acolo unde este cel mai bine pentru obiectivele lor, tinand cont de nivelul fiscalitatii, de costurile salariale, de capacitatea stiintifica si tehnica etc. Pentru acest lucru, ele au nevoie de complicitatea statului.

La sfarsitul anilor 1960, exista o mare inflatie si dezordine monetara. De asemenea, la sfarsitul anilor 1970, masurile de liberalizare au fost luate pentru a se evita crizele financiare, in primul rand in Statele Unite si Marea Britanie, masuri puse in practica prin FMI, GATT si, mai tarziu, OMC. Pentru a evita stoparea platilor, dar si pentru a creste profiturile companiilor, s-a recurs la masuri reglementare (garantia datoriilor, planuri de ajustare, diminuarea sau suprimarea obstacolelor vamale, tratamentul egal al companiilor straine si nationale etc.) si la masuri monetare (privatizarea finantelor, suprimarea obstacolelor circulatiei capitalului, plasarea creditelor pe piata, oficializarea operatiilor "off shore" etc.). Facilitarea schimburilor comerciale si accesul la sursele de finantare (banci, subventii, burse) este in beneficiul marilor companii, care se dezvolta si se transforma in companii mondiale.

Dar organizarea unui sistem in care functionarea economiilor si a pietelor financiare necesita un ansamblu de reguli care se stabilesc in cadrul organizatiilor mai sus mentionate, ceea ce antreneaza crearea unui cadru legal mondial al acumularii, care nu are nimic in comun cu dreptul international public. Dar economiile nationale nu au o dezvoltare egala si, de asemenea, nu este egala puterea marilor companii, nici cea a statelor, astfel ca regulile sunt impuse de catre tarile cele mai bogate, in functie de interesele lor.

Pentru a raspunde de actele lor, companiilor transnationale nu este necesar sa li se acorde o personalitate internationala, deoarece legislatiile nationale dispun de reguli aplicabile tuturor societatilor si exista un acord intre state pentru a face fata la conflicte , existand, in general, mai multe companii si un sediu central.

Tarile sunt obligate sa-si modifice legislatiile pentru a le adapta la normele supra-nationale, ceea ce creeaza o problema pentru tarile cu economie fragila, ale caror guverne, alese in mod democratic pentru a veghea la binele public, pierd progresiv controlul asupra propriilor lor economii. Companiile mondiale tind sa cucereasca pietele nationale, lasand companiilor locale alegerea intre a supravietui in spatii putin rentabil sau a se alia cu transnationalele aducand capital, in timp ce statele sunt incapabile sa orienteze investitiile straine si bugetul national catre sectoare care asigura coeziunea spatiului economic mondial, ceea ce conduce la cresterea dezechilibrului si a inegalitatii economice intre tari si in interiorul fiecareia dintre ele.

Trebuie sa se faca diferenta intre personalitatea juridica publica si cea privata. Personalitatea publica este aceea a statelor, a provinciilor, a departamentelor, a municipalitatilor sau a altor organisme si institutii de stat. Deci, institutiile statului national precum si subdiviziunile sale politice si administrative, sunt persoane morale publice. In ordinea internationala, persoanele morale publice sunt statele si organizatiile inter-statale. Personalitatea privata apartine tuturor indivizilor si anumitor grupuri sau asociatii de indivizi pe care statul ii favorizeaza. Dar statele pot in egala masura sa retraga, in cazurile prevazute de catre lege, personalitatea juridica atribuita. In ordine internationala, nu exista institutie care sa poata sa favorizeze sau sa retraga personalitatea juridica. Cu atat mai mult, nu exista norme care sa prevada cazurile in care este convenabila favorizarea, sau refuzarea, sau retragerea personalitatii juridice.

Companiile transnationale poseda o personalitate juridica privata care le este atribuita de catre statele in care isi au sediul. Pentru moment, nu exista personalitate juridica internationala. Fiind vorba de personalitatea juridica publica internationala, nu o putem concepe pentru companiile transnationale, in pofida puterii lor economice actuale, pentru ca acest lucru ar insemna sa le punem pe picior de egalitate cu statele.

Un rol important il are de asemenea pierderea controlului statelor asupra monedelor; astfel, politica monetara constituie promovarea activitatii monetare de catre stat si se realizeaza prin intermediul emiterii de moneda si al nivelului dobanzilor. Pietele devizelor sunt legate de vointa statului (variabilitatea dolarului, crearea monedei euro, cresterea sau scaderea nivelului dobanzilor etc). Vechea ecuatie aur-moneda nu mai este in vigoare, politica monetara este determinata de catre factori economici, politici, de relatiile intre state.

Problema importanta nu este de a defini societatile transnationale, si nici de a determina tara in care isi au sediul. De exemplu, o societate al carei sediu este in Africa de Sud din motive de oportunitati (impozite) este inscrisa la Londra pentru operatiile sale bursiere si, incepand cu acest moment, actiunile sale scad la Johannebourg. De fapt, beneficiile sunt transferate si tara unde isi are sediul nu mai dispune decat de tranzactii in lire, si nu in capital. Nu este posibil sa atribuim o nationalitate capitalului, nici sa determinam pe baza criteriilor geografice. Uneori, o societate-mama este supervizata de o societate "holding", care se ocupa de investitiile sale financiare, administratia sa, cumpararile, subventiile etc, dar fara putere de decizie. Totusi, aceasta societate "holding" poate sa devina importanta in interiorul statului in care ea actioneaza si sa obtina sprijin important in tara unde isi are sediul, sprijin de care profita societatea-mama mai mult decat ar primi de la statul unde isi are sediul. In cazuri ca acesta, este dificil de determinat nationalitatea societatii, caci ea ar putea sa aiba legaturi mai puternice cu tara unde isi are sediul societatea holding decat cu tara unde se gaseste sediul sau propriu.

Pentru a exista un statut al companiilor transnationale este necesar atat un cod obligatoriu, cat si o organizatie internationala insarcinata cu supravegherea aplicarii si respectarii acestui cod

Jurisdictiile internationale existente nu sunt aplicabile decat la statele care s-au supus in mod voluntar la ele (Curtea Internationala de Justitie) si la anumiti indivizi care au comis crime grave, ca urmare a deciziilor luate de catre Consiliul de securitate (tribunalele din Iugoslavia, Ruanda etc.) Societatile transnationale sunt agenti economici de drept privat si sunt supuse, in principiu, la dreptul unui stat si la jurisdictia tribunalelor sale. Grupul transnational nu are o personalitate distincta a fiecareia dintre entitatile care o compun, astfel incat acestea nu pot fi tinute sa raspunda de actele lor intr-o maniera dispersata, beneficiind astfel de interesele opuse ale statelor in care opereaza. Tendinta recenta de a considera persoanele morale responsabile penal nu si-a demonstrat inca eficacitatea.

Companiile transnationale in anumite cazuri savarsesc abuzuri, ca de exemplu, deplasarea industriilor spre tari in care mana de lucru este ieftina, iar protectia sociala este mica in vederea scaderii costurilor de productie.

Prin politicile aplicate de catre companiile transnationale prin intermediul unor institutii ca FMI si BM, care au determinat, intr-o anumita perioada, indatorirea tarilor sarace si, mai tarziu, impunerea masurilor de ajustare structurala care au dus la saracirea si mai mare a tarilor si a populatiilor lor, au fost incalcate drepturile fundamentale ale omului, cum ar fi dreptul la sanatate sau dreptul la viata.

Companiile transnationale in anumite cazuri savarsesc abuzuri, ca de exemplu, deplasarea industriilor spre tari in care mana de lucru este ieftina, iar protectia sociala este mica in vederea scaderii costurilor de productie.

Statele cele mai puternice sunt afectate in proportie mai mica si au mai multe instrumente, astfel incat pretind si protejeaza foarte bine companiile lor. In aceste tari, dreptul cel mai bine protejat este proprietatea. In fiecare stat, exista deja dispozitii legale pentru a incrimina companiile transnationale pentru daunele cauzate mediului inconjurator, pentru nerespectarea normelor in vigoare in materie de drept al muncii sau pentru orice alta crima sau delict comis de catre companii, dar foarte putine lucruri sunt facute pentru a aplica aceste dispozitii. Normele internationale nu se aplica in cazurile in care sunt judecati aceia care au servit interesele protejate de catre stat.

5 Importanta aliantelor strategice in dezvoltarea firmei transnationale

Aliantele strategice sunt, din multe motive, utile ca metoda sau instrument pentru cresterea transnationala. In primul rand, concurenta mondiala a crescut. Satisfacerea

cererilor mondiale din ce in ce mai mari necesita capacitati noi, resurse, legaturi multinationale, acces la furnizori si piete, cunostinte. In al doilea rand, companiile sunt adesea infranate de resursele limitate. In al treilea rand, magnitudinea si viteza de schimbare a lumii este in crestere,

mai ales pe masura ce se schimba gusturile clientilor si tehnologia avanseaza. In al patrulea rand, in acest context global, factorii multinationali diversi trebuie integrati si controlati. In al cincilea rand, aliantele strategice sunt obligatorii prin lege si prin urmare sunt o metoda obligatorie de a intra si de a face afaceri in mai multe tari.

Aceste aspecte si tendinte forteaza companiile sa invete si sa se adapteze rapid, sa dezvolte abordari antreprenoriale in managementul strategic. Aliantele strategice sunt un mod-cheie de a satisface cerintele mondiale ale unei piete concurentiale in continua schimbare. Ele pot ajuta o companie sa dezvolte legaturi multiple pe teritoriul multor tari, repede si simultan.De exemplu, Rupert Murdoch, presedinte si detinator a 30% din actiunile News Corporation din Australia, descrie obiectivul companiei sale ca "o casatorie a programelor News Corporation cu mijloacele de a le distribui" in lumea intreaga: "sa detii toate formele principale de program - stiri, sport, filme si spectacole pentru copii - si sa le aduci via satelit sau cu statii TV in casele din SUA, Europa, Asia si America de Sud".

Pentru a indeplini acest obiectiv rapid, din 1995 pana in 1997 R. Murdoch a intrat in parteneriate in Statele Unite, Europa, America Latina si Asia. In niciun caz particular, compania sa nu a lucrat singura.

Aliantele strategice intre companiile aeriene permit liniilor partenere sa functioneze ca transportator fara sa investeasca unul in celalalt. Firmele raman separate si isi pastreaza capitalul. Astfel de aliante nu sunt insa intotdeauna de condus, dupa cum se poate observa din disputele dintre KLM si Northwest si dintre KLM si Continental Airlines, si intampina adesea greutati ce provin din regulamentele guvernamentale si din schimbarea necesitatilor companiilor, ducand la schimbarea frecventa a partenerului. Uneori, aliantele majore pot fi adesea primul pas intr-o fuzionare, cum ar fi KLM si Alitalia in 1999[19] .

Firmele de automobile au format aliante cu concurenti, neconcurenti, concurenti potentiali si furnizori. Consortiul Airbus s-a format astfel incat tarile europene sa poata sa castige masa de resurse vitale necesare pentru a putea concura cu Boeing/McDonnell-Douglas. Coca-Cola a folosit societati mixte pentru a-si stabili pozitia rapid in Rusia si Europa Centrala.

In 1999, Deutsch Bank a folosit aliante strategice cu parteneri locali in loc de fuzionari majore, pentru a se extinde in Europa, cu scopul de a evita manevrele politice generate de o expansiune prea agresiva.

Citigroup a cumparat pachetul majoritar al celei mai bune banci corporale din Polonia, Bank Handlowy, pentru suma de un miliard de dolari, la inceputul anului 2000[20].

A fost o activitate frenetica de a forma aliante externe in Europa in 1999, pe masura ce firmele mici de comunicatii si telecomunicatii si-au unit fortele pentru a acoperi costurile trecerii la sistemul digital "si pentru a face marketingul pachetelor de programe TV, telefoane si servicii de Internet[21] . De asemenea, la mijlocul anului 1999, compania franceza Hachette a intrat intr-o alianta cu Pacific Publications din Australia pentru a publica revistele Elle si Elle Cuisine (Hachette) in Australia si Noua Zeelanda . Guvernele din lumea intreaga au folosit aliantele strategice cu afaceri multinationale in mai multe feluri: pentru a privatiza firme de stat in timp ce continuau sa obtina profit si, intr-un anumit grad, sa pastreze controlul; pentru a atrage capital in timp ce incercau sa dezvolte companiile locale; sa aduca tehnologie noua in tara si mai ales in tarile in curs de dezvoltare, sa imbunatateasca performanta economica generala, fara a pierde controlul asupra afacerilor locale in favoarea investitorilor straini.

Aliantele strategice intre un partener puternic si unul slab sunt doar in cazuri izolate eficiente. De obicei partenerul slab reprezinta o povara pentru mentinerea competitivitatii parteneriatului. In linii generale, experienta sugereaza ca fuziunile si achizitiile nu trebuie demarate, daca scopul principal este cresterea productivitatii. Esecurile inregistrate de multe achizitii si fuziuni de a creste productivitatea pot fi atribuite dificultatilor de a combina diferite stiluri manageriale si culturi organizationale.

Un parteneriat de succes trebuie sa prezinte autonomie si flexibilitate. Autonomia presupune ca alianta strategica detine o echipa manageriala proprie, deci un corp de directori propriu aliantei, masura care contribuie la eficientizarea procesului decizional, permitand solutionarea rapida a eventualelor conflicte care pot aparea. Flexibilitatea apare necesara in conditiile unui mediu dinamic, cand este necesara adaptarea rapida la modificarile mediului.

Egalitatea referitoare la raportul de putere de exemplu 50%-50% in cazul unei aliante strategice la care participa doi parteneri motiveaza si impulsioneaza egal partenerii, constituind de cele mai multe ori cea mai eficienta forma de participare. Astfel, strategia de cooperare nu reprezinta o alternativa la strategia concurentiala, ci doar un mijloc de a obtine un avantaj concurential durabil in relatia cu rivalii din afara aliantei.

Strategiile globale sunt foarte bine prefigurate de presedintele corporatiei japoneze Sony, care a afirmat ca "cea mai buna cale de a deveni global ar fi aceea de a deveni local peste tot in acelasi timp", iar acest lucru, in conditiile dezvoltarii actuale, nu poate fi realizat decat prin cooperarea intre organizatii.

Fiecare firma are nevoi specifice, care dicteaza daca sau cum pot fi utile aliantele strategice in implementarea schemei sale strategice.In contextul globalizarii, intreprinderile au inceput sa se indeparteze tot mai mult de la o structura simpla aflata in proprietatea integrala a unui grup restrans de persoane si sa accepte forme federative de organizare, fenomen care a capatat o amploare deosebita odata cu proliferarea sistemului de aliante si de retele strategice.