Marcarea si elemente de proprietatea industriala

Marcarea si elemente de proprietatea industriala

1 Elemente definitorii ale marcilor

Legea nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice, defineste marca "un semn susceptibil de reprezentare grafica servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele apartinand altor persoane".

Semnele distinctive care pot fi inregistrate ca marci sunt: * cuvinte originale sau apartinand vocabularului unei limbi (care nu trebuie sa constituie denumirea generica a bunurilor sau serviciilor pentru care este creata marca respectiva); * nume si prenume; * specimene de semnatura; * litere si cifre; * desene, figuri si pictograme; * portrete umane; * colectii de cuvinte sau semne grafice si semne complexe; * forme tridimensionale (forma produsului sau a ambalajului acestuia); * culori sau combinatii de culori; * mesaje muzicale.

Cu alte cuvinte, marca este alcatuita dintr-un ansamblu coerent de elemente, respectiv din componente verbale si componente figurative.

Componentele marcii sunt numele de marca si sigla logotipul emblema si design-ul.

Numele de marca poate fi compus dintr-un singur cuvant, in acest caz pot fi folosite: * substantive proprii (nume particulare sau pseudonime, nume din mitologie, nume istorice sau denumiri geografice), exemple: "Hermes", "Ford", "Tofan" etc.; * denumiri din vocabularul curent (substantiv comune, adjective, verbe, adverbe). Exemple: "Whirlpool", "Arrow", "Shell" etc.; * cuvinte fara semnificatie (cu conditie sa aiba o rezonanta placuta, usor de receptionat, memorat si de pronuntat), exemple: "Texaco", "Intel", "Sony" etc. Numele de marca poate fi compus si din mai multe cuvinte, exemple: Alfa Romeo, Hewlett Packard etc.

Alaturi de numele de marca se pot folosi si cifrele, care semnifica anumite variante ale modelului, anul aparitiei, o anumita caracteristica de calitate etc., exemplu Porsche 911 etc.

Sigla are la origine, cel mai adesea, un nume sau o denumire compusa din mai multe cuvinte. Ea este o prescurtare cu ajutorul initialelor, facilitand astfel citirea, pronuntarea si memorarea. Exemple: FIAT (Fabrica Italiana Automobili Torino), IBM (International Bussines Machine), ICI (Imperial Chemical Industries), AMD (Advanced Micro Devices), ELF (Essences et Lubrifiants de France), BMW (Bayerische Motoren Werke), HP (Hewlett Packard) etc.

Logotipul este reprezentarea vizuala a numelui de marca si se  caracterizeaza prin:

prezenta unor elemente pur figurative: linii curbe, sublinieri, incadrari etc.;

prezenta unei culori sau asocierii mai multor culori. Exemple: culoarea galbena a marcii Kodak, culoarea verde a marcii Perrier etc;

prin caractere tipografice si caligrafie specifica. Exemple de acest gen sunt logotipurile gigantilor produselor software (Microsoft), respectiv hardware (Intel):

Emblema este un element cu ajutorul careia firma poate face referiri la originea sa geografica, la filozofia pe care o promoveaza sau la obiectul sau de activitate. In acest scop pot fi utilizate figuri geometrice, obiecte sau instrumente, personaje reale sau imaginare, reprezentari din lumea animala, vegetala sau minerala. Exemple: marcile firmelor Puma, Alfa Romeo, Audi. Design-ul se refera la marimea, forma, culorile si materialele care definesc un produs sau ambalajul acestuia, precum si la grafica logotipului si emblemei. Exemple: recipientul de la Coca-Cola, Pepsi-Cola etc.

2 Functiile marcii

Importanta si necesitatea utilizarii marcii sunt puse in evidenta de functiile pe care aceasta le indeplineste in raport cu producatorul, consumatorul si distribuitorul.

Functiile marcii pentru producator:

semn de proprietate si de diferentiere, marca fiind un indiciu cu privire la proprietarul produsului respectiv, produs care capata prin marca si un element de diferenta fata de produsele concurente;

functia de autentificare permite firmei sa revendice crearea unui produs, asumandu-si paternitatea acestuia si garantand totodata pentru calitatea sa;

functia de comunicatie prin semnele si simbolurile care i se asociaza, marca transmite o idee de valoare care asociaza produsului un anumit nivel calitativ, iar atunci cand se asociaza cu diferite teme istorice, zone geografice sau anumite personaje, ea faciliteaza comunicarea cu diferite categorii de public;

functia de publicitate, deoarece marca reprezinta o componenta importanta in acea "aureola de marketing" ce invaluie produsul si poate avea - uneori - influente mai puternice chiar decit caracteristicile intrinseci ale produselor.

Functiile esentiale ale marcii pentru consumator:

functia pragmatica, ea fiind cea care ajuta consumatorul sa identifice si sa recunoasca instantaneu un produs; contine functiile de identificare (prin intermediul numelor si simbolurilor care ii sunt specifice, marca trimite consumatorul cu gandul la acea configuratie unica a atributelor produselor, de exemplu: Adidas pentru pantofii sport, Ness pentru cafeaua solubila etc.) si distinctiva, in cazul produselor care nu se deosebesc esential prin compozitie, forma sau culoare (de exemplu: detergenti, sampanie) marca reprezinta singurul element cu ajutorul caruia ele pot fi diferentiate;

functia de garantare a calitatii o marca de prestigiu reprezinta garantia celei mai bune calitati a produsului sau serviciului;

functia functia de personalizare marca oferind consumatorului posibilitatea sa-si manifeste personalitatea (originalitatea atat in plan psihologic, cat si in plan social);

functia ludica, corespunde satisfactiei si placerii pe care un consumator o poate resimti in procesul de cumparare, alegand marca preferata, dintre altele similare.

In cadrul unei firme de distributie, marca poate juca un dublu rol, in functie de raportul de forte intre marca producatoare si marca distribuitoare. Astfel, o marca producatoare puternica pune in valoare marca distribuitorului, contribuind la sporirea fidelitatii consumatorilor. In acelasi timp, o marca distribuitoare puternica este in masura sa garanteze pentru produsele marcii producatorului, de aceasta data marca producatorului beneficiind de clientii fideli ai distribuitorului sau unitatii comerciale.

Aceasta atragere reciproca de clienti este foarte evidenta in cazul in care firma producatoare colaboreaza cu o mare retea de distributie.

Pentru a satisface deopotriva obiectivele si interesele intreprinderii si consumatorilor, o marca trebuie sa indeplineasca o serie de conditii:

sa fie clara, expresiva si sa se pronunte usor (sa fie eufonica);

sa aiba caracter distinctiv si de noutate, pentru a se evita confuzii cu alte marci similare;

sa nu induca in eroare publicul asupra caracteristicilor intrinseci ale produselor la care se refera (sa nu fie deceptiva);

sa fie usor de memorat;

sa fie atragatoare din punct de vedere al modului de prezentare si sa transmita corect mesajul dorit;

sa aiba, pe cat posibil, o semnificatie legata de produsele in cauza, ori de activitatea intreprinderii in general, fara a avea un caracter descriptiv.

3 Tipologia marcilor

In literatura de specialitate exista mai multe criterii de clasificare a marcilor, corespunzatoare unor abordari diferite a domeniului in discutie.

a)In viziunea marketingului, marcile pot fi grupate in patru mari categorii:

marca-produs (se identifica, de obicei, cu produsul, avand rolul de a asocia acestuia un nume si o promisiune publicitara specifica. Este specifica produselor de intretinere si igiena, precum si celor alimentare);

marca-gama (se utilizeaza pentru a acoperi un ansamblu omogen de produse, apartinand aceluiasi producator si este caracteristica produselor cosmetice si celor alimentare);

marca-umbrela (ea acopera produse eterogene, din game diferite. Se mizeaza pe notorietatea puternica a numelui respectiv si pe imaginea favorabila detinuta pe un anumit segment de piata);

marca-garantie (ea desemneaza o marca legata de mai multe game complexe de produse, care sunt acoperite, la randul lor, de mai multe marci-produs sau marci-gama. Garantarea unei marci se poate realiza prin utilizarea prefixului marcii-garantie in numele de marca specific produsului, sau prin semnalarea marcii fabricantului  pe produs).

b)Abordarea proprie stiintei marfurilor permite clasificarea marcilor folosind sase criterii distincte:

dupa destinatie: marca de fabrica (se aplica de catre producator), de exemplu: Coca Cola, Kodak, Unilever, Procter & Gamble, Mercedes Benz etc.; marca de comert (se aplica de firma de comert), de exemplu: Quelle, Trident, Carrefour, Metro, Mall etc. Avand in vedere criteriul destinatiei, statisticile demonstreaza ca in momentul actual numarul marcilor de fabrica este mult mai mare decat cel al marcilor de comert, desi importanta acestora din urma a sporit spectaculos in ultimii ani, datorita perfectionarii sistemului de distributie a produselor.

dupa obiect sunt marci de produs si marci de servicii.

La randul lor marcile de produse pot fi: -marca pentru fiecare produs al intreprinderii (de exemplu, companiile producatoare de tigarete au inregistrat marci separate pentru fiecare din produsele lor - Colgate Palmolive are marci individuale ca Axion, Ajax, Palmolive, Colgate etc.); -marca pentru fiecare linie de produse a intreprinderii (situatia aceasta este frecventa in lumea automobilelor, unde marii producatori au pastrat marcile initiale ale firmelor pe care le-au cumparat - FIAT comercializeaza autoturisme cu marcile FIAT, Ferrari, Maserati, Alfa Romeo, Lamborghini etc, concernul Volkswagen are ca marci proprii Volkswagen, Audi, Seat, Skoda);

-marca pentru toate produsele intreprinderii (Sony, Philips); -marca structurata pe mai multe niveluri (exemplele sunt numeroase in cazul produselor cosmetice si de curatat, a autoturismelor etc. Astfel, Colgate Palmolive produce pasta de dinti Colgate Anti Tartru, Colgate Dual Floruri, Colgate Herbal, Colgate Baking Soda etc., gama Gillette Series contine produsele Pacific Light, Cool Wave, Wild Rain etc.);

Marcile de servicii sunt de mai multe feluri: -marci aplicate pe produse, indicand prestatorul (se aplica de prestatorii de servicii legate de anumite produse: spalatorii - Nufarul, servicii de protectie prin alarma - Viper etc.); -marci nelegate de existenta fizica a unui produs (servicii bancare - Citibank, Banca Nationala a Romaniei, turistice - Marriot, Hilton, Sheraton, de telecomunicatii - CNN, NBC, PRO TV etc., agentii de presa - France Press, Agerpress, posta si mesagerie - DHL, transporturi - British Airways, Alitalia, Tarom; -marci aplicate pe instrumentele folosite in prestarea serviciului (biletele de spectacol, bilete turistice, vesela din hoteluri si restaurante, cartelele magnetice etc.);

dupa titularul dreptului de marca: -marci individuale (apartin unei singure persoane, juridica sau fizica, sunt cele mai comune tipuri de marci); -marci colective (apartin unor organizatii nationale, regionale sau internationale de producatori, comercianti sau prestatori de servicii. Ele au rolul de a spori increderea clientilor in calitatea sau originea produselor sau serviciilor respective si sunt supuse unui regim special);

dupa normele de reglementare: -marci facultative (in majoritatea cazurilor, aplicarea marcilor este facultativa, dreptul de decizie revenind producatorului, comerciantului sau prestatorului de servicii); -marci obligatorii (exista si situatii cand interesul general al societatii determina obligativitatea marcarii produselor/serviciilor, cum este cazul marcarii armelor de foc, munitiei, metalelor pretioase etc.; aceste semne au semnificatii si functii particulare, specifice domeniului);

dupa modul de comunicare a informatiei: -marci verbale (se refera la utilizarea unilaterala a unor combinatii de litere, cuvinte sau combinatii de cuvinte); -marci figurative (in acest caz este vorba de folosirea unor elemente grafice, care pot fi insotite si de numele de marca);  -marci sonore (pentru sporirea impactului asupra clientilor-consumatori si pentru personalizarea unei anumite activitati se pot folosi combinatii de note muzicale. Este cazul unor posturi de radio care transmit o anumita succesiune de note muzicale pentru a-si marca inceputul emisiunii);

alte tipuri de marci -marca de certificare (este marca ce indica faptul ca produsele/ serviciile pentru care este utilizata sunt certificate de titularul marcii in ceea ce priveste calitatea, materialul, modul de fabricatie a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici); -marca de conformitate cu anumite standarde; -marca defensiva (are rolul de a impiedica inregistrarea de catre terte persoane fizice sau juridice a unei marci asemanatoare, deci de a asigura o protectie marita. Pentru aceasta se efectueaza niste modificari de detaliu ale marcii inregistrate); -marca de rezerva (motivatia utilizarii sale este asemanatoare cu cea de la marca defensiva, nefiind creata cu intentia declarata de a fi folosita, ci doar pastrata ca rezerva, in caz de necesitate. Se deosebeste de marca defensiva prin faptul ca nu are la baza o alta marca, a carei protectie s-o intareasca); -marca anterioara (este marca inregistrata, precum si marca depusa pentru a fi inregistrata in Registrul National al Marcilor, cu conditia ca ulterior sa fie inregistrata); -marca notorie (atunci cand marca respectiva are o larga recunoastere, apartine unei companii cu traditie si renume, care si-a obisnuit clientii cu produse/servicii de calitate ridicata, constanta); -marca colectiva (aceasta este destinata a servi la deosebirea produselor sau serviciilor membrilor unei asociatii de produsele sau serviciile apartinand altor persoane); -contra-marca (din dorinta de a-si spori veniturile, unii producatori sau distribuitori apeleaza la tehnici imitative, in sensul ca folosesc pentru produsele lor nume de marca, design sau culoare a ambalajului ce imita cat mai bine elementele specifice unui produs similar de pe piata, dar posesor al unei marci notorii. Exemple: PLIMA in loc de PUMA, Pawasonic in loc de Panasonic etc.).

4 Protectia marcilor la nivel international si european

Dinamica ofertei de marfuri si dezvoltarea comertului mondial au impus ca o necesitate protectia proprietatii industriale si intelectuale, un segment important fiind rezervat domeniului marcilor.

Desi majoritatea tarilor au adoptat legi referitoare la protectia proprietatii industriale, exista si preocupari la nivel international privind reglementarea acestui domeniu.

O prima incercare de reglementare a fost o conventie internationala privind protectia proprietatii industriale, denumita si Conventia de Uniune de la Paris[1]. In articolul 2 al conventiei se prezinta formele de proprietate industriala care fac obiectul reglementarii: brevetele de inventie, desenele si modelele industriale, modelele de utilitate, marcile de fabrica, de comert, de serviciu, numele comercial, indicatiile de provenienta sau denumirile de origine. Pe baza Conventiei de la Paris s-au incheiat mai multe aranjamente speciale, dedicate diferitelor aspecte ale proprietatii industriale si intelectuale. Astfel, inca din 1892 a intrat in vigoare Aranjamentul de la Madrid privind inregistrarea internationala a marcilor, care prevede posibilitatea obtinerii protectiei unei marci in mai multe tari, printr-o inregistrare unica, denumita inregistrare internationala.

Avantajele utilizarii acestui sistem sunt:

un formular unic de cerere pentru inregistrare;

utilizarea unei singure limbi de lucru (franceza);

plata taxelor intr-o singura moneda (franci elvetieni);

posibilitatea de a inscrie, prin intermediul unei singure cereri, orice modificare referitoare la inregistrarea internationala; modificarea, odata inscrisa, avand efect in toate tarile acoperite de inregistrarea internationala;

posibilitatea de a efectua reinnoirea inregistrarii internationale, prin simpla plata a taxelor cerute la Biroul International, reinnoirea avand efect in toate tarile acoperite de inregistrarea internationala.

In ultimul timp au aparut si unele preocupari vizand perfectionarea sistemului. In acest context, in anul 1989 a fost adoptat Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind inregistrarea internationala a marcilor, care a introdus unele modificari, in sensul extinderii unor prevederi. Acest protocol a fost semnat de 27 de state, intre care si Romania (in anul 1998).

In ceea ce priveste interventia comunitara in privinta protectiei marcilor aceasta s-a concretizat prin urmatoarele trei masuri:

directiva care armonizeaza aspecte ale legislatiilor nationale privind marcile (Directiva CEE 89/104 - 1988);

un regulament ce instituie marca comunitara (Regulamentul 40/94 al Consiliului CEE);

un regulament ce vizeaza interzicerea la frontiera a importului definitiv, in cadrul Comunitatii, de produse cu marci contrafacute (Regulamentul 3842/86 al Consiliului CEE).

Arhitectura comunitara a dreptului marcilor prevede coexistenta regimurilor nationale ale marcilor cu cea a marcii comunitare. Tinand cont de interesul si necesitatile lor, operatorii economici vor putea alege intre marcile nationale, pentru fiecare teritoriu national, si marca comunitara, pentru intreg ansamblul Comunitatii, marca care indeplineste trei functii majore:

garanteaza originalitatea bunurilor si/sau serviciilor pentru care a fost creata;

garanteaza calitatea absoluta a acestor bunuri si/sau servicii;

reprezinta un mijloc de comunicare bazat pe publicitate si reclama.

Orice firma poate solicita inregistrarea unei marci in UE. Toate persoanele fizice si juridice pot inregistra marci, organismul abilitat in acest sens fiind OHIM - Oficiul de Armonizare pe Piata Interna. Sediul central al acestui organism se afla in Spania, localitatea Alicante. OHIM detine arhive publice ale inregistrarilor si isi asuma sarcina rezolvarii cererilor de validare a titlurilor inregistrate, alaturi de Curtile de Justitie din statele membre UE.

Marca inregistrata in UE confera proprietarului acesteia drepturi valabile pe intreg teritoriul comunitar, avand la baza o procedura singulara, care simplifica politica generala a marcilor inregistrate.

5 Protectia marcilor in Romania

Legea 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice, prin care Romania se aliniaza la standardele internationale, intregeste ansamblul reglementarilor din domeniul protectiei intelectuale. Institutia abilitata sa administreze aceasta lege este Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci (OSIM).

In lege sunt precizate atributiile ce revin OSIM, acest organism fiind autoritatea unica ce asigura in Romania protectia marcilor si indicatiilor geografice.

Marca, odata inregistrata valid, confera titularului sau un drept exclusiv, care sustine direct promovarea comerciala sau asigura protectia fata de potentialii concurenti.

Titularul marcii poate cere instantei judecatoresti competente sa interzica tertilor sa foloseasca in activitatea lor comerciala:

un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost inregistrata;

un semn care, data fiind identitatea sau asemanarea cu marca ori data fiind identitatea sau asemanarea produselor sau serviciilor carora li se aplica semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost inregistrata, ar produce in perceptia publicului un risc de confuzie, incluzand si riscul de asociere a marcii cu semnul respectiv;

un semn identic sau asemanator cu marca pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este inregistrata, cand aceasta din urma a dobandit un renume in Romania si daca, din folosirea semnului, fara motive intemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele marcii sau folosirea semnului ar cauza titularului marcii un prejudiciu.

Titularul marcii poate cere sa fie interzise tertilor urmatoarele actiuni (dar numai dupa publicarea marcii):

aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje;

oferirea produselor sau comercializarea ori detinerea lor in acest scop sau, dupa caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn;

importul sau exportul produselor sub acest semn;

utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.

Titularul marcii nu poate cere sa se interzica unui tert sa foloseasca in activitatea sa comerciala:

numele/denumirea sau adresa/sediul titularului;

indicatii care se refera la specia, calitatea, destinatia, valoarea, originea geografica, perioada de fabricatie a produsului sau perioada prestarii serviciului sub marca, precum si orice alte caracteristici ale acestora;

marca, daca aceasta este necesara pentru a indica destinatia produsului sau serviciului, in special pentru accesorii sau piese detasabile.

Inregistrarea marcii produce efecte din momentul depozitarii nationale reglementare a marcii, pentru o perioada de zece ani. La cererea titularului poate fi efectuata o reinnoire a inregistrarii la expirarea fiecarui termen de zece ani, cu plata taxei prevazute de lege. Neplata acestei taxe atrage decaderea titularului din dreptul la marca.

Cererea de reinnoire a inregistrarii marcii trebuie sa contina:

solicitarea expresa a reinnoirii inregistrarii marcii;

datele de identificare a titularului, precum si numele, domiciliul si sediul mandatarului, daca este cazul;

numarul de inregistrare a marcii la Registrul National al Marcilor;

data depozitului reglementar al cererii de inregistrare a marcii.

Cand titularul solicita reinnoirea numai pentru o parte din produsele si serviciile inscrise in Registrul National al Marcilor, el va indica si numele produselor/serviciilor respective.

6 Marcarea si etichetarea ecologica a produselor

Evaluarea impactului pe care il are utilizarea produselor si serviciilor asupra mediului, precum si integrarea in mediu a deseurilor rezultate in urma consumului, reprezinta o preocupare constanta a forurilor legislative la nivel national, regional si international.

Numeroase organisme guvernamentale, dar si neguvernamentale, au atras atentia asupra degradarii continue a mediului inconjurator, ceea ce a contribuit la introducerea unor sisteme de marcare ecologica intr-o serie de tari, preocupari in acest sens fiind remarcate si in tara noastra, mai ales in perioada post-decembrista, ca parte distincta a efortului Romaniei de aliniere la reglementarile existente pe plan european si international.

Economia de piata determina pe producatori si comercianti sa foloseasca diverse argumente care sa evidentieze superioritatea produsului sau serviciului propriu, in comparatie cu celelalte similare de pe piata. Acest aspect aduce in discutie si latura ecologica, mai precis modul concret in care eticheta reflecta preocuparile producatorului legate de protectia mediului

Marcarea ecologica face obiectul unor standarde internationale, adoptate la recomandarea ISO, respectiv familia de standarde ISO 14000.

Standardul ISO 14021 "Declaratii si etichetare de mediu", aparut la sfarsitul anului 1999, este primul acord international in probleme care trateaza etichetarea la scara globala. El nu se refera doar la ambalaje, ci la toate declaratiile de mediu, aplicate voluntar pe produse sau facute publice prin reclame, pe Internet etc. Aceste declaratii de mediu trebuie sa conduca la:

cresterea puterii consumatorilor, care sa stimuleze imbunatatirile de mediu;

declaratiile sa nu induca in eroare, deci sa fie clare si verificabile;

cresterea posibilitatii consumatorilor de a face alegeri pe baza unor informatii precise.

Standardul ISO 14021 cuprinde patru elemente "cheie":

cerinte de baza, care se aplica tuturor declaratiilor de mediu. Ele trebuie sa fie clare, sa nu induca in eroare sau sa conduca la greseli de interpretare si sa fie verificate;

utilizarea simbolurilor, deoarece multe declaratii de mediu pentru produse nu se fac folosind cuvinte, ci simboluri.

cerinte pentru evaluarea si verificarea declaratiilor de mediu, pentru ca declaratiile trebuie verificate inainte de a fi facute publice.

cerinte specifice pentru anumite declaratii, intrucat se stie ca unele declaratii de mediu sunt mai frecvent folosite decat altele.

Preocuparile tot mai intense de reducere a impactului negativ al proceselor si rezultatelor acestora asupra mediului ambiant sunt evidentiate, de-a lungul timpului, in multe tari, prin existenta unor marci nationale de etichetare ecologica. Prima initiativa de acest fel a fost Blue Angel, in Germania, care a inceput sa functioneze din 1978, urmata de multe alte marci.

Trasaturile comune tuturor acestor scheme de etichetare ecologica nationala sunt:

schemele sunt voluntare;

determinarea criteriilor ecologice este realizata pe baza ciclurilor de viata ale grupelor de produse;

nivelurile criteriilor de acordare sunt astfel stabilite pentru a incuraja dezvoltarea produselor cu impact minim asupra mediului;

sunt protejate legal de un simbol sau logo;

sunt revizuite periodic, tinand cont de dezvoltarea tehnologica si pozitia pe piata.

In conditiile proliferarii unor sisteme nationale de etichetare ecologica a produselor, a devenit necesara elaborarea unui cadru legislativ armonizat in acest domeniu.

Un prim pas in acest sens s-a facut prin Reglementarea CEE nr. 880/1992 a Consiliului UE care introduce un sistem unitar de eticheta ecologica la nivelul UE care are logo-ul "floare" si mai apoi prin alte regulamente si Decizii privind stabilirea unei proceduri de acordare a etichetei ecologice, privind contractul referitor la conditiile de utilizare a etichetei ecologice si privind stabilirea tarifelor si taxelor pentru etichetare ecologica.

Obiectivul general al etichetei ecologice este acela de a promova productia si vanzarea produselor care au un impact negativ redus asupra mediului, comparativ cu alte produse neetichetate ecologic din acelasi grup de produse.

Schema de etichetare ecologica europeana are doua tinte:

sa ofere consumatorilor o evaluare de incredere a impactului produselor asupra mediului;

sa promoveze productia si utilizarea produselor care au un impact minim asupra mediului.

Principalele trasaturi ale schemei de ecoetichetare sunt:

este voluntara - nu este stabilita pe baza unor standarde ecologice pe care producatorii sa trebuiasca sa le respecte, oferind posibilitatea producatorului sau comerciantului sa decida daca o aplica sau nu, astfel ca ea nu creeaza bariere comerciale;

este selectiva - este acordata numai acelor produse cu un impact minim asupra mediului;

este transparenta - criteriile au fost stabilite in concordanta cu ghiduri tehnice si stiintifice cu participarea larga din partea organismelor independente si neutre;

functioneaza printr-o abordare multicriteriala - criteriile nu se bazeaza pe un singur parametru, ci se sprijina pe studii care analizeaza impactul produsului asupra mediului de-a lungul ciclului de viata;

are o dimensiune europeana - un producator sau un comerciant care indeplineste criteriile pentru un grup de produse si obtine ecoeticheta poate vinde pe piata Uniunii Europene.

Eticheta ecologica este in mod normal acordata unui grup de produse. Teoretic, toate grupele de produse sunt eligibile ecoetichetarii, cu exceptia produselor alimentare, bauturilor si medicamentelor. In practica insa, acordarea ecoetichetei este limitata la un numar redus de grupe de produse (tabel 1), si anume:

Grupele eligibile de produse ecoetichetate in Uniunea Europeana

Tabelul nr.1

In procesul stabilirii criteriilor ecologice, specifice diferitelor categorii de produse, sunt implicate comisiile nationale de acordare a etichetei ecologice si Consiliul Etichetei Ecologice a Uniunii Europene (European Union Eco-labelling Board - EUEB).

Criteriile de acordare a etichetei ecologice pentru un grup de produse sunt valabile o perioada de 3-5 ani. Aceste criterii sunt revazute inainte de expirare si pot fi revizuite. In situatia in care sunt revizuite trebuie reinnoite contractele, iar daca criteriile sunt prelungite, automat si contractul va fi reinnoit. Eticheta ecologica poate fi utilizata de la data acordarii pana la sfarsitul perioadei de valabilitate a criteriului.

In Romania, prin transpunerea Regulamentului si Deciziilor europene privind etichetarea ecologica, a fost elaborata o hotarare de guvern privind stabilirea procedurii de acordare a etichetei ecologice. Scopul introducerii ecoetichetei romanesti este de a promova produsele care au un impact redus asupra mediului, pe parcursul intregului lor ciclu de viata, in comparatie cu alte produse apartinand aceluiasi grup de produse.

Hotararea nu se aplica:

substantelor sau preparatelor clasificate ca fiind foarte toxice, toxice, daunatoare mediului, cancerigene, toxice pentru reproducere sau mutagene, precum si bunurilor fabricate prin  procedee daunatoare pentru om sau pentru mediu si care pot dauna consumatorului in conditii normale de utilizare;

produselor alimentare, bauturilor, produselor farmaceutice;

aparaturii medicale destinate utilizarii in scopuri profesionale sau care este prescrisa ori utilizata de catre personal medical calificat, in conformitate cu legislatia in vigoare.

Eticheta ecologica se acorda la cerere - pentru grupurile de produse care indeplinesc urmatoarele conditii:

potential ridicat de protectie a mediului, care sa determine alegerea facuta de cumparator;

avantaje competitive pentru producatorii de bunuri si/sau prestatorii de servicii;

cerere mare de consum sau utilizare finala prin volumul de vanzari.

Grupele de produse pentru care se stabilesc criterii de acordare a etichetei ecologice romanesti sunt similare celor europene.

Eticheta ecologica cuprinde informatii simple, clare, exacte si stabilite pe baza stiintifica in ceea ce priveste aspectele de mediu care sunt luate in considerare la acordarea etichetei ecologice, cat si informatii privind motivele pentru care s-a acordat eticheta ecologica.

7 Elemente de proprietate industriala

Aceasta categorie de proprietate reprezinta un titlu legal asupra unor bunuri care sunt rezultatul creatiei mintii umane, in general bunuri intangibile. Acest titlu legal permite posesorului sa controleze utilizarea bunurilor respective.

Obiectele protectiei proprietatii industriale au fost definite de Conventia de la Paris pentru protectia proprietatii industriale (1883), si alcatuiesc trei grupe:

a) Creatii:

inventii (invention, engl.) - rezolvari tehnice (obiect, actiune, proces, tehnica) ale unor probleme din orice domeniu;

modele de utilitate (utility models, engl.) -  forme de protectie asigurata de inregistrarea sau acordarea unui brevet pentru inventii specifice, de regula domeniului mecanic;

desene si modele industriale (industrial designs and models, engl.) - prin care se protejeaza aspectul nou al unui produs avand functie utilitara; desenele se refera la creatii bidimensionale, iar modelele sunt creatii tridimensionale.

b)Semne distinctive

marci (trademarks, engl.) - semne reprezentabile grafic, avand ca rol esential deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele apartinand altor persoane;

indicatii geografice (geographical indications, engl.) - denumirea servind la identificarea unui produs originar dintr-o tara, regiune sau localitate, in cazurile in care are o calitate sau alte caracteristici determinante care pot fi in mod esential atribuite acestei origini geografice;

nume comerciale (trade names, engl.) - numele sau, dupa caz, denumirea sub care un comerciant isi desfasoara comertul (ex. General Motors, Xerox) sau denumiri consacrate pentru produse (nylon);

c)Reprimarea concurentei neloiale

Aceasta promoveaza mijloacele de aparare impotriva actelor de concurenta contrare practicii oneste in comert sau industrie.

Formele comune de proprietate intelectuala includ, intre altele: brevetul de inventie dreptul de autor marcile inregistrate secretul industrial

brevetul de inventie (patent, engl.) - protejeaza inventii (solutii sau idei originale);

dreptul de autor/editor (copyright, engl.) - drept acordat unui autor /editor prin care se protejeaza forma unei lucrari originale (literare, artistice sau tehnice) create/publicate si aspectele privind difuzarea, folosirea etc.;

marca inregistrata (trademark, engl.) - protejeaza modul (nume, logo, marca etc.) de identificare a unui producator sau surse de reputatie.

Aceste drepturi pot fi cedate, inchiriate (licentiate), uneori chiar folosite ca garantie, similar unei proprietati reale, dar, spre deosebire de acestea, au unele limitari specifice, cum ar fi limitarile in timp, insa prezinta si alte diferente, generate de natura lor intangibila. Drepturile de proprietate intelectuala sunt acordate in scopul incurajarii activitatii de creatie si contin dreptul proprietarului de a actiona in justitie pe cei care le incalca.

Unele state dezvoltate (Statele Unite, Marea Britanie) au venituri consistente din administrarea proprietatii intelectuale, ele fiind si principalele promotoare ale intaririi acestor drepturi pe plan international.

In legislatia privind proprietatea intelectuala din SUA se regasesc doua grupuri de drepturi:  (primary rights) si (sui-generis rights). In prima categorie sunt incluse: dreptul de autor (copyright), brevetul de inventie (patent), marca (trademark), desenul industrial (industrial design), modelele de utilitate (utility models), indicatia geografica (geographical indication), secretul de firma (trade secrets), drepturile asociate (related rights), numele comercial (trade names), numele de domeniu (domain names). In categoria drepturilor sui-generis sunt incluse: bazele de date (database rights), topografii de circuite integrate (mask work), creatii de varietati vegetale (plant breeders' rights), protejarea medicamentelor si a produselor pentru protectia plantelor (supplementary protection certificate) si protejarea culturii traditionale (traditional knowledge).

In anul 1884, 11 state au semnat, la Conventia de la Paris, constituirea Uniunii de la Paris pentru protectia proprietatii industriale, care a fost corectata de mai multe ori. Romania a aderat la Conventie in anul 1920.

Intr-o actiune paralela, in anul 1886, la Berna, s-a semnat, de catre reprezentantii a opt state, Conventia pentru protectia operelor literare si artistice, urmata de corectii si adaugiri repetate. Actual, Uniunea de la Berna cuprinde peste 110 state aderente. Romania a aderat la acest organism in anul 1927, cu ocazia Conferintei de la Roma a forului respectiv.

In anul 1967, cu ocazia Conferintei de la Stockholm in domeniul proprietatii industriale, s-a hotarat constituirea Organizatiei Mondiale pentru Protectia Proprietatii Intelectuale (OMPI), menita sa armonizeze legislatiile tarilor care fac parte din cele doua Uniuni - Paris si Berna. OMPI a inlocuit secretariatul reunit al celor doua Uniuni care functionase anterior cu numele de Birourile reunite pentru Protectia Proprietatii Intelectuale. Trebuie, deci, observat ca inca inainte de Conferinta de la Stockholm din 1967 se cazuse de acord sa existe un for unic in domeniul proprietatii intelectuale, care ingloba si proprietatea industriala, asa cum rezulta din art. 2 al Conventiei de la Berna.

In 1989, SUA a aderat la Conventia de la Berna, factor considerat de specialisti ca fiind benefic pentru asigurarea unui cadru global unitar in domeniul tuturor drepturilor de autor.

Din cele prezentate rezulta ca in domeniul drepturilor de proprietate industriala/intelectuala se converge catre o formula unica: drepturi intelectuale, cu centrare pe drepturile de autor in diferite ipostaze. De altfel, articolul 2 al Conventiei de la Berna pentru protectia operelor literare si artistice, incheiata la 9 sept 1886, arata ca proprietatea intelectuala cuprinde:

drepturile privind operele literare, artistice, stiintifice, interpretarile artistilor interpreti si executanti;

fonogramele si emisiunile radiofonice;

inventiile din toate domeniile activitatii umane;

descoperirile stiintifice;

desenele si modelele industriale;

marcile de fabrica, de comert si de servicii;

numele si denumirile comerciale;

protectia impotriva concurentei neloiale;

orice alte drepturi privind activitatea intelectuala in domeniul industrial, stiintific, literar si artistic.

La baza formularii acestei prevederi a stat principiul dupa care nu numai activitatea stiintifica, literara si artistica, ci si lucrarile din domeniul industrial in care sunt incorporate creatiile umane pot fi considerate opere. Inventia, marca, indicatia geografica, precum si desenul si modelul industrial - reprezentand opere de creatie intelectuala - au, alaturi de celelalte opere create de oameni, vocatie la protectie juridica.

Anterior adoptarii acestui document se stabilise ca reprezinta elemente de proprietate industriala creatiile mintii umane (inventii, marci, design industrial, denumiri de origine, nume comercial, la care s-au adaugat recent: topografia circuitelor integrate, noile soiuri de plante s.a.).

Din compararea ariilor terminologice rezulta ca semnificatia drepturilor intelectuale este suficient de cuprinzatoare pentru a include si materia drepturilor de proprietate industriala.

Organizatia Mondiala a Proprietatii Intelectuale (OMPI) este organizatie interguvernamentala (numara peste 150 de state - membri) si una dintre agentiile Organizatiei Natiunilor Unite, responsabila cu promovarea la scara mondiala a protectiei proprietatii intelectuale si cu administrarea tratatelor multilaterale care reglementeaza aspectele legale si administrative ale proprietatii intelectuale.

La finalul Rundei Uruguay (1994) a Acordului General pentru Tarife si Comert - GATT a fost negociata si s-a adoptat Conventia asupra aspectelor comerciale referitoare la drepturile de proprietate intelectuala (The Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property Rights - TRIPS), care este o conventie internationala administrata de Organizatia Mondiala a Comertului (World Trade Organization - WTO) si contine standardele minime pentru mai multe elemente de proprietate intelectuala.

Date fiind relatiile si influentele complexe dintre elementele de proprietate intelectuala si procesul general de dezvoltare este necesar sa se constientizeze nevoia de reglementari si rigoare in folosirea si administrarea acestor elemente. Cea mai importanta problematica din punct de vedere comercial,  in aceasta arie, se refera la:

transferul comercial si achizitia de tehnologie;

negocierea contractelor de licenta si acordurile de franchising;

exploatarea inventiei brevetate;

piratarea marcilor de fabrica si de comert, contrafacerea si imitarea etichetelor si ambalajelor;

licentierea marcilor;

protectia indicatiilor geografice ("denumiri de origine", pana in anii '90);

comercializarea imaginii unui personaj.

Caracterul marfar al acestor elemente si cresterea continua a pietei elementelor de proprietate intelectuala sunt numai doua argumente pentru studierea problematicii specifice acestora de catre specialistii din comert.