Atribuirea

ATRIBUIREA

Indivizii, in viata cotidiana, folosesc metoda observatiei empirice si incearca sa atribuie explicatii cauzale celor observate. Ex. daca un bloc se prabuseste - identificarea cauzelor este foarte importanta pentru a preintampina alte situatii asemanatoare. Daca intelegem de ce oamenii se comporta intr-un anume fel este important, prevenim si controlam acel comportament. Acest rationament sta la baza proceselor de atribuire.

Heider (1958) considera ca oamenii incearca sa-si construiasca propriile teorii despre cauzele comportamentului uman pe baza urmatoarelor principii:

Comportamentul uman este motivat. Daca identificam motivele, putem prevedea modul in care se vor comporta oamenii.

Cercetarea cauzelor lucrurilor domina gandirea majoritatii oamenilor.

Cand incercam sa explicam de ce oamenii se comporta astfel, facem distinctie intre:

--cauze interne - caracteristici de personalitate si abilitati

--cauze externe - presiuni sociale sau circumstante de mediu.

Teoria inferentei corespondente. Jones si Davis (1965) au demonstrat ca indivizii fac inferente corespondente. Altfel spus, comportamentul la care suntem martori este rezultatul unei trasaturi dispozitionale corespondente. Ex. un individ este brutal deoarece iritabilitatea este o trasatura stabila.

Pentru a face o inferenta corespondenta, trebuie sa luam in seama urmatoarele:

--Care este autonomia comportamentelor? (ex. paznicii de inchisori)

--Comportamentul observat poate avea efecte mai putin comune? (ex. sarbatorirea cuiva - la modul comun, la modul putin comun - sa-l inviti in locul in care l-ai cunoscut).

--Cat de dezirabil din punct de vedere social este comportamentul? (cazul cuiva care se prezinta imbracat neobisnuit la o inmormantare).

--Probabilitatea de a face inferente corespondente este mai mare in cazul comportamentului ce are relevanta hedonista (daca implica costuri sau recompense pentru observator).

Modelul covariantei lui Kelley (1967, 1973) - sustine ca oamenii folosesc principiul covariantei pentru a stabili daca trebuie sa atribuie comportamentul pe care-l observa unor cauze interne (dispozitionale) sau unora externe (ambientale).

Atribuirile care pot fi facute de catre un observator depind de urmatorii factori:

Consistenta - comportamentul observat are o frecventa mare.

Distinctivitatea - comportamentul observat este rar - distinctivitate mare sau frecvent - distinctivitate redusa.

Consensul - daca acel comportament este unic, consensul ar fi minim.

Consistenta Distinctivitate Consens Atribuire

redusa  cauta alta cauza

inalta  inalta inalta locus extern al cauzei

inalta  redusa redusa locus intern al cauzei

Modelul covariantei lui Kelley

Eliminarea sau augmentarea cauzei. Modelul lui Kelley face posibil, de asemenea, principiul augmentatiei. A fost exprimat astfel: "Unde se stie ca exista constrangeri, costuri, sacrificii sau riscuri implicate intr-o actiune, actiunea este atribuita mai mult actorului decat altcuiva". Ex. eroii, tortionarii.

De aici decurge schema cauzei suficient multiple - cazul d-nei Berindei cu infirmierul.

Schemele cauzale - sunt reprezentari mentale construite ca rezultat al experientei stocate in memorie. Kelley: "o conceptie cauzala este o expresie a modului in care doi sau mai multi factori interactioneaza in raport cu un tip particular de efect". Astfel rezulta o schema cauzala necesar multipla pe care putem aplica.

Eroarea de atribuire - sunt dovezi ca atribuirea este influentata de explicatiile dispozitionale ale comportamentului. Fiske si Taylor (1984) au denumit aceasta tendinta globala de a explica comportamentul in termeni dispozitionali ca eroare fundamentala de atribuire.

Ex. occidentali au un simt al responsabilitatii mai ridicat si atribuie cauzalitati interne. Rusii - cauzalitate externa (destinul).

Sunt dovezi transculturale pentru eroarea de atribuire - ortodocsi, budisti, protestanti.

O alta explicatie a erorii fundamentale de atribuire este aceea ca ea depinde de perspectiva din care este abordata. Se remarca aici efectul actor-observator. In conditii normale avem tendinta sa acordam mai multa atentie situatiei decat noua insine, cand suntem observati, o focalizam pe propria persoana.

Falsul consens. Ross et al. (1977) au demonstrat ca uneori ne cream propriul efect de consens, considerand ca propriul nostru comportament este tipic. In acelasi set de circumstante sustinem ca toti s-ar comporta ca noi. Acesta este efectul falsului consens. Ex. Studentii au purtat o pancarta publicitara. Si cei care au acceptat-o si cei care au refuzat-o au estimat, in procent de 62%, respectiv 67% ca toti ceilalti ar fi facut la fel. Marks si Miller (1988) au atribuit urmatoarele explicatii pentru ceea ce s-a intamplat:

Consensul este marit artificial prin obiceiul oamenilor de a se asocia cu alti oameni care au opinii similare.

Opiniile noastre sunt atat de personale incat nu luam in calcul nici o alternativa.

Exagerarea consensului ne justifica mentinerea opiniilor corecte.

Factorii pe care cercetarea i-a eliminat si care par sa influenteze consensul fals includ:

--Cat de importante sunt credintele si cat de siguri suntem de ele;

--Amenintarea externa;

--Statutul de membru al unui grup minoritar;

--Cauza si efectul - obtinem ceea ce meritam.

O alta sursa de eroare este aceea a credintei inradacinate conform careia lumea este, in esenta, un loc al dreptatii - ipoteza lumii juste descrisa de Lerner (1966) astfel: exista o corespondenta adecvata intre ceea ce fac oamenii si ceea ce se intampla cu ei. Ex. procesele politice.

Explicatii si extensii ale teoriei atribuirii. Schachter si Singer (1962) au demonstrat existenta a doua componente ale emotiei:

Excitatia care produce anumite efecte fiziologice.

Componenta cognitiva care ne ajuta la interpretarea starilor fiziologice pe fondul unor stari de teama, manie sau specifice altor emotii.

Exper. doua grupuri - primului adrenalina, altui grup o substanta placebo. Grupuri diferite de indivizi au primit explicatii diferite cu privire la efectele substantei administrate. Unora li s-au comunicat efectele corecte ale adrenalinei, altora ca vor avea o stare de paralizie si prurit, celui de-al treilea grup si al patrulea grup nu li s-au dat explicatii. Un asistent a incercat sa induca stari de furie si euforie la pacientii care asteptau in anticamera. Grupul dezinformat a avut cele mai puternice trairi emotionale. Rezulta ca in absenta unei cauze situationale, intra in scena cauza dispozitionala.

Aceste cercetari l-au determinat pe Valins (1966) sa testeze ceea ce se numeste paradigma dezatribuirii - cand ne aflam intr-o stare de excitatie fiziologica care nu indica in mod particular o cauza, vom cauta o cauza pentru a o atribui acesteia.

Nu este insa atat de usor sa manipulam emotiile iar rezultatele sintetizate se obtin, de regula, doar in laborator.