Cunoasterea

Cuvantul ,,Cunoastere" folosit in continuare se refera la stabilirea ferma in ceea ce noi suntem cu adevarat, deci este vorba despre o implinire.

Cautarea Sinelui implica o minte care a renuntat la ,,strategia cunoasterii". Proiectarea unui ,,Dumnezeu", a unui ,,Sine" a lui ,,unde" sau ,,cand" releva tocmai aceasta strategie pe care trebuie s-o eliminam cu desavarsire. Singura ,,tehnica" - la care te poti gandi se sprijina pe ,,arta de a asculta". Atunci cand acest gen de informatii precum cele de fata sunt prezentate auditoriului, e important ca acesta sa adopte o atitudine ,,activa in mod pasiv", trebuie ascultat cu extrema atentie si incercat in acelasi timp sa ne ascultam pe noi insine. Activitatea omului obisnuit e alcatuita din reactii care sunt expresia constitutiei sale egotice, omul obisnuit e un ,,Eu" inconjurat de obiecte agreabile sau dezagreabile, prietenoase sau ostile si tot ce actioneaza asupra lui il determina sa reactioneze in functie de dorintele/temerile sale. Ca urmare, toate reactiile lui sunt false, partiale, inadecvate pentru ca sunt fondate pe perspectiva sa egotica care are ca punct de plecare iluzia unui ,,eu" separat. In anumite imprejurari chiar si omul egotic raspunde la solicitarile lucrurilor in maniera spontana si adecvata si asta se intampla mai ales cand se confrunta cu ceva de-o noutate absoluta, ceva ce nu poate fi integrat in tiparele sale mentale.

Prezentarea invataturii traditionale implica o atitudine asemanatoare acelor stari de gratie cand noi am reusit sa iesim o clipa din starea egotica, aceasta stare de ascultare este intr-adevar primul pas pe Cale.

Succesiunea perpetua a dorintelor arata ca nu obiectul in sine e ceea ce dorim cu adevarat fiindca, daca ar fi asa, odata ce am intrat in posesia lui dorinta ar disparea.

Ceea ce dorim, de fapt, e Bucuria (ananda) care se afla concomitent in noi si in toate lucrurile. Constiinta omniprezentei acestei Bucurii s-a pierdut atunci cand am devenit un ego separat, uitand identitatea esentiala cu ea. Incepand cu acel moment, lumea obiectelor si dualitatea se ivesc, tocmai aceasta dualitate e cea care ne face incapabili sa descoperim prezenta Bucuriei in orice lucru si in noi insine. Nu mai suntem in stare sa recunoastem Bucuria decat in obiectele care corespund structurii noastre egotice. Placerea este, prin ea insasi natura ei, miscatoare si tranzitorie - de unde si caracterul ei trecator si inselator. Cand aceasta placere creste in intensitate si in puritate, nu se mai multumeste doar sa domoleasca dorinta, ci ajunge s-o indestuleze. pentru o clipa. Si tocmai atunci placerea face loc Bucuriei. Asadar, Bucuria nu tasneste decat prin anularea dorintei, adica a ego-ului. Tocmai de aceea Bucuria veritabila e impersonala, dincolo de ego. Cand ne cufundam in Bucuria perfecta, incetam sa mai fim noi insine; nu mai exista decat Bucuria, iar obiectul a disparut deodata cu subiectul.

Inainte de a intreprinde o cercetare in profunzime trebuie sa fii capabil de a privi in tine insuti. Asta nu inseamna ca trebuie sa te analizezi, sa te compari sau sa te evaluezi, ci pur si simplu sa te observi ca pe un obiect, si atunci cand observi cu maxima atentie ceea ce se iveste te afli intr-o stare corecta si lipsita de conflict. Devine astfel evident ca nici un fel de discipline nu-si mai au rostul fiindca lucrurile se elimina de la sine, prin discernamant, fata ca noi sa le ,,maltratam". Chiar in tehnica ,,renuntarii" exista inca urma de efort pentru ca  a vrea sa renunti la obiect implica totusi o anumita forma de disciplina.

Doar ,,reactia" fara efort si ,,fara alegere" - e cea care constituie criteriul Eliberarii. Alegerea unui obiect semnifica de fapt a te alege pe tine insuti, in timp ce a nu alege e totuna cu a te integra in totalitatea vietii, in care toate obiectele se contopesc, cu alte cuvinte numai cand noi nu mai alegem, lucrul se alege de la sine in noi insine.

In ceea ce priveste gandirea trebuie spus ca atunci cand gandesti, nu poti fi ,,martor", fiindca gandul si obiectul lui sunt ,,una", abia dupa ce actul gandirii s-a produs poti sa-ti dai seama ce ai gandit. Asta e o chestiune care trebuie foarte bine inteleasa. Pentru a ajunge sa te asculti, trebuie sa se instaleze treptat o anumita destindere.

Rostul obiectelor e sa ne trimita spre Constiinta, dar exista obiecte privilegiate pentru noi care conduc la Experienta non-duala - mai ales operele de arta. Atunci cand o opera de arta provoaca o rezonanta intima, personalitatea dispare, ego-ul se risipeste, astfel ca devii pentru o clipa expresia insasi a Unitatii. Cand vorbim despre un trandafir, noi nu vorbim decat despre amintirea perceptiei pe care o avem despre el si despre felul nostru personal de a concepe trandafirul: stim ca are cutare parfum, ca procura o adevarata desfatare la atingerea petalelor, ca floarea apartine cutarei categorii botanice, utilizari posibile, etc - toate astea fac poarte din cunoasterea acumulata de noi insine si din ceea ce am aflat de la altii. Cunostintele mai sus enumerate ne dau impresia ca stim cum arata floarea si atunci spunem ,,vad un trandafir". Dar fiinta reala a trandafirului n-o vedem niciodata. Pentru a cunoaste trandafirul e suficient sa fim ,,noi insine", pentru ca esenta noastra si cea a trandafirului e aceeasi Esenta. Atunci cand te-ai stabilit in propria ta Esenta comunici cu Esenta oricarui lucru.

Starea inconfundabila ce se iveste atunci cand te asculti cu adevarat pe tine insuti trebuie primita fara a incerca s-o manipulezi, s-o tratezi ca pe un punct de plecare al unor serii deductive, fiindca astfel poti distruge orice posibilitate de intelegere autentica. Calitatea, savoarea si plenitudinea acelei stari inconfundabile depind de puritatea acestei atitudini. Realizarea non-duala nu poate fi sesizata de catre minte fiindca ea depaseste capacitatea de intelegere si consta dintr-o ,,izbucnire suprema" care nu seamana cu starile anterioare de observare interioara. Ni se poate intampla sa cunoastem aceasta stare non-duala dar in aceste momente (de gratie) noi avem tendinta de a le escamota, eul nostru incercand sa le acapareze ca pe un obiect al desfatarii ceea ce denatureaza Experienta si o transforma intr-o caricatura. Insasi dorinta de a prelungi aceasta Experienta e ceea care o face sa dispara.

Noi suntem tot timpul in alta parte - ori inainte, ori in urma - dorim ceva sau regretam ceva insa niciodata nu ne aflam aici si acum. Aceasta fuga de prezent are o semnificatie profunda. Daca facem abstractie de prezent sau, mai curand, daca prezentul este incapabil sa ne ,,retina", se intampla astfel deoarece acest prezent ni se pare o realitate stiuta, deci lipsita de interes, ori ca o realitate deceptionanta.

Atata vreme cat n-am inteles ca Bucuria veritabila nu rezida in lucruri, ci in noi insine, singura noastra speranta sta in lucrurile viitoare. Tocmai din acest motiv noi traim total nepotrivit, aplecati si tinzand spre viitor. Ceea ce urmeaza sa intelegem este faptul ca prezenta in clipa prezenta e unicul punct de plecare veritabil si ca acest punct de plecare este, in acelasi timp, punctul de sosire.

Atata vreme cat ego-ul nu e intim convins de imposibilitatea oricarei fericiri obiective, el nu-si va indrepta atentia catre Necunoscutul non-obiectiv, ,,necunoscut non-obiectiv" pentru ca nici o calitate nu poate fi atribuita Sinelui fara ca acesta sa nu fie asimilat unui obiect al Cunoasterii.

Orice dorinta este, de fapt, cautarea Bucuriei perfecte, aceasta Bucurie perfecta apartine naturii Sinelui, deci orice dorinta e dorinta de Sine. Noi cautam Bucuria in obiecte doar datorita constitutiei noastre egotice.

Goana dupa fericire constituie insasi drama vietii egotice. Un prim pas este facut in momentul cand a fost inteles faptul ca obiectele nu contin Bucuria. Al doilea pas se obtine printr-o analiza a naturii obiectului adica recunoasterea faptului ca universul obiectelor, neputandu-ne oferi Bucuria, este o pura productie mentala. Aceasta descoperire trebuie sa produca, in principiu, oprirea mintii, deci Realizarea.

Incetarea totala a acestei activitati mentale produce disparitia in intregime a ceea ce oamenii obisnuiti numesc real, adica universul obiectelor. Singura disparitia acestei a dualitatilor si a multiplicitatilor poate permite descoperirea Unicei Realitati.

,,Cunoasterea fara obiect" e o experienta non-duala care nu e obtinuta nici printr-o acumulare de cunostinte nici prin disciplina sau asceza. Aceasta cunoastere e pur si simplu faptul ,,de a Fi" in mod lucid.

Ce se petrece atunci cand e satisfacuta o dorinta? Vedem ca satisfacerea unei dorinte nu-i altceva decat moartea ei si ca, in consecinta, cautand Bucuria noi nu cautam altceva decat moartea dorintei. Ceea ce dovedeste ca ultima noastra dorinta este ,,non-dorinta". Insa ,,non-dorinta" ii apare constiintei obisnuite drept neant. Totusi, in acest ,,neant" trebuie sa plonjezi cu ,,ochii-deschisi pentru a-i descoperi adevarata natura. In realitate, acest neant e experimentat de toata lumea in forme punctuale, infinitezimale, intre fiecare gand si de fiecare data cand o dorinta moare pentru a lasa locul alteia.

Daca se experimenteaza momentele de reculegere si de atentie profunda indreptate spre aceste ,,falii de neant vidul se va revela putin cate putin ca fiind plin si, in final, ca fiind Plenitudinea suprema. Trebuie sa ne mentinem cat mai des si cat mai lucid posibil in aceasta atitudine pentru a o face mai patrunzatoare si mai eficienta. O perspectiva noua, non-obiectiva, va putea atunci sa se instaleze progresiv si vom ajunge sa intelegem ca noi nu suntem ego-ul.

Astfel poti sa gusti cu o luciditate complet noua savoarea total nebanuita a clipelor de non-dorinta care se vor revela ca Plenitudine, Liniste si Pace.

Bucuria profunda si luminoasa experimentata e total diferita de ccea ce se numeste in mod obisnuit Fericire. Fiindca la acest nivel de constiinta nu poti spune ,,sunt fericit , deoarece Constiinta care ar face diferenta intre subiect si atribut ar fi o constiinta duala. E intr-adevar vorba aici despre ,,Pacea lui Dumnezeu care depaseste orice inteligenta (cum ar zice Sf. Pavel).

Calitatea si puritatea atentiei sunt conditiile sine qua non ale reusitei in demersul non-dual. Exercitiul acestei atentii pure presupune o eliminare completa a tuturor elementelor trecutului pentru ca puritatea autentica a clipei prezente sa fie pe de-a-ntregul perceputa. Trebuie deci sa uiti totul si ,,sa astepti fara a astepta nimic . Asta inseamna o stare de perfecta receptivitate care primeste si sesizeaza total noutatea eterna a fiecarei clipe.

In afara Sinelui, orice cunoastere inseamna cunoasterea obiectului. In consecinta, Sinele nu poate fi cunoscut decat intr-un mod non-dual. In aceasta Cunoastere, Sinele se reveleaza ca Existenta Pura, Constiinta pura fara obiect, si Fericire Pura.
Traim intr-o lume de obiecte care se schimba neincetat. Psihismul nostru se afla de asemenea intr-o schimbare continua. Avem impresia unei ,,Deveniri" universale. Acest lucru se intampla deoarece noi am uitat complet ca Sinele (Subiectul suprem) este subiacent eului si lumii, al caror ,,motor imobil" si ultim Cunoscator imuabil este. Pierderea Constiintei Sinelui este descrisa in traditia vedantina drept un proces de identificare cu obiectele. E un fel de uitare, de fascinatie, de irezistibila atractie. Mitul lui Narcis ilustreaza perfect aceasta cadere in obiect, aceasta absorbtie ,,aparenta" a Sinelui in valurile samsarei. Incepand cu acest moment, Sinele s-a uitat (pe sine), paradisul a fost pierdut si s-a ivit un ego care spune: ,,Eu sunt cel care face aceasta, eu sunt cel care sufera, eu sunt cel care gandeste".
Prin aceasta identificare Impersonalul devine, intr-un mod iluzoriu, personal. Cautarea Fericirii devine atunci o goana disperata, fiindca ego-ul pierzandu-si constiinta de Sine, care este deopotriva Beatitudine perfecta, cauta Fericirea in obiectele finite si efemere. Mai devreme sau mai tarziu, ego-ul va fi constrans sa recunoasca imposibilitatea de a gasi Fericirea veritabila in fiinte si in lucruri.
Pentru a iesi din acest marasm, trebuie sa facem apel la facultatea de discriminare pentru a distinge Realul de Ireal. In toate actiunile existentei, noi avem sentimentul ca suntem factorul activ. Acest sentiment este adevarat insa, totodata, iluzoriu. Se poate spune ca sunt intr-adevar factorul activ al tuturor actiunilor omului, ,,in calitate Subiect suprem, Sinele". Eroarea incepe in momentul cand ne consideram Subiectul activ propriu zis. Veritabilul subiect activ fiind Sinele imuabil, nu poate fi sesizat de catre minte. Sinele nu poate fi cunoscut decat intr-un mod supra-mental, non-obiectiv.
Prin urmare, orice tentativa de a percepe Subiectul in mod intelectual ajunge obligatoriu la iluzia ca ego-ul (,,minte-corp") este autorul actiunilor. Totusi, acest ,,mental-corp" nu este adevaratul agent. Nu e decat un instrument al manifestarii Sinelui - singurul Subiect si singurul Agent veritabil. Eroarea eu-lui survine in momentul in care uitam ca ,,mentalul-corp" actioneaza doar ca un instrument. Eroarea ego-ului consta, deci, in confuzia dintre instrument si agent. Cum s-ar spune, avem de-a face cu un agent care se pierde in propriul sau instrument.
Eliberarea este atinsa atunci cand se intelege ca ,,eul" (ca ,,minte-corp") nu e ,,subiect-agent", ca adevaratul ,,subiect-agent" este Sinele, ,,Subiectul Pur". Reluand aceasta tema cat mai des posibil, se obtine treptat desprinderea de eu, de ego (minte-corp), de simplul instrument, desprindere care ii permite Sinelui sa se trezeasca in propria lui natura.
Eroarea care sta la baza tragediei umane este faptul de a plasa bucuria in obiect. Ceea ce toti oamenii urmaresc este o perfecta stare, perfect stabila care sa fie, in acelasi timp, Bucurie, Pace si suprema Siguranta. Din nefericire, viata nu ofera nici o garantie de stabilitate si Bucuria pe care ne-o procura obiectul dorit este intotdeauna trecatoare.
Care este raportul exact dintre Bucuria trecatoare si obiectul ce ne-a procurat Bucuria? La prima vedere, pare sa fie un raport de la cauza la efect sau de la recipient la continut. Insa experienta ne arata ca acelasi obiect poate, in diferite momente, sa produca Bucurie, dezgust sau sa ne fie absolut indiferent. Asta dovedeste ca obiectul nu este producator de Bucurie, ci doar ocazia Bucuriei sau, mai exact, ,,declansator" al Bucuriei.
Cand obiectul ravnit ajunge, in cele din urma, sa-ti apartina, intri intr-o stare de non-dorinta, iar Bucuria se dovedeste a nu fi nimic altceva decat acest acces la non-dorinta. Cand Bucuria e perfecta iar non-dorinta totala, realitatea obiectului dispare. Nu mai exista decat Bucuria. Deci, obiectul n-a produs nimic si nici n-a dat nimic. Pentru ego nu a fost decat un punct de oprire.
Ori, obiectul nu este catusi de putin necesar pentru a obtine aceasta oprire. Intelepciunea (adica stiinta Fericirii) nu este altceva decat ,,stiinta de a te opri". In felul acesta realizezi o ,,oprire" fara obiect si prin asta chiar Bucuria perfecta.
Aceasta Bucurie perfecta pe care o cautam in lucruri se reveleaza astfel ca alcatuind fondul insusi al fiintei noastre si al Fiintei. Intelegerea acestui lucru poate fi considerata drept fundamentul propriu-zis al Realizarii.
Platon defineste dragostea ca ,,dorinta de a poseda vesnic ceea ce este bun". Dar dorinta sau dragostea Binelui nu poate fi conceputa fara o cunoastere, o experienta sau o amintire a Binelui. S-ar putea spune deci ca orice dragoste este o nostalgie, o dorinta dupa paradisul pierdut.
Omul aflat in ipostaza care precede orice demers eliberator, experimenteaza o lume a durerii si tristetii care face loc, uneori Bucuriei. Toate demersurile omenesti tind spre capturarea, fixarea si eternizarea acestor momente de Bucurie.
Greseala in care cad toti oamenii consta in impresia potrivit careia conditiile ce produc momentele de Bucurie sunt totodata producatoarele acestei Bucurii.
Eliberarea de aceasta eroare e foarte dificila si cere timp. Totusi ne vine in ajutor constatarea relativitatii acestor bucurii care, nu sunt intotdeauna produse de aceleasi conditii, fiindca ceea ce este o conditie a Bucuriei pentru unul nu e valabila si pentru celalalt si ceea ce era motiv de Bucurie ieri, nu mai este astazi. Astfel omul este impins pana la pragul adevaratei cercetari spirituale, care incepe cu intoarcerea la sine insusi. Aceasta revenire la sine este primul pas catre Sine.
Parcurgand acest drum, se descopera putin cate putin Bucuria fara obiect, Bucuria neconditionata, Bucuria de ,,A FI" din fiinta noastra. La originea intregului proces descoperim asadar Dragostea, care este dorinta pentru Bucuria perfecta. Aceasta Dragoste presupune o cunoastere, o amintire a Bucuriei. In ea insasi, nu este altceva decat pura energie vie, in miscare. Rezultatul cercetarii depinde exclusiv de utilizarea acestei energii. Toti iubim Bucuria si nu iubim altceva decat Bucuria. Trebuie sa intelegem bine ca noi nu avem cum sa dobandim Iubirea, caci in esenta noi nu suntem altceva decat ,,dorinta de Bucurie perfecta", adica in limbaj teologic ,,iubirea de Dumnezeu". Asadar ceea ce avem de dobandit este Cunoasterea Bucuriei perfecte.

Nimeni nu trebuie sa caute sa dobandeasca sau sa sporeasca Iubirea, ci doar sa se lamureasca asupra telului sau adevarat. Aceasta cunoastere salvatoare se obtine prin eliminarea cunostintelor, prin constientizarea faptului ca obiectele nu pot nici sa contina, nici sa produca Bucurie. Si aceasta constientizare constituie in final un act de discriminare. Ocazia acestei discriminari ne este oferita in toate ocaziile de Bucurie. Fiecare prilej de Bucurie ne permite sa vedem diferenta esentiala dintre ,,prilej" si Bucurie. De fiecare data cand aceasta distinctie este facuta in deplinatatea constiintei, exista acces la Bucuria Pura, la descoperirea Fiintei, a identitatii fiintei noastre cu Fiinta.