Dilemele sociale - interes personal si interes colectiv, alegeri cooperative si alegeri competitive

DILEMELE SOCIALE - INTERES PERSONAL SI INTERES COLECTIV, ALEGERI COOPERATIVE SI ALEGERI COMPETITIVE

1. Interes personal si interes colectiv

Interdependenta indivizilor reprezinta, probabil, trasatura fundamentala a socialului. In multe imprejurari, actele fiecaruia din noi nu depind numai de propriile eforturi, dar si de actiunile celorlalti. Thomas Hobbes, in cartea sa publicata in 1651, a invocat aceasta interdependenta pentru a funda ideea de stat: in lipsa statului, interesele indivizilor se ciocnesc violent. Fiecare urmareste scopuri personale si e oricand dispus sa-si cladeasca bunastarea pe nefericirea celorlalti. Statul constituie, potrivit ilustrului filosof, singura instanta care poate armoniza in oarecare masura interesele divergente, asigurand o stare de pace sociala. Un secol mai tarziu, un alt englez l-a contrazis pe Hobbes, aratand ca societatea nu poate prospera decat daca fiecare isi urmareste cu tenacitate interesul propriu. Nimeni nu lucreaza in folosul altuia decat daca, facand lucrul acesta, isi atinge scopurile lui. Pentru Adam Smith, societatea nu pune stavila realizarii intereselor individuale: complementaritatea acestora ingaduie indivizilor sa fie egoisti fiind, totodata, prin aceasta chiar, altruisti. Problema interdependentei va intra devreme in stiintele sociale - dupa 1950, atat economistii, cat si sociologii si psihologii o trateaza cu atentia cuvenita. In psihologia sociala se dezvolta, in deceniul al 6-lea, studiul jocurilor experimentale (gen dilema pizonierului) ca paradigma de cercetare a contradictiilor din interesele colective. Psihologii sociali au inteles, dandu-i dreptate lui Smith, ca exista situatii de pura cooperare, in care interesul grupului si cel al individului coincid, dupa cum exista situatii de competitie pura, in care ceea ce castiga un participant pierde celalalt - acestea din urma mai apropiate, desigur, de logica hobbesiana. Au inteles, de asemenea, ca foarte frecvente sunt asa-numitele situatii cu motive mixte, in care individul poate alege intre comportamente subintinse de motive diverse - interesul personal, interesul altuia sau al grupului ca intreg.

Articolul publicat de Garrett Hardin in 1968 are meritul de a fi evidentiat importanta sociala a ultimului tip de situatii. Autorul a descris "tragedia comunelor": un sat din New

England are o pasune care se afla la dispozitia tuturor taranilor. Acestia cad la invoiala sa trimita cate o vita pe aceasta pasune. Fiecare are interes sa mai trimita inca o vita, marindu-si Astfel profitul de pe urma bunului comun. Totusi, pasunea nu este foarte intinsa si nici foarte bogata, si daca toti fac lucrul acesta, iarba se termina si toti taranii pierd. Dilema consta in faptul ca urmarirea interesului personal de catre membrii comunitatii conduce la un dezastru ce-i afecteaza pe toti. Hardin a atras atentia ca societatea nu poate nicidecum functiona in stilul laissez-faire a carui apologie o face Adam Smith. Ghidati de interesul personal, oamenii nu numai ca-i prejudiciaza pe ceilalti, dar isi fac rau lor insile.

2. Alegeri cooperative si alegeri competitive

In orice dilema, individul are de facut o alegere cu privire la propriul comportament. El trebuie sa aleaga intre comportamente de care va beneficia grupul si comportamente de pe urma carora va trage numai el foloase. Prima alternativa este cea cooperativa, a doua cea noncooperativa. In dilemele sociale alegerea non-cooperativa conduce la foloase personale evidente, cel putin in viitorul imediat. Sa observam ca, chiar daca taranii anticipeaza deteriorarea completa a pasunii, strategia de a exploata mai intens decat ceilalti resursa comuna ramane cea mai rationala. In cazul in care se produce, realmente, epuizarea resursei, costurile vor fi impartite de intreaga comunitate.

Psihologul care a propus termenul de dileme sociale a fost Robyn Dawes (1980; vezi si Komorita si Parks, 1995; Orbell si Dawes, 1981; Messick si Brewer, 1983; van Lange, Liebrand, Messick si Wilke, 1992). In studiul sau de sinteza sunt amintite problemele grave pe care le pomenise si Hardin: suprapopularea, epuizarea resurselor (de minereuri, energie, etc.), poluarea. Sunt precizate doua propietati ale dilemelor sociale: "1. fiecare individ are un profit mai mare daca face o alegere non-cooperativa (de exemplu, daca foloseste toata energia disponibila, daca polueaza) decat daca face o alegere cooperativa, dar, 2. indivizii au de castigat mai mult daca toti coopereaza decat daca toti evita sa coopereze" (Dawes, 1980, p. 169). Foarte influent a fost si studiul lui John Platt (1973), desi terminologia lui nu s-a impus. De formatie behaviorista, acest psiholog a analizat "capcanele sociale", cum numeste el contextele de interdependenta, in termeni de intariri aplicate comportamentelor. El arata ca o astfel de capcana apare ori de cate ori un comportament ce se soldeaza cu recompense imediate are consecinte negative pe termen lung. La nivel strict individual (acestea ar fi capcane personale), fumatul este un excelent exemplu, ca si consumul in exces de alimente. In cazul ambelor conduite, efectele imediate placute se transforma in efecte cu totul neplacute dupa un timp. Platt a fost si el impresionat, ca multi cercetatori din stiintele sociale la vremea aceea, de cazul Kitty Genovese (uciderea tinerei femei sub privirile unui public pasiv a stimulat studiile asupra comportamentului de ajutorare). Autorul pe care-l urmarim a vazut in neinterventia celor care au asistat o capcana sociala. Spre deosebire de capcanele personale, aceasta are implicatii sociale - foarte plastic, autorul o numeste "eroul lipsa". El ofera, de asemenea, exemplul unei situatii in care, intr-o duminica seara, pe cand oamenii se intorc in oras din locurile unde si-au petrecut sfarsitul de saptamana, o saltea cade in mijlocul soselei de pe o masina. Ca si in cazul Genovese, eroul lipseste si aici: nimeni nu coboara din masina sa degajeze soseaua, fiecare preferand sa incetineasca si sa ocoleasca obstacolul. In sfarsit, Platt descrie capcanele colective, de felul tragediei comunelor, in care "rezultatele negative apar din cauza numarului prea mare a celor care profita" (Platt, 1973, p. 645). In capcanele colective, eroul salvator, chiar daca apare, nu poate rezolva problema - eforturile unui singur individ sunt cu totul insuficiente. Messick si McClelland (1983) au reluat conceptele lui Platt ca sa aduca o rectificare: ei au distins intre capcanele sociale (necorespondenta dintre rezultatele individuale si cele ale grupului) si capcanele temporale (necorespondenta dintre consecintele pe termen scurt si cele pe termen lung asupra unui individ). Cei doi autori au argumentat ca multe din dilemele sociale contin ambele tipuri de opozitie. Decizia de a profita de fondul colectiv, in tragedia comunelor, este o decizie rationala. Cel putin pe termen scurt, ea serveste intereselor personale. Cand este individul rational, cand isi urmareste interesul sau cand coopereaza? Kahan (1974) a facut lumina in aceasta privinta, argumentand ca in dilemele sociale avem de-a face, de fapt, cu doua tipuri de rationalitate aflate in conflict. Pe de o parte, rationalitatea individualista prescrie non-cooperarea, intrucat aceasta duce la beneficii mai consistente decat cooperarea, indiferent de ceea ce fac ceilalti. Pe de alta parte, rationalitatea colectivista indica drept solutie adecvata cooperarea, dat fiind ca beneficiile individuale pentru fiecare participant vor fi mai mari daca toti coopereaza decat daca nici unul nu coopereaza. Yamagishi (1986a) a propus una din cele mai interesante distinctii din campul theoretic al dilemelor sociale: distinctia dintre cooperarea elementara si cooperarea instrumentala. Primul tip de cooperare se refera la actele cooperative propriu-zise ale membrilor grupului (de exemplu, a-si reprima tendinta de a trimite o vita in plus pe pajistea comunitatii sau de a rupe pagini dintr-o carte imprumutata de la biblioteca publica). Cel de-al doilea termen, cooperarea instrumentala, conceptualizeaza situatiile in care membrii nu mai coopereaza in mod direct pentru realizarea scopului de grup, dar coopereaza pentru a produce o schimbare stucturala in grup, care sa faciliteze cooperarea; de exemplu, instituirea de pedepse pentru non-cooperatori sau instaurarea unei autoritati. Distinctia aceasta l-a ajutat pe Yamagishi sa descopere cateva aspecte interesante ale dilemelor sociale. El a pus in evidenta o relatie intre marimea grupului si cele doua genuri de cooperare: cu cat grupul este mai mic, cu atat cooperarea elementara este mai probabila; in grupurile mari, indivizii cu intentii de cooperare au tendinta de a se

angaja in cooperarea intrumentala. A relevat, de asemenea, o relatie intre increderea in ceilalti (pentru acest autor, un element esential in situatiile dilematice) si cooperarea instrumentala: cei ce nu au incredere in partenerii lor se angajeaza intr-o masura mai mare decat cei ce au incredere in cooperare instrumentala (Yamagishi, 1986b).

3. Exemple de dileme sociale

Dilemele sociale sunt extrem de frecvente si au consecinte din cele mai importante pentru existenta noastra cotidiana. Am mentionat dilema semnalata de Hardin, una din cele mai discutate. Alte dileme sociale cunoscute sunt (le prezentam dupa Baron, Kerr si Miller, 1992):

- dilema soldatului: soldatul ramane in viata daca se ascunde in transee pe timpul bataliei, dar daca toti soldatii fac lucrul acesta, batalia va fi pierduta si ei si ai lor pot pieri. Alegerea cooperativa: a infrunta primejdia in lupta; alegerea non-cooperativa: a se eschiva de la participarea la batalie.

- dilema controlului populatiei: familia numeroasa aduce tihna si fericire, dar suprapopularea poate determina declinul economic. Alegerea cooperativa: a avea putini copii; alegerea non-cooperativa: a avea multi copii.

- dilema barierelor vamale: fiecare tara profita daca celelalte tari nu pot patrunde pe piata nationala, dar daca toate tarile isi inchid pietele, economiile nationale si economia mondiala regreseaza. Alegerea cooperativa: a permite accesul pe piata proprie; alegerea non-cooperativa: a interzice total accesul pe piata nationala.

- dilema OPEC: oricare mare producator de petrol ar dori sa extraga cit mai mult pentru a-si maximiza profitul, dar cind fiecare extrage si vinde cit de mult poate, preturile scad si toti producatorii pierd.

- dilema sindicalistului: fiecare castiga neplatindu-si cotizatia, dar daca toata lumea face astfel, sindicatul inceteaza sa functioneze. Alegerea cooperativa: a achita cotizatia; alegerea non-cooperativa: a nu plati cotizatia.

- dilema televiziunii publice: fiecare telespectator este interesat sa nu plateasca taxa, dar neplata generalizata duce la desfiintarea institutiei. Alegerea cooperativa: a plati taxa; alegerea non-cooperativa: a nu plati taxa lunara.

- dilema bugetului: fiecare individ are interes sa nu-si plateasca impozitele, dar daca toti procedeaza astfel, bugetul este deficitar si statul nu mai poate functiona ca organism. In acest caz, a coopera echivaleaza cu a achita impozitele, iar a nu coopera cu neplata impozitelor.

Se poate usor constata ca multe din problemele politice sau sociale sunt, de fapt, dileme sociale. Dar dilemele sociale nu apar numai la scara unor grupuri foarte mari ca

natiunile sau comunitatile locale: ele sunt prezente si in viata grupurilor mici. De pilda, situatia in care mama face prajituri pentru musafirii ce vor veni seara se poate transforma intro dilema sociala. Fiecare membru al familiei are convingerea ca el poate sa manance prajituri inainte de sosirea musafirilor, dar daca toti procedeaza astfel, familia nu va mai avea ce oferi invitatilor. La fel, curatirea camerei studentesti de camin poate fi o dilema sociala. Cit timp exista sanse ca un alt coleg sa faca curatenie, fiecare se eschiveaza, economisind astfel timp si eforturi; dar daca toti cei ce locuiesc in camera se eschiveaza, atunci camera nu va fi niciodata curatata.

4. Jocurile experimentale

Teoria jocurilor reprezinta o analiza strategica a conflictelor de interese. Ea a fost

introdusa in stiintele sociale de Luce si Raiffa, care au publicat in 1957 o carte cu un impact urias. Jocurile experimentale trebuie vazute ca niste instrumente utile pentru testarea predictiilor teoriei formale a jocurilor. Teoria aceasta si jocurile experimentale au oferit cercetatorilor din stiintele sociale o noua metodologie pentru explorarea comportamentului uman in situatii de interdependenta si conflict.

Un joc experimental este o situatie in care fiecare din participanti (sau jucatori) are de ales una din mai multe alternative bine definite. Toate alegerile au consecinte atit pentru actor, cit si pentru ceilalti jucatori implicati, iar actorii sunt constienti de aceste consecinte. Cel mai cunoscut joc experimental este dilema prizonierului pentru doua persoane, expus intiia data in volumul lui Luce si Raiffa pe care l-am amintit. Doi barbati, Tom si Mike, acuzati de a fi jefuit o banca, sunt arestati si inchisi in celule separate. Incapabil sa le dovedeasca vinovatia, procurorul le propune un tirg. Fiecare prizonier poate alege intre a marturisi (alegerea non cooperativa in raport cu celalalt prizonier, care ar fi astfel denuntat), sau a nu marturisi (alegerea cooperativa). Propunerea procurorului ii face interdependenti: soarta lui Tom depinde nu numai de decizia sa, dar si de ceea ce hotaraste sa faca Mike. Daca Mike refuza sa marturiseasca, dar Tom o face, oferind probele necesare pentru ca tribunalul sa-l poata

condamna pe Mike, Mike va primi maximum de pedeapsa, 10 ani de inchisoare, in timp ce Tom va fi liber. Lui Mike i se ofera aceeasi oportunitate. Daca nici unul nu marturiseste, politia si procurorul nu au dovezi decit pentru o condamnare de un an. In sfirsit, daca amindoi recunosc de a fi jefuit banca, fiecare va primi o pedeapsa de 5 ani de inchisoare. Cum vor reactiona cei doi barbati, in conditiile in care se afla in imposibilitate de a comunica si de a se pune de acord? Daca Mike marturiseste, Tom ar face bine sa marturiseasca si el (5 ani de inchisoare) decit sa nu marturiseasca (10 ani de inchisoare). Pe de alta parte, daca Mike nu marturiseste, alternativa cea mai buna a lui Tom ramine tot aceea de a marturisi (libertatea); in acest caz, daca nu marturiseste, Tom se alege cu un an de inchisoare. Asadar, oricum ar sta lucrurile, alegerea cea mai inteligenta a lui Tom este aceea de a marturisi - ceea ce a urmarit, de fapt, procurorul. Totusi, daca, in cealalta celula, Mike ajunge la aceeasi concluzie si se hotaraste sa marturiseasca, atunci si el si Tom vor petrece 5 ani in inchisoare, ceea ce ar fi mult mai rau decit daca nici unul din ei nu ar marturisi (un an de inchisoare). Tom si Mike sunt prinsi intr-o dilema sociala (putem constata, acum, cata dreptate a avut Platt sa numeasca aceste situatii "capcane sociale"). Pentru fiecare din ei ar fi avantajos sa aleaga varianta non-cooperativa (sa marturiseasca totul politiei), dar daca amindoi aleg varianta care le satisface cel mai bine interesele personale, vor suporta consecinte extrem de neplacute Este limpede insa ca in situatiile sociale reale sunt implicati de obicei mai mult decit doi actori. Dilema prizonierului cu doua persoane poate fi extinsa. Un astfel de joc experimental extins (dilema cu n persoane) capteaza structura decizionala a problemelor din viata reala. Iata, spre a ne convinge, unul din cele mai cunoscute jocuri de acest gen, imaginat de Kelley si Grzelak (1972). Acesti psihologi au folosit grupuri de 10-15 persoane. Subiectii sunt invitati sa se aseze in jurul unei mese rotunde. Fiecare primeste cate doa cartonase de marimea cartilor de joc, ce au culori diferite. Li se spune ca pot castiga bani ridicand, la semnalul experimentatorului, unul din cartonase. Scopul participarii lor este, de altfel, acela de a castiga cat mai multi bani. In continuare, consemnul face o distinctie importanta intre cartonase: ridicarea unuia din ele aduce un castig mare, imediat (acesta este cartonasul interesului personal sau al alegerii non-cooperative) in vreme ce ridicarea celuilalt cartonas aduce un castig mai putin consistent persoanei, dar creste castigurile celorlalti jucatori (cartonasul interesului comun sau al alegerii cooperative). Kelley si Grzelak au variat structura de profituri individuale si colective, aceasta constituind principalul aspect al situatiilor de interdependenta colectiva care-i intere a. In orice caz, ne putem imagina o conditie experimentala in care cartonasul "non-cooperativ" inseamna un castig de opt puncte, iar cel "cooperativ" un castig de doua puncte, acesta din urma aducand, in plus, fiecaruia din ceilalti participanti, un profit de doua puncte. Intr-un grup de 15 membri, in cazul alegerii non-cooperative fiecare isi va trece in cont opt puncte, in vreme ce cooperarea tuturor ar aduce fiecaruia 30 de puncte. Jocul lui Kelley si Grzelak este astfel conceput incat urmarirea interesului colectiv de catre toti participantii este mult mai profitabila decat optiunile egoiste. Din pacate, rezultatele lor indica un nivel relativ coborat al cooperarii.

5. Paradigma resurselor

In cimpul extrem de vast al studiilor asupra dilemelor sociale, exista astazi doua

paradigme de cercetare dominante: paradigma dilemelor resurselor si paradigma dilemelor bunurilor publice. Dilema resurselor este inspirata de dilema descrisa de Hardin: o situatie in care o comunitate exploateaza nechibzuit o resursa pe cale sa se epuizeze - nici unul din participanti nu vrea sa se gindeasca la consecintele pe termen lung ale modalitatii actuale de folosire a resursei comune. In astfel de situatii, oamenii actioneaza in temeiul interesului personal imediat, ceea ce pe termen lung duce la pierderi sociale considerabile. Pentru a simula propietatile esentiale ale unei astfel de situatii, Jerdee si Rosen (1974) au dezvoltat o paradigma a managementului resurselor, in care fiecare membru al unui grup ia o serie de decizii cu privire la cit trebuie consumat din resursa. Designul lor a fost reluat de multi psihologi sociali, devenind un model de cercetare. Ei au cerut subiectilor sa-si imagineze ca sunt reprezentantii unor firme si ca liciteaza pentru contracte de productie. Li se spune din start ca telul lor este de a spori profitul firmei careia ii apartin. La fiecare sedinta de licitare, subiectii pot face fie o "oferta complexa", fie o "oferta simpla". Prima implica un cost mai mare, pentru ca tine seama de cheltuielile de control al calitatii, anti-poluare, conservare a resurselor naturale. Ea le aduce subiectilor un profit redus, mai cu seama daca partenerii lor, care reprezinta alte firme, nu fac acelasi tip de oferta. Totusi, pe termen lung, odata cu amortizarea investitiilor, aceasta oferta aduce tuturor profituri multumitoare, asigurand, in acelasi timp, prestigiul industriasilor. Pe de alta parte, subiectii sunt liberi sa inainteze oferta simpla, care nu include cheltuielile aditionale: ei propun astfel preturi mici si pot avea profituri imediate insemnate. Totusi, daca toate firmele hotarasc sa lucreze in felul acesta, profiturile tuturor vor scadea treptat. Subiectii primesc, in plus, o lista de profituri, din care inteleg ca daca toti fac oferta complexa, fiecare castiga cate 40 de dolari, iar daca toti fac oferta simpla, fiecare castiga cate 25 de dolari. Cu cat sunt mai multi cei ce prezinta oferte complexe, cu atat comunitatea fabricantilor castiga mai mult si cu cat sunt mai multi cei cu oferte simple, cu atat industria pe ansamblu castiga mai putin. Este clar ca fiecare subiect este avantajat daca el singur izbuteste sa vanda produse ce nu au incluse in pret cheltuieli aditionale. Lista cu profituri indica un beneficiu de 45 de dolari in cazul acesta, in vreme ce daca subiectul este singurul care face oferta complexa, va castiga numai 20 de dolari. Totusi, non-cooperarea colectiva duce la compromiterea profiturilor viitoare. Acest joc al deciziilor de afaceri modeleaza cu destula fidelitate dilemele cotidiene. Paradigma lui Jerdee si Rosen, desi sintetizeaza atat de exact reteaua interdependentelor din grup si dimensiunea temporala a dilemei, nu contine ideea de refacere a resursei - adeseori, in viata de zi cu zi, resursele comune sunt regenerabile. Ca atare, Jorgenson si Papciak (1981) au construit o alta simulare, foarte apropiata, intr-adevar, de tragedia comunelor. Subiectii lor au avut sarcina de a lua pentru folosinta proprie parti dintr-o resursa comuna: un fond de 40 de centi. Consemnul i-a informat ca trebuie sa se straduiasca sa adune cat mai multi bani, fara insa a epuiza fondul comun. Experimentatorii au organizat 50 de sedinte de aprovizionare, in cadrul carora fiecare din cei patru membri ai grupului pot cere intre 0 si 4 centi. Variabila noua introdusa de cei doi autori consta in faptul ca dupa fiecare doua incercari, fondul comun se improspateaza: mai precis, suma ramasa se dubleaza, fara insa a depasi vreodata cantitatea initiala - 40 de centi. Jocul ia sfarsit dupa cele 50 de incercari sau in momentul in care fondul comun s-a epuizat. Subiectii au cunostinta despre regula de regenerare a resursei comune, dar nu si despre numarul maxim de incercari la care vor lua parte. Evident, si in cazul acestei paradigme, individul are motive sa ia decizii noncooperative. Dar daca toti cer in mod repetat sume mari, fondul comun devine tot mai saracacios, iar reimprospatarea nu va mai ajuta la nimic. Sa observam ca resursa comuna poate fi, de asemenea, subutilizata, daca fiecare ia mai putin decit cantitatea suficienta pentru ca resursa sa se refaca dupa un interval de timp. Aceasta paradigma prezinta multe similaritati cu dilemele din viata de zi cu zi privind, de exemplu, economia de energie.

6. Bunurile publice

Paradigma bunului public este intrucatva diferita de dilema resurselor, desi ambele tipuri de dileme presupun existenta unei resurse comune, accesul liber la aceasta resursa si cooperarea voluntara a membrilor grupului in vederea perpetuarii resursei comune. Creatorii teoriei moderne a bunurilor publice sunt Samuelson (1954) si Olson (1965). In raport cu bunurile private, bunurile publice, odata produse, sunt accesibile tuturor membrilor unei comunitati. Excluderea de la consum, deci impiedicarea unor indivizi, pe un criteriu sau altul, de a beneficia de bunul public, este, in principiu, imposibila. Olson (1965) a atras atentia asupra unei a doua propietati importante a bunurilor publice: folosirea lor de catre o persoana nu reduce partea disponibila pentru consumul celorlalti. Ambii autori citati au aratat ca problema principala a bunurilor publice consta in aceea ca daca producerea lor este lasata in seama initiativelor personale ale membrilor grupului, atunci bunurile publice ori nu vor fi produse in cantitatea de care are nevoie comunitatea, ori chiar nu vor fi produse deloc. Exemple de bunuri publice sunt parcurile publice, radioul si televiziunea publice, bibliotecile publice, aerul curat, etc.

Asadar, specificul acestui tip de dileme sociale consta in faptul ca bunurile publice nu pot functiona fara efortul initial al indivizilor. Existenta lor este conditionata de contributiile personale. Pana sa poata beneficia de o astfel de resursa comuna, membrii comunitatii (toti sau macar o parte din ei) trebuie sa coopereze pentru constituirea acesteia. In dilema bunurilor publice, decizia initiala a individului nu priveste mentinerea fondului comun, ca in dilemele resurselor, ci infiintarea acestuia prin renuntarea la un beneficiu personal imediat in favoarea interesului colectivitatii. De aceea, sunt numeroase imprejurarile in care, chiar daca comunitatea are o nevoie stringenta de un anumit bun public, indivizii nu vor face eforturile necesare pentru a-l produce.

Multa vreme, problemele legate de bunurile publice au fost studiate de economisti si de sociologi. Economistii au fost primii care au remarcat aparitia dilemei actiunii colective in situatiile in care o comunitate incearca sa se doteze cu un bun public. Ei s-au interesat mai cu seama de ratiunile pentru care cei ce au contribuit la constituirea bunului public nu-i pot exclude de la consum pe cei ce n-au contribuit (Stroebe si Frey, 1982). Un articol publicat de van de Kragt, Orbell si Dawes in 1983 a castigat interesul psihologilor sociali pentru acest tip de dileme. Cei trei autori mentionati propuneau o paradigma extrem de simpla si eleganta pentru studierea constituirii bunurilor publice. Mai precis, demersul lor priveste un anumit tip de resurse comune: cele care se pot forma prin contributia unei parti din membrii comunitatii (in limba engleza, step-level public goods). Subiectii primesc initial o suma de bani si li se cere sa decida daca vor contribui la un bun public (fiecare ar putea primi un premiu de 10 dolari). De bunul public vor beneficia toti membrii grupului daca se vor aduce un anumit

numar minim de contributii (m). Daca aceste contributii nu vor fi cedate in folosul grupului, bunul public nu se va putea constitui. Experimentatorii au utilizat grupuri de sapte indivizi, in vreme ce m a luat valoarea 3 - asadar, pentru formarea resursei comune nu este necesar aportul tuturor membrilor grupului, ci a unei parti din ei, asa cum, adesea, se intampla in viata cotidiana. Desigur, bunul public se va constitui si atunci cand mai mult de trei indivizi vor accepta sa coopereze. Dar daca cel putin trei (care reprezinta, in acest caz, pragul minim al contributiilor) nu iau decizii in folosul comunitatii, aceasta va fi lipsita de beneficiile bunului public. Van de Kragt si colegii sai au variat comunicarea intre subiecti in etapa care a precedat luarea deciziilor si au urmarit criteriile pe baza carora grupul stabileste cine urmeaza sa contribuie. Majoritatea grupurilor studiate au convins trei membri sa se sacrifice (atingand astfel un nivel optim al contributiilor) si numai doua grupuri au contribuit in exces (mai mult de trei membri au cedat din resursele lor private in profitul fondului comun). Un bun public se poate constitui prin aportul unei parti din membrii grupului, dar de el vor profita toti, fara deosebire. Este evident ca structura acestei situatii creeaza posibilitatea pentru unii de a beneficia de functionarea bunului public fara a face sacrificii prealabile. Stroebe si Frey (1982) care au examinat cu minutiozitate faptul de a trisa1 in acest context, au stabilit ca trisorul analizeaza patru efecte posibile ale comportamentului sau:

1. Efectul direct al lipsei contributiei sale asupra constituirii bunului public;

2. Efectul indirect al comportamentului sau - in cazul in care acesta este vizibil pentru ceilalti, ar putea functiona ca un model social;

3. Efectul asupra statusului sau in grup - in conflict cu normele grupului, trisarea poate conduce la marginalizarea trisorului de catre membrii contributori;

4. Efectul comportamentului asupra stimei de sine - trisarea genereaza sentimente de vinovatie.

In ciuda neajunsurilor psihice si sociale ale faptului de a beneficia de bunul public fara a contribui la constituirea si mentinerea lui, comportamentele de acest gen sunt numeroase, intrucat ele aduc profituri sigure si imediate. Vom vedea ca astfel de comportamente sunt relativ greu de schimbat.

Traducem astfel, in lipsa unei echivalente mai adecvate, "to free-ride" din limba engleza, dupa cum traducem "free-rider" prin "trisor".

7. Dileme simetrice si dileme asimetrice

Odata cu evolutia tehnicii experimentale in domeniul interdependentei sociale,

cercetatorii au luat in calcul tot mai multe variabile, incercand sa se apropie de complexitatea vietii cotidiene. Distinctia dintre dilemele simetrice si dilemele asimetrice si abordarea experimentala a ultimelor se inscriu in aceasta tendinta. In viata de zi cu zi, sunt extrem de rare situatiile in care membrii grupului prins intr-o dilema sociala dispun de aceleasi resurse si au acelasi profit de pe urma realizarii interesului comun. Aceasta este o situatie ideala, caracterizata de simetrie sau de echivalenta absoluta atat intre resursele particpantilor, cat si intre profiturile lor. Dimpotriva, ceea ce putem intalni in cotidian sunt dilemele asimetrice, implicand participanti foarte diferiti intre ei ca nivel al resurselor disponibile si ca nivel al beneficiilor. Wit, Wilke si Oppewal (1992) ofera urmatorul exemplu pentru a ilustra frecventa dilemelor asimetrice: o comunitate restransa dintr-o zona urbana hotaraste sa amenajeze un loc de joaca pentru copii. Avem de-a face, evident, cu un bun public, care implica divergenta dintre interesele personale si cele colective: pentru oricare din membrii comunitatii, este mai profitabil sa nu contribuie cu nimic, devreme ce oricum se va putea bucura de bunul public. Dilema aceasta este asimetrica in sensul ca unii membri au mai multe resurse (bani, timp, etc.) decat altii si, de asemenea, unii membri au foloase mai mari de pe urma constituirii bunului public decat altii (unii au copii, altii nu). Dilemele resurselor pot avea si ele propietatea de asimetrie (van Dijk si Wilke, 1995): de pilda, in dilema descrisa de Hardin (1968), unii tarani au nevoie de cantitati mai mari din fondul comun (poseda mai multe vite) decat altii.

Cercetatorii au manifestat insa interes cu precadere pentru asimetria din bunurile publice. In domeniul jocurilor experimentale, a fost studiat dezechilibrul dintre partenerii din diade. Bunaoara, McClintock, Messick, Kuhlman si Campos (1973) au pus in evidenta un aspect interesant al situatiilor de acest gen, aratand ca indivizii cu profituri consistente sunt toleranti in fata actelor de non-cooperare ale partenerilor lor cu profituri reduse. Plecand de la astfel de rezultate, cercetatorii interesati de dilemele sociale asimetrice au incercat sa descrie intentiile indivizilor de a contribui la constituirea bunului public in functie de resursele si de profitul lor. In studiul sau, Rapoport (1988, apud Wit, Wilke si Oppenwal, 1992) s-a interesat mai cu seama de primul aspect: subiectii sai dispun de cantitati diferite de resurse, dar stiu ca vor avea profituri absolut egale de pe urma functionarii bunului public. Autorul israeliano- american a constatat ca subiectii "bogati" au un aport mai insemnat si a explicat acest rezultat argumentand ca "bogatii" se simt "desemnati" sa contribuie, intrucat contributiile lor sunt mai importante pentru alcatuirea bunului public. Wit si colegii sai (1992) au pus accentul pe rolul onestitatii in dilemele asimetrice, mai precis au explorat comportamentele considerate oneste in functie de contributii si profituri. Ei au facut ipoteza ca in cazul in care atentia se focalizeaza pe costurile relative (participantii realizeaza comparatii intre costurile diversilor membri ai grupului), ei pot considera onest faptul ca cei dispunand de multe resurse sa contribuie mai mult decat cei cu putine resurse. Pe de alta parte, daca pentru participanti devin saliente diferentele dintre beneficii, atunci ei vor considera onest ca bogatii sa contribuie la bunul public intr-o masura mai redusa decat saracii, dat fiind ca bogatii profita mai putin de pe urma acestuia. Acesti psihologi au realizat un experiment dupa un plan 3x3, variind resursele participantilor si profitul acestora. Astfel, ei au demonstrat ca, in privinta contributiei, este valida prima ipoteza: bogatii tin seama de faptul ca ei au costuri mai reduse si, ca atare, contribuie mai mult. In plus, experimentul a confirmat o idee mai veche (de pilda, Kelley si Grzelak, 1972): cei ce au profituri mai mari din exploatarea bunului public au tendinta de a aduce contributii mai insemnate la constituirea lui. Autorii trag concluzia ca in dilemele asimetrice aportul participantilor este reglat de o norma de onestitate: cei cu resurse mari si/sau profituri mari contribuie mai mult.

8. Rezolvarea dilemelor sociale prin schimbari structurale

Schimbarile structurale sunt cele care modifica natura dilemei. Daca solutiileindividuale depind de initiativele personale si de modificarea independenta a comportmentului individual, solutiile structurale implica eforturile coordonate ale grupului in vederea schimbarii patternului de recompense sau a structurii de luare a deciziei (Samuelson si Messick, 1986) De pilda, instalarea apometrelor in apartamente este o solutie structurala la dilema consumului de apa casnica - aceasta interventie transforma radical patternul stimulilor in raport cu situatia in care intregul imobil plateste o factura unica. Studiile americane au aratat inca din anii '60 ca masurarea consumului de apa aduce economii de 35%. Si cresterea costului apei ar fi o solutie structurala in dilema consumului de apa. In domeniul bunurilor publice, a-i obliga pe toti angajatii sa se afilieze la sindicat este o solutie structurala pentru dilema sindicalistului - in felul acesta, cei ce nu se alatura sindicatului nu se mai pot bucura nemeritat de drepturile sociale si salariale obtinute de  sindicat. In Statele Unite, multe sindicate conditioneaza insasi incadrarea de afliliere. De

asemenea, in multe scoli americane, profesorii neafiliati sindicatului platesc o taxa de neafiliere (Messick si Brewer, 1983).

a. Schimbarea structurii de costuri-beneficii

Insasi definitia solutiilor structurale se refera la aceasta maniera de interventie. Exista doua cai sigure de a influenta cooperarea in situatiile de dilema sociala: a micsora beneficiile pe care indivizii le obtin de pe urma noncooperarii si a creste beneficiile de pe urma cooperarii (Kelley si Grzelak, 1972). Aceasta influenta se poate exercita facil pe cale formala. De pilda, grupul sau o autoritate cu putere de a edicta norme valabile in grup pot decide sanctiuni negative pentru non-cooperare, marind astfel costurile acesteia.

b. Privatizarea

In dilema expusa de Hardin (1968) o solutie simpla este impartirea pasunii in loturi personale, delimitate de garduri. In acest caz, daca taranii nu stiu sa-si exploateze loturile, vor suferi fiecare in parte consecintele. Fiecare va fi motivat, de aceea, sa utilizeze resursa pe care o poseda in mod responsabil. Ideea aceasta, a administrarii superioare a resursei individuale a fost testata de Messick si McClleland (1983). Autorii au folosit o sarcina de management al resursei si au probat ca indivizii mentin mai usor si mai eficient o resursa care se regenereaza decat grupurile. Asadar, transformarea resurselor detinute in comun in resurse private reprezinta o solutie viabila in dilemele sociale. Din pacate, multe resurse detinute in comun nu se pot diviza pentru a se atribui indivizilor parti spre folosinta privata.

c. Reducerea marimii grupului

Cu cit grupul celor implicati intr-o dilema sociala este mai mare, cu atit ea este mai dificil de rezolvat. In fond, privatizarea inseamna reducerea grupului participantilor la un singur membru. Multe experimente au aratat ca tendinta membrilor de a-si controla egoismul si tendinta spre cooperare cresc odata cu diminuarea taliei grupului.

d. Stabilirea unei autoritati supraordonate

In campul teoretic al dilemelor sociale, o literatura imensa este consacrata felului in

care pot functiona structurile de autoritate instituite pentru a regla accesul la resursele commune restranse. S-au studiat, de exemplu, alegerea si instalarea autoritatilor supraordonate, crearea legaturilor intre comunitate si autoritate, instituirea si mentinerea sistemului de sanctiuni. Multe studii insista asupra ideii de legitimitate a autoritatii. Legitimitatea se refera la credinta membrilor comunitatii ca autoritatea este cea mai potrivita instanta de decizie intr-o anumita problema. Tyler si Degoey (1995) disting trei aspecte ale legitimitatii:

1. increderea membrilor in autoritate (convingerea lor intima ca autoritatea este onesta si competenta);

2. vointa indivizilor de a accepta deciziile autoritatii;

3. sentimentul de obligatie pe care-l resimt indivizii de a respecta regulile edictate de autoritate.

Studiind o situatie in care s-a impus restrangerea consumului de apa menajera, aceeasi autori au aratat ca onestitatea procedurilor de luare a deciziilor folosite de autoritate ii asigura acesteia un impact considerabil. In acelasi timp, sustin cei doi psihologi sociali, o autoritate democratica nu se poate impune si nu poate avea eficienta decat intr-o comunitate in care procesele de identificare sunt intense.

Natura sociala a deciziilor in dilemele sociale este foarte limpede: actele fiecarui

individ influenteaza bunastarea celorlalti. Cercetarile din domeniul dilemelor sociale s-au concentrat asupra situatiilor in care indivizii se comporta mai curand egocentric. Ele au furnizat concluzii valoroase cu privire la comportamentele egocentrate si cele altruiste, la factorii situationali sau de personalitate care marcheaza comportamentul de cooperare. Astfel de cercetari au aratat ca multe probleme ale societatii sunt determinate, cel putin in parte, de tendintele egoiste ale indivizilor. Perpetuarea unui mediu inconjurator murdar si nesanatos, de pilda, se datoreaza retinerii indivizilor de a renunta la comportamente care le aduc foloase imediate minore.