GANDIREA (I)

Delimitari conceptuale

Senzatiile, perceptiile, reprezentarile reflecta obiecte si fenomene concrete, cu insusirile lor esentiale si neesentiale. Aceste forme de reflectare, cu toata importanta lor pentru cunoastere, singure nu sunt suficiente pentru a-i permite omului cunoasterea legilor naturii, prevederea fenomenelor, modificarea si transformarea naturii in conformitate cu tendintele si trebuintele sale. Pentru aceasta este necesara o forma superioara de reflectare a realitatii, reflectarea insusirilor generale si esentiale ale obiectelor si fenomenelor si a realitatilor dintre ele, reflectare care nu este posibila decat prin mijlocirea limbajului. Aceasta forma de reflectare a realitatii este gandirea.

Gandirea este reflectarea generalizata si mijlocita a obiectelor si fenomenelor si a relatiilor dintre ele.

La baza gandirii sunt insa senzatiile, perceptiile si reprezentarile, care apar in procesul activitatii practice a omului, ca efect al actiunii obiectelor si fenomenelor lumii obiective asupra analizatorilor. Fara ele gandirea ar fi lipsita de orice continut si practic n-ar fi posibila.

Dar apare o contradictie in ceea ce priveste definirea gandirii, plecand de la imposibilitatea stabilirii unor linii de demarcatie intre senzorial si logic datorita faptului ca procesele senzoriale se intelectualizeaza, fiind integrate verbalo-logic, iar cele logice capata forme de manifestare intuitiva (conceptele figurale). Convertirea senzorialului in logic si a logicului in senzorial este demonstrata foarte bine in geometrie; intre perceptiv si intelectiv exista o stransa interdependenta: figura (imaginea) este sursa pentru deductie, in timp ce deductiile (structurile logice) sunt verificate prin desen (imagine).

In conditiile existentei acestor dificultati, psihologia traditionala recurge la o definitie de tip descriptiv-explicativ: gandirea este procesul psihic de reflectare a insusirilor esentiale si generale ale obiectelor si fenomenelor, a relatiilor dintre acestea, in mod mijlocit, generalizat, abstract si cu scop, prin intermediul notiunilor, judecatilor si rationamentelor.

Dar psihologia contemporana, luand in calcul si dinamica si evolutia gandirii a dat o definitie operativa a acesteia: gandirea este un sistem ordonat de operatii de prelucrare, interpretare si valorificare a informatiilor, bazat pe principiile abstractizarii, generalizarii si anticiparii si subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din multimea celor initial posibile.

Daca in rezolvarea situatiilor comune, familiare, psihicul face apel la memorie, deprinderi etc., in solutionarea situatiilor noi, neobisnuite, mai putin sau chiar deloc familiare, el pune in functiune gandirea.

Trebuie sa consideram cele doua tipuri de definitii ale gandirii complementare, de aici reiesind notele definitorii ale gandirii.

Caracterizarea psihologica a gandirii

Cele mai semnificative caracteristici psihologice ale gandirii sunt:

Caracterul subiectiv - se refera la faptul ca orice proces de gandire este atributul unui individ concret si se desfasoara in capul lui si la faptul ca, la acest nivel, reflectarea atinge punctul sau cel mai inalt de selectivitate, activism si constructivism.

Caracterul ideal al reflectarii gandirii - daca imaginea perceptiva se afla intr-un raport de similaritate cu obiectul, avand un caracter concret, in cazul reflectarii prin intermediul gandirii, avem de-a face cu o realitate ideala, nonsubstantiala. Caracterul ideal al gandirii mai consta si in relativa ei autonomie fata de lumea materiala externa. Astfel, ca obiect al gandirii apar nu numai situatiile, lucrurile si fenomenele externe. Ci si produsele proprii: ipoteze, idei, planuri, proiecte, decizii etc., precum si alte stari subiective: emotii, sentimente, dorinte, aspiratii etc., toate de natura ideala.

Caracterul informational-operational - gandirea se prezinta ca un proces de organizare specifica a informatiei, bazata pe principii si criterii logico-gramaticale de ordin sintactic, semantic si pragmatic. Prin gandirea sa omul reproduce relatiile obiective, le construieste mental, introduce in realitate noi relatii pe baza anticiparii posibilului. Ea nu se multumeste cu insusirile exterioare ale obiectelor si fenomenelor, asa cum face perceptia, ci accede la surprinderea insusirilor interne ale acestora si , mai ales, a relatiilor dintre ele.

Caracterul mijlocit - gandirea nu oprereaza direct asupra obiectelor si fenomenelor, ci asupra informatiilor furnizate de senzatii si perceptii, asupra celor evocate din memorie sau obtinute prin combinarile imaginative. Ea este mijlocita de limbaj care favorizeaza nu doar interiorizarea informatiilor, ci si exteriorizarea lor.

Caracterul mijlocitor - gandirea mijloceste si influenteaza toate celelalte mecanisme psihice, atribuind un inteles imaginilor perceptive, ale reprezentarilor, utilizand denumiri verbale, construind scheme mnezice, implicandu-se activ in majoritatea procedeelor imaginatiei, directionand fluxurile afectiv-motivationale. Totodata, ea se mijloceste pe sine, prin propriile produse pe care le introduce in circuitul sau informational si operational.

Caracterul generalizat si abstractizat - gandirea opereaza cu insusirile generale, abstracte, cu modele ideale ce nu pot fi traduse in reprezentari intuitive si care nu au un corespondent obiectual concret, dar care au un rol important in cunoasterea teoretica a realitatii. Functionand pe principiul generalizarii-abstractizarii-formalizarii, gandirea permite trecerea de la simpla constatare si inregistrare a faptelor de observatie sau experimentale la prelucrarea si interpretarea lor, la dezvaluirea relatiilor si semnificatiilor lor profunde.

Caracterul actional - potrivit acestei caracteristici, baza si punctul de constituire a schemelor si operatiilor gandirii vor fi cautate in actiune; gandirea izvoraste din actiune si se finalizeaza in ea.

Caracterul finalist - aceasta caracteristica se refera la faptul ca, inainte de a fi executata, activitatea este planificata in minte, fundamentata din punct de vedere al scopului, oportunitatii, eficientei, consecintelor.

Caracterul multidirectional - spre deosebire de unele mecanisme psihice care sunt orientate spre o singura dimensiune temporala (perceptia spre prezent, memoria spre trecut, imaginatia spre viitor) gandirea se intinde pe toate cele trei dimensiuni temporale. Gandirea foloseste informatia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integreaza informatia despre trecutul si prezentul obiectului pentru a prevedea starea lui in viitor.

Caracterul sistemic - gandirea contine elemente structurate, ierarhizate (operatii, continuturi informationale) intre care sunt posibile o multitudine de combinatii, fapt care-i asigura autoreglabilitatea. Marimile de iesire le controleaza si le regleaza pe cele de intrare, asigurand astfel, conexiunea inversa.

Laturile gandirii

Gandirea are doua mari laturi: latura informationala si latura operationala.

LATURA INFORMATIONALA

Contine acele unitati de baza ale gandirii care dispun de cea mai mare incarcatura informationala si asupra carora se aplica operatiile gandirii. Intre acestea mentionam: conceptele/notiunile, prototipurile, judecatile, rationamentele.

Conceptele/notiunile, ca unitati cognitive esentiale ale gandirii, sunt forme generalizate de reflectare a insusirilor obiectelor si fenomenelor. Ele se formeaza nu numai prin contactul direct cu obiectele si situatiile, ci si prin contactul cu simbolurile sau cu semnele (literele si cuvintele) pentru acele obiecte sau situatii.

Pentru psihologi, conceptele sunt sisteme de raspunsuri invatate care permit organizarea si interpretarea elementelor furnizate de perceptii si care influenteaza comportamentul independent de orice stimulare provenind din mediu, permitandu-ne aplicarea automata a experientei noastre trecute la situatiile prezente.

Multi cercetatori sustin ideea ca notiunea/conceptul nu este un dat, ci rezultatul unui proces evolutiv. M. Golu afirma ca pana sa ajunga la stadiul notional/conceptual propriu-zis, gandirea (individuala) parcurge urmatoarele etape:

etapa prenotionala/preconceptuala, in care domina in mod absolut imaginile senzoriale;

etapa complexelor notionale/conceptuale, in care sunt puse laolalta, in aceeasi categorie, pe baza unei insusiri accidentale, obiecte calitativ diferite; de exemplu lucruri si fiinte;

etapa pseudonotionala/pseudoconceptuala in care are loc ingustarea zonei notiunii/a conceptului pana la a cuprinde un singur obiect;

etapa notiunilor concrete

etapa notiunilor abstracte

Conceptele nu exista izolat unele de altele, ci ele sunt interdependente si ierarhizate, ele se leaga unele de altele, trec unele in altele, se evoca sau se actualizeaza unele pe altele.

Conceptele se afla la diverse niveluri de constituire, ocupand locuri diferite in sistemul intelectual al individului. Conceptele/notiunile pot fi clasificate dupa mai multe criterii:

dupa gradul de generalitate: individuale, particulare si generale;

dupa existenta sau inexistenta unui corespondent concret, imediat, in realitatea inconjuratoare: concrete si abstracte;

dupa calea de formare si continutul lor: empirice si stiintifice.

Conceptele empirice, numite si spontane sau cotidiene, sunt rezultatul sistematizarii si integrarii informatiei provenite din experienta cotidiana a individului. Acestea se formeaza pe cai neorganizate, nesistematizate, ca urmare a relatiilor cotidiene de comunicare dintre copii, copil si adult, dintre adulti. In continutul lor intra insusirile neesentiale, accidentale, restrictive ale obiectelor si fenomenelor, insusirile concrete, particulare, locale, cele dependente de necesitate.

Conceptele stiintifice, numite si formale sau artificiale, sunt rezultatul elaborarii sistematice, in procesul invatarii organizate, prin asimilarea datelor semnificative, obiectiv verificate ale stiintei. Ele contin insusiri selectate pe baza aplicarii riguroase a criteriilor de esentialitate si generalitate, recunoscute ca atare la momentul dat al dezvoltarii cunoasterii. Pe baza lor, devine posibila intelegerea relatiilor cauzale si formularea de predictii in legatura cu desfasurarea evenimentelor intr-un domeniu sau altul al realitatii. Cuprinzand in ele condensari si corelari ale notelor definitorii ale obiectelor si fenomenelor, conceptele stiintifice faciliteaza formularea definitiilor.

In desfasurarea gandirii, conceptele/notiunile nu sunt dispuse la intamplare, haotic, ci se ordoneaza si se ierarhizeaza in retele si sisteme in care fiecare concept reprezinta un "nod", o "intersectie". Tocmai pentru a sugera organizarea si ierarhizarea conceptelor, Vagotski a introdus ceea ce s-a numit piramida notiunilor. Aceasta este structurata pe verticala dupa criteriul gradului de generalitate, iar pe orizontala, dupa criteriul coordonarii semantice modale. Spre baza piramidei sunt dispuse conceptele/notiunile cu sfera cea mai mica si volumul cel mai mare - conceptele/notiunile individuale. In etajele superioare, se situeaza conceptele/notiunile cu sfera din ce in ce mai mare si volumul din ce in ce mai mic - conceptele/notiunile generale, iar in varful piramidei se situeaza conceptele/notiunile cu cel mai inalt grad de generalitate posibil - categoriile supraordonate (materie, spirit, existenta etc.).

Conceptele, fie ele empirice sau stiintifice, se regasesc rareori separate unele de altele in mintea omului. Ele se inlantuie, se intretaie, se interfereaza, dand nastere astfel unor structuri conceptuale complexe. Rolul acestora este de a reproduce in plan mental relatiile obiective aflate intre obiecte.

O data cu analiza structurilor conceptuale, deci a relatilor dintre concepte, s-a facut deschiderea catre operatiile gandirii, care sunt instrumentele acestei relationari si care, impreuna, constituie latura operationala a gandirii.