Minciuna, forma a comportamentului simulat aparent

Minciuna, forma a comportamentului simulat aparent

Cea mai intalnita forma de simulare este minciuna, atunci cand este comunicata prin limbaj. Astfel sinceritatea este o prescriptie morala care nu poate fi intotdeauna o realitate psihologica.

Conceptul de minciuna, trebuie diferentiat, in primul rand, de cel de eroare, caci pe cand eroarea se opune realitatii, minciuna se opune adevarului. Se poate astfel sustine ca orice incercare de a simplifica complexitatea realului duce inevitabil la eroare in gandire, dupa cum orice incercare de schematizare a reprezentarilor mentale in discurs duce la denaturarea informatiei comunicate. Urmand acelasi rationament, adevarul este incorporat in realitate, pe cand neadevarul si minciuna sunt subsecvente si tributare imaginarului, iar astfel, deoarece imaginatia se bazeaza pe limbaj si una dintre caracteristicile elementare ale limbajului este arbitrariul, rezulta ca minciuna subzista intr-o infinitate de nuante, de moduri si configuratii, pe cand adevarul este unic. A descrie de exemplu un trandafir, nu va fi niciodata ca si cand l-ai vedea, deoarece atunci cand descrii obiectul depasesti temporalitatea, modificand intamplarea, schimband imaginile, tradand fidelitatea observatiei, facand digresiuni, intr-o tentativa de re-creare a lumii care are ceva irepetabil. Cel descris de noi va fi de fapt un trandafir-minciuna pe care ulterior il asociem unei amintiri. Pe de alta parte, in mintea noastra stau cuvinte identice cu cele care se afla in dictionare, dar dispuse intr-o anumita ordine, nu alfabetica, ci particulara, emotiva. Descriind trandafirul ele vin si se grupeaza in functie de experientele subiective trecute sau de context.

Filozofia orientala ne invata ca, in fond, orice povestire, orice teorie, orice propozitie alcatuita din cuvinte contine elemente de fals, cel putin in raport cu experienta directa, care ramane unica si irepetabila. In cadrul acestei filozofii se inscrie si cea a celebrilor poeti japonezi care au incercat sa elimine cat mai multe cuvinte din poezia numita "haiku", desigur in incercarea de a transmite starile interioare in cat mai putine cuvinte. De aceea, aceste poezii sunt foarte greu de tradus in alte limbi, sensul si directiile folosite fiind intrinseci limbii japoneze.

In Dictionarul explicativ al limbii romane, minciuna este privita ca fiind "o denaturare intentionata a adevarului, avand de obicei ca scop inselarea cuiva, iar despre individul mincinos ca fiind cel inclinat sa spuna minciuni, care nu se tine de cuvant".

Minciuna mai poate fi definita si ca un act al unui individ indreptat asupra altui individ sau indivizi, caracterizat prin adoptarea unui comportament voit contrafactual, cu referentialitate obiectiv-pragmatica, urmarind o inducere sau o sugerare catre acestia a unor conduite virtuale⁹.

Minciuna este o achizitie culturala ce se rafineaza pe masura ce subiectul ajunge la o anumita performanta cognitiva, dobandeste o oarecare experienta praxiologica, stie sa selecteze si sa ierarhizeze, dispune de o anumita performanta discursiva, este integrat in comunitate si are anumite interese.

Editarea unei minciuni presupune o maturitate a costiintei, o gandire de tip simbolic, o decentrare si dedublare subiective, o dezvoltare minimala a limbajului.

Din punct de vedere axiologic, minciuna ese un semn ca omul este o fiinta nemultumita de ceea ce este sau are. El transcede ceea ce ii este dat, tinzand sa stapanesca si alte orozonturi pe care le identifica dupa prealabile ordonari, ierarhizari, selectari. Trebuie sa fi capabil de a construi si alte trasee, sa le innobilezi cu valori superioare, pentru ca apoi sa ajungi la ele. Intotdeauna mintim avand in minte "mai multul" "mai binele", "mai frumosul". Minciuna este o consecinta a proiectivitatii noastre spre regiuni existentiale superioare, ceea ce nu inseamna ca aceasta, ca mijloc de a atinge o tinta, este scuzabila.

Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie protectiva, adaptativa si eficienta de insertie optimala a individului

in complicata retea sociala. Ea ii asigura atat neutralitatea sau distantarea necesara, atunci cand societatea nu-i este pe plac, cat si implicarea inteligenta in vederea obtinerii unei pozitii sau a unui profit maxim, cand crede el de cuviinta. In acelasi timp, prezenta minciunii ne poate spune de calitatea relatiilor care reglementeaza societatea, de profilul comunicarii si comuniunii dintre diferitii protagonisti sociali.

Cognitiv vorbind, minciuna nu se opune atat de vehement adevarului precum falsitatea. Dimpotriva, ea este o forma de adevar refuzat, trunchiat, de necrezut in stare bruta. Astfel este un adevar caldut, afabil, acceptabil, aparent inofensiv, un adevar ce-si face drumul cu greu. In situatia in care adevarul este prea stanjenitor sau doare, se ofera o replica mai slaba a acestuia, un artefact atenuat si tamaduitor.

Din perspectiva psihologica, minciuna este un act comportamental deosebit de complex, ce antreneaza toate palierele personalitatii: gandirea, limbajul, afectivitatea, vointa, atentia. Aceasta se raporteaza atat la diferitele varste cronologice, cat si la starea de normalitate sau anormalitate a individului.

La copilul mic, minciuna este o consecinta a cuceririi imaginarului si ea nu are un caracter patologic. S-a constatat ca abilitatile de a recunoaste minciuna le preced pe cele de a o crea si a o utiliza, care apar intre 5 si 9 ani. Un mare pas inainte in asimilarea si reproducerea fenomenului de catre copii se face atunci cand cei mici isi dau seama ca parintii nu le pot citi gandurile si incep sa verifice aceasta presupunere prin minciuna, ca instrument de testare a autonomiei eului. Aceasta tendinta se dezvolta treptat, ea ajungand la apogeu in perioada adolescentei. Minciuna trebuie studiata sub acest raport si pentru a surprinde cum isi ajusteaza copii comportamentul la societate, la mediul lor comunicational. Astfel, excesul de minciuni la varste fragede, chiar daca acestea par nevinovate si doar un joc al fanteziei, trebuie sa dea parintilor si educatorilor de gandit.

Ajunsi la adolescenta, tinerii isi manifesta din ce in ce mai acut dorinta de independenta si proprie identitate, iar frecventa minciunilor poate creste daca relatia parinte-copil se deterioreaza din diverse motive.

La varsta adulta, prezenta minciunii este destul de frecventa, ea depinzand de caracterul raporturilor interpersonale, de trasaturile de personalitate, de profilul caracterial al actorilor implicati. Miciunile devin mai rare, mai sofisticate si mai rationale. In afara factorilor patologici, doar cei educationali mai pot interfera in modificarea semnificativa a matricei personale a minciunii.

Specific varstei a treia si a patra este shimbarea motivatiei minciunii, indesirea minciunilor de compensare (a inactivitatii, a lipsei de atentie din partea celor din jur), o abilitate si o credibilitate crescuta a propagarii minciunilor, dar si o reducere a numarului lor, cand predominanta devine constiinta apropierii mortii si, consecutiv, respectarea mai riguroasa a eticii religioase in vederea mantuirii.

Tipologia minciunii se inscrie intr-o gama destul de larga, aceasta manifestandu-se atat ca minciuna benigna, dar si cu caracter malign.

Deseori, minciuna face casa buna cu adevarul si coopereaza cu acesta, asadar se poate minti in numele adevarului, mai intai insa mincinosul trebuie sa posede acest adevar. Valoarea logica de adevar tine de congruenta si consistenta formala a unei propozitii. Predispozitia contrafactuala este o proprietate a unui enunt de a fi folosit pentru a deruta, a induce in eroare cu scopul de a ajunge la o serie de avantaje. Pentru aceasta, enuntul se cere a fi crezut si acceptat. Intentia de a minti nu se regaseste intotdeauna in enunt, ci se naste in actul enuntarii.

Morala poate condamna principial atat adevarul falsificat afirmat, cat si adevarul neafirmat, tainuit. In demersul facut de mine, insa, nu intereseaza faptul daca minciuna afirmata de subiect este justificata sau nu, ci ca ea reprezinta starea unei incercari de a falsifica raspunsul just la o intrebare, ascunzand starile emotionale demascatoare.

Nu trebuie sa confundam cu minciuna confabulatia, fabulatia sau mitomania.

Confabulatia este acea falsificare mnezica sub aspectul situarii in real, constand in reproducerea de catre pacient a unor evenimente imaginare, incredintat fiind ca evoca trecutul trait, de asemenea act facut fara alt scop decat de a suplini lacunele (deteriorarea mnezica). In aceste situatii subiectul cu ultimele resurse ale criticii sale si cu constiinta partiala a functiei mnezice, face eforturi de a-si suplini lacunele, confabulatiile intercalandu-se printre evenimentele reale, cat de cat subordonate cronologic. Mai amintim ca sunt intalnite in sindromul Korsakov, confuzia mintala, oligrofenie si in accesul maniacal.

De asemene, in alcolismul patologic se pierde capacitatea de memorizare a faptelor si golurile de memorie sunt umplute de confabulatie.

Fabulatia este prezentata in Dictionarul limbii romane ca fiind "actul prin care un individ isi imagineaza fapte, intamplari si pe care le prezinta drept reale sau posibile". Ea presupune o naratiune bazata in totalitate pe elemente ireale, prin care subiectul incearca sa-si redea trecutul. Continutul povestirii, ce poate fi credibil, este sustinut cu tarie de autor. Se intalneste mai ales in debilitate diferite psihoze, etc.

Mitomania, in fapt minciuna patologica, este intalnita la subiectii cu dezechilibru mental, fiind urmarea unor tulburari accentuate de personalitate sau rezultatul unei stari nevrotice. Cea din prima categorie este stereotipa, lipsita de imaginatie si usor de identificat, pe cand cea de tip nevrotic are un caracter inutil, incredibil, gratuit si inexplicabil, fiind insotita si de alte tulburari de comportament. Manifestarea patologica a minciunii consta in nascocirea unor fapte extraordinare sau in denaturarea crasa a adevarului cu scopul de a iesi in evidenta, de a atrage atentia celor din jur. De cele mai multe ori, mitomanul este eroul propriilor povestiri si este deosebit de bucuros cand ceilalti ii dau crezare, il considera inteligent si spiritual. El isi da seama totusi de absurditatea constructiei sale, dar merge mai departe inventand, aceasta fiind, pentru el, o cale de afirmare a eului, o modalitate de obtinere a unei sadisfactii afective de moment. O forma particulara de mitomanie este sindromul Műnchausen, in care subiectul simuleaza o patologie care reclama asistenta medicala de urgenta. Acesta pentru a fi crezut accepta orice investigatie si orice act terapeutic, inclusiv operatie, ceea ce face ca in timp, prin multitudinea interventiilor medicale sau chirurgicale suferite individul sa se autodistruga.

Mitomania apare in isterie la debilii mintali, etc.¹⁰

Relatarea mitomana are, indiferent de continutul tematic, cateva caracteristici semnificative. Este vorba, in primul rand, de organizarea romanesca a trairii, care face ca aspectul formal al discursului sa nu fie adecvat si modelat continutului sau ideatic, interlocutorul putand sesiza relativ usor discrepanta. Putem vorbi apoi de alibiul existential, in care mitomanul isi construieste imaginea de sine pe baza intuirii dorintelor si asteptarilor auditoriului despre sine, astfel incat, indiferent de forma relatarii si chiar de continutul ei, ideile merg univoc, unidirectional catre supraestimarea propriei persoane. La aceasta se adauga suprasemnificarea, prin care mincinosul patologic face pasul de la simpla exagerare pana la fabulatia cea mai ampla, in scopul de a se plasa in centrul atentiei si interesului receptorilor.

Un alt aspect este conduita de teama, ivita din credinta bolnavului ca nu poate realiza legaturi interpersonale decat prin intermediul fabulatiei. Teama de a fi desconspirat il poarta uneori pana la angajarea in relatii concrete, iar afisarea dura a respingerii tuturor incercarilor sale de a fi crezut il poate impinge spre fuga si suicid.

Mitomania trebuie deosebita de sarlatanie sau excrocherie, deoarece bolnavul nu opereaza in mod deliberat, organizat, in grup, conform unui plan si unor reguli "tehnice", neputand beneficia de exercitiu, experienta si legatura autentica cu realitatea, el aparand ca un perpetuu debutant, naiv si inadaptat. Din acest motiv, datorita lipsei de scop si a unui beneficiu utilitar, unii psihiatri tind sa separe mitomania de conceptul de minciuna.

Totusi, din punct de vedere al analizei sale structurale, functionale si in campul teoriei comunicarii, ea are toate trasaturile caracteristice minciunii. Mitomania nu

poate fi considerata delir pur, fantasma sau reverie totala, deoarece, desi contactul sau cu realitatea este subred, totusi acesta exista, iar coerenta logica inca se mentine, chiar daca la nivel formal decat la nivelul continutului conceptual. Este exact ceea ce desparte minciuna, fabulatia coerenta, de confabulatie, intodeauna labila, relativ incoerenta si tinzand inexorabil spre absurd.

Separarea neta a mitomaniei si confabulatiei de minciuna doar pe considerentul ca ultima cere individului deplina claritate a constiintei si posibilitati cognitive intacte, apare indoielnica tocmai datorita faptului ca nu importa opozitia constiintei cu realitatea, veridicitatea premisei initiale a emitatorului, ci sinceritatea actului discursiv pe care atat mitomania cat si minciuna o altereaza, producand consecinte la punctul terminus al lantului comucational. Astfel, desi minciuna si mitomania difera clar la nivel psihic, devin profund convergente la nivel psiho-social.

Dificultatea diagnosticului pozitiv de simulare rezida in eliminarea mitomaniei ca simptom de dezechilibru psihic, ce poate lua forma alterarii adevarului la o sugestie, a minciunii patologice sau a fabulatiei, a simularii inconstiente (patomimie) pe care o implica orice boala sau stare conflictuala, ce genereaza anxietate si tensiune psihica si, indeosebi, in cazul sindromului sindromului descris de Ganser, in situatia tulburarilor psihice acute ce pot aparea in timpul anchetei sau in debutul schizofreniei, care pentru un neavizat pare a fi o simulatie patenta a tulburarilor mintale.