Stadiile dezvoltarii psihice. teoriile dezvoltarii stadiale

STADIILE DEZVOLTARII PSIHICE. TEORIILE DEZVOLTARII STADIALE

Conceptul de dezvoltare

Psihologia defineste dezvoltarea, ca fiind intregul traseu ontogenetic al unui individ de la nastere pana la moarte, incluzand totodata, modurile in care diferite aspecte ale functionarii umane evolueaza si se transforma pe parcursul vietii. Procesele care genereaza aceste modificari sunt deopotriva, procese programate biologic si procese rezultate din interactiunea individului cu mediul. Palierele pe care se desfasoara dezvoltarea organismului uman sunt:

dezvoltarea fizica. puternic influentata de alimentatie si de ingrijirea sanatatii. Ea include modificarile de lungime si greutate ale corpului și ale segmentelor acestuia, modificarile inimii, dar si a altor organe interne, ale scheletului si ale musculaturii, cu implicatii directe asupra abilitatilor motorii ale subiectului; modificarile structurii si functiei creierului generate atat de factorii genetici cat si de stimularea sau deprivarea senzoriala, din mediul in care creste copilul in primii ani de viata. Modificarile mentionate au o influenta majora asupra dezvoltaarii intelectului si asupra formarii personalitatii individului;

dezvoltarea cognitiva. implica modificarile care au loc in ceea ce priveste perceptia, invatarea, memoria, rationamentul si limbajul. Functionarea cognitiva este in mod obisnuit insotita de operatii metacognitive (reflectie asupra gandirii) prin care se regleaza invatarea si performanta (Koriat, A., 1998);

dezvoltarea psihosociala. cuprinde modificarile legate de personalitate, emotii si relatii ale individului cu ceilalti.

Principalele procese implicate in dezvoltare (creșterea, maturizarea și invațarea) au fost definite anterior.

Caracteristicile dezvoltarii psihice

Dupa Tinca Crețu, dezvoltarea psihica presupune actiunea optima a celor trei factori fundamentali (ereditatea, mediul, educația), dar si a altora, numiți complementari. Dezvoltarea psihica nu este nici predeterminata ereditar si nici impusa din afara, ci este rezultatul unor interdependente, interactiuni si interinfluente complexe si de durata, intre factorii amintiti. De aceea, exista o serie de particularitati ale dezvoltarii psihice, care o deosebesc de alte fenomene ale dezvoltarii din lumea vie. Dintre acestea, cele mai importante sunt urmatoarele:

A. Dezvoltarea psihica are, in ansamblu, o directie calitativ - ascendenta si nu doar o desfasurare lineara, simpla, constanta si total previzibila. H. Wallon, spune ca orice individ, are o evoluție "in spirala", presupunand inaintari si reveniri de la niveluri mai inalte, asupra a ceea ce s-a consolidat. De asemenea, pot fi intalnite:

a) stagnari aparente (care sunt de fapt acumulari cantitative);

b) regresii, adica intoarceri temporare la conduite inferioare dar mai bine consolidate;

c) crize de dezvoltare care inseamna generarea de tensiuni psihice interne foarte puternice ce duc la inlaturarea atitudinilor si a comportamentelor care nu mai corespund cerințelor sociale si crearea unei disponibilitati sporite pentru altele, noi, dezirabile.

B. Dezvoltarea psihica este individuala, personala, adica ea prezinta o serie de caracteristici comune tuturor oamenilor, dar si aspecte si traiectorii specifice fiecaruia. O asemenea caracteristica a dezvoltarii psihice se explica prin:

a) existenta unui genom unic pentru fiecare persoana;

b) existența unor variatii in interactiunea celor trei factori fundamentali;

c) interventia unor evenimente de viata, care contureaza un drum al dezvoltarii, propriu fiecaruia (contextul vieții individuale).

C. Dezvoltarea psihica este sistemica, adica producerea unei schimbari nu ramane izolata, ci influenteaza organizarea psihica de ansamblu. De exemplu, aparitia, in cursul prescolaritatii a reglajului voluntar (a autocontrolului, stapanirii de sine), produce schimbari calitative in intreaga viata psihica a acestuia.

D. Dezvoltarea psihica este stadiala, adica de-a lungul vietii se pot constata transformari calitative si cantitative corelate, care diferentiaza un interval al vietii de un altul. Putem astfel identifica mai multe stadii care pe de o parte, se diferentiaza intre ele, iar pe de alta parte, au legaturi unele cu altele, asigurand astfel o anumita continuitate a fenomenelor de dezvoltare.

Stadiile dezvoltarii psihice. Notiunea de stadiu

Particularitati psihosociale de varsta si individuale

Teoria dezvoltarii stadiale considera ca, in anumite momente ale vietii individului apar schimbari cantitative si calitative majore, crescand complexitatea organizarii sistemelor si subsistemelor organismului, intr-un mod logic si coerent. Stadiile, mai sunt cunoscute in literatura de specialitate drept constructe ale dezvoltarii, gandite in legatura cu fiinta umana considerata global, d.p.d.v. bio-psiho-socio-cultural.

Definitie:

Stadiul de dezvoltare este delimitarea in timp a aparitiei si consolidarii unor particularitati si a unui nivel de organizare a componentelor intelectuale, afective, volitive si de personalitate (T. Crețu)

În cursul unui stadiu se petrec fenomene de crestere (schimbari cantitative) si maturizare (schimbari calitative optime pentru acel stadiu) in plan fizic, psihic si psihosocial.

Fiecare stadiu se diferentiaza de un altul prin particularitatile psihologice caracteristice si prin profilul psihologic (modul de interactiune dintre acestea) specific lui. Dar pentru ca dezvoltarea psihica este individuala, personala, se pot constata si particularitati psihologice individuale si un profil psihologic individual. Particularitatile de stadiu si cele individuale trebuie respectate atunci cand se proiecteaza si desfasoara activitatile instructiv-educative cu copiii de diferite varste.

Stadiile nu sunt izolate unele de altele, ci intotdeauna un stadiu il pregateste pe cel ce va urma, si acesta din urma continua dezvoltarea unor achizitii anterioare si le reorganizeaza al un nivel mai inalt. Pornind de la observații sistematice realizate intr-un cadru științific, J. Piaget a descoperit legea succesiunii necesare, a stadiilor dezvoltarii psihice. Conform acestei legi, stadiile nu pot fi nici inversate, nici omise, dar in anumite conditii poate fi accelerata desfasurarea lor.

Prin stadiu (etapa sau perioada) se mai intelege un interval de varsta, in care majoritatea persoanelor au insusiri psiho-comportamentale asemanatoare.

Trasaturile psiho-sociale care caracterizeaza majoritatea persoanelor care se afla in aceeasi etapa se numesc particularitati psiho-sociale de varsta. Acestea se stabilesc statistic. În functie de aceste particularitati de varsta se poate determina daca o persoana se incadreaza in limitele medii, depaseste media in sens pozitiv sau este retardata.

De ex. adolescentii au anumite particularitati afective. Adolescentii imaturi sunt cei care au o dezvoltare afectiva similara cu cea a copiilor de 12-13 ani. Unii adolescenti, dimpotriva, au insusiri afective care ii apropie de cei adulti (sunt maturizati afectiv, inainte de vreme).

Particularitatile psihice individuale la care s-a facut deja referire, (particularitatile temperamentale, motivationale, aptitudinale, afective s.a.) dau aspectul caracteristic al persoanei (Golu, Zlate, Verza, 1993). Unele dintre aceste insusiri pot depasi semnificativ valorile medii, in sens pozitiv sau negativ:

daca este vorba despre inteligenta, creativitate, aptitudini artistice sau sportive, persoana poate fi supradotata, respectiv subdotata;

daca este vorba despre insusiri temperamentale, afectiv-motivationale sau de vointa care, desi sunt mai pronuntate, nu afecteaza negativ adaptarea individului la mediu, vorbim despre personalitati accentuate (Leonhard, 1979). Acestea se includ in limitele normalitatii. Daca influenteaza negativ integrarea sociala sau creeaza stari afective neplacute (anxietate, depresie, fobii, etc.), atunci personalitatea devine patologica.

Stadialitatea este prezenta atat in abordarea genetica (longitudinala) a vietii psihice, situatie in care vorbim despre stadii genetice, cat si in perspectiva transversala, atunci cand se urmareste unitatea diverselor aspecte ale vietii psihice intr-o etapa anume. În acest din urma caz vorbim despre stadii de varsta. Stadiul genetic vizeaza reuniunea unui ansamblu de conditii, stadiul de varsta exprima caracteristici generate de anumite dominante.

Cateva caracteristici ale dezvoltarii stadiale, sunt:

stadiile se disting prin modificari calitative, individul realizand "mai mult"si "in alt mod"decat in stadiul anterior;

tranzitia de la un stadiu de dezvoltare la altul poate fi rapida, in cazul anumitor functii (spre ex. cresterea in inaltime in perioada adolescentei) sau lenta, in cazul functiilor mai complexe;

trecerea la un stadiu superior de dezvoltare se realizeaza cu un consum mare de energie (Brazelton, Sparrow dupa A. Muntean), in detrimentul unor achizitii anterioare, care pot regresa pentru o scurta perioada de timp;

achizitiile in diferitele planuri (motric, cognitiv, social, etc.) ale dezvoltarii individului se succed logic, intr-o anumita ordine, ireversibila, astfel incat, schimbarile care apar pe un anumit segment al dezvoltarii se canalizeaza (adancesc) si se consolideaza in timp;

stadiul celor mai intense schimbari este copilaria (si mai ales copilaria mica, de la 0 la 3 ani), in care ritmul achizitiilor realizate in diferite planuri este deosebit de alert. Din acest motiv, psihologia dezvoltarii a fost considerata multa vreme o psihologie a copilului, aceasta etapa de varsta fiind segmentul cel mai bine reprezentat informational si cel mai intens cercetat;

dezvoltarea umana poate fi atat continua, cat si discontinua, pe parcursul vietii individului existand atat perioade optime, cat si perioade sensibile sau critice, in care organizarea unui sistem are o vulnerabilitate maxima la stres. Perioadele sensibile, mai mult sau mai putin precizate, pot aparea in cursul achizitiilor comportamentale ale individului (sociale, de atasament, sau cognitive, emotionale, de comunicare, etc.), influentand dezvoltarea ulterioara a acestuia;

exista anumite limite intre care dezvoltarea unui proces/functie/capacitate poate fi stimulata, tot asa cum, anumite pierderi aparute in dezvoltare, pot fi recuperate sau compensate ulterior;

stadiile nu sunt "obligatorii" pentru fiecare individ, iar varsta la care o persoana trece printr-un anumit stadiu nu este predeterminata. Cu alte cuvinte, dezvoltarea parcurge un drum individual  influentat in mare masura ereditar.

Stadiile dezvoltarii psihice in conceptia lui J. Piaget, L. Kohlberg,

S. Freud si E. H. Erikson

Între psihologi nu exista un consens privind criteriile in functie de care se stabilesc stadiile dezvoltarii psihice, nici privind numarul etapelor si durata acestora. Vor fi prezentate in continuare cateva dintre cele mai importante teorii.

Etapele dezvoltarii inteligentei dupa J. Piaget

Una dintre cele mai valoroase teorii structuraliste a fost avansata de catre Jean Piaget, in anul 1953. Majoritatea psihologilor sunt de acord ca Piaget a fost cel mai influent psiholog in domeniul psihologiei dezvoltarii din secolul XX. Piaget a considerat inteligenta ca pe o forma de dezvoltare, prin intermediul interactiunii cu mediul. Copilul fiind activ, actioneaza continuu asupra mediului sau, observand efectul pe care il are actiunea sa. Cand se gandeste, copilul efectueaza operatii mintale. O operatie reprezinta orice set de actiuni care produce un efect asupra mediului. Pe masura ce copilul incepe sa stapaneasca noi abilitati, acestea apar in procesele sale de gandire sub forma structurilor cognitive denumite scheme.

O schema contine toate ideile, amintirile, capacitatile si asocierile legate de un anumit set de operatii asupra mediului. Piaget considera ca dezvoltarea cognitiva are loc prin procesul construirii si dezvoltarii de scheme noi si al extinderii celor existente, astfel incat sa se aplice la un domeniu mai vast. Pe masura ce creste si interactioneaza cu mediul, copilul isi dezvolta si isi modifica schemele in mod continuu.

O schema este o structura pe care o utilizam ca fir director in comportamentul nostru. Nu percepem fiecare lucru nou din viata noastra ca fiind la fel de nou in fiecare zi, ci facem apel la experientele si capacitatile dobandite anterior pentru a sti ce trebuie sa facem. Piaget considera ca procesul gandirii a luat nastere ca rezultat al evenimentelor neasteptate. Prin asta, el intelegea ca, atunci cand suntem capabili sa apelam la schemele preexistente fara nici o problema, nu ne mai gandim prea mult la evenimentul in curs. Noua uzanta ar fi in afara a ceea ce Piaget a numit domeniu de oportunitate al schemelor noastre preexistente, deci ar trebui sa se modifice atat comportamentul obisnuit, cat si schemele.

Piaget a considerat ca toti copiii trec printr-o serie de perioade distincte in dezvoltarea intelectuala. Astfel, stadiile dezvoltarii inteligenței copilului propuse de Piaget sunt:

1. Stadiul senzorio-motor (0-2 ani). În acest stadiu copilul experimenteaza lumea prin perceptii imediate si prin activitate fizica, fara o gandire asa cum o cunosc adultii. Gandirea copilului este dominata de principiul "aici si acum". De exemplu, pana la varsta de 8 luni nici un copil nu detine conceptul de permanenta a obiectelor. Pana atunci tot ceea ce se afla in afara campului vizual se afla in afara mintii lui, adica copilul nu va incerca sa se uite dupa un obiect vizibil anterior care este plasat in afara campului vizual.

2. Stadiul preoperational (2-7 ani). În perioada preoperationala pot fi percepute cel mai clar diferentele intre gandirea copiilor si gandirea adultilor. Aceasta este perioada in care se dezvolta limbajul si Piaget considera ca utilizarea limbajului de catre copil demonstreaza o reduce treptata a egocentrismului.

La inceput, copilul prezinta o vorbire egocentrica, cu o constienta redusa a necesitatilor ascultatorului, dar, treptat devine constient ca, utilizand limbajul pentru comunicare, trebuie sa si-l ajusteze in vederea unei interactiuni, in loc sa isi exprime pur si simplu gandurile. În aceasta perioada copilul isi dezvolta capacitatea de descentrare, de adoptare a punctului de vedere al altei persoane. Atunci cand se gandeste la diferite probleme, copilul are si o tendinta de centrare, concentrandu-se asupra esentei problemei si ignorand alti factori. Un exemplu este lipsa reflexivitatii: la aceasta varsta, copiilor le este foarte greu sa vada operatiile ca fiind reversibile. De exemplu, un copil ar putea invata ca 3x3=9, dar nu ar fi capabil sa ajunga, de aici, la concluzia ca 9=3x3; sau copilul poate admite ca are un tata, dar nu este capabil sa admita ca si tatal sau are un copil. Desi o operatie este inversul celeilalte, copilul are tendinta sa se concentreze asupra unei laturi a problemei si ii este greu sa vada o alta latura.

Un alt exemplu de centrare este redat de incapacitatea copilului aflat in perioada preoperationala, de a intelege principiile de conservare. Aceasta este cea mai faimoasa dintre partile teoriei lui Piaget. Prin conservare intelegem ca un obiect isi poate modifica forma sau aspectul, pastrandu-si totusi aceeasi masa sau volum. El a efectuat mai multe studii asupra conservarii. Aceste studii s-au realizat cu mai multe obiecte: bucati de plastilina, transformate din bile in forme alungite, sau apa colorata, turnata dintr-un pahar larg si mic, intr-unul inalt si subtire. De fiecare data, copilul se concentra asupra celui mai evident aspect al modificarii, ignorandu-le pe cele asociate, care indicau faptul ca volumul sau cantitatea a ramas aceeasi.

Principala sarcina a perioadei preoperationale este de a pregati copilul pentru perioadele

ulterioare si, in acest scop, copilul invata tot timpul din ce in ce mai multe despre mediu. La sfarsitul perioadei preoperationale, copilul este dotat destul de bine cu scheme adecvate pentru a face fata principalelor provocari din mediul sau.

3. Stadiul operatiilor concrete (7-11 ani). Începand cu aceasta perioada copilul nu mai este atat de egocentric, fiind capabil sa vada obiectele si evenimentele si din punctul de vedere al celorlalti. În aceasta perioada, gandirea copilului incepe sa fie asemanatoare cu cea a adultului, dar copilul are totusi dificultati in manipularea notiunilor pur abstracte, pentru ca trebuie sa le lege de lumea reala, pentru a le intelege. Copiii aflati in aceasta perioada sunt caracterizati de o dorinta extraordinara de a culege informatii despre lume: deseori ei aduna liste considerabile de fapte sau de date despre un subiect de interes.

4. Stadiul operatiilor formale (de la 11 ani pana la maturitate). Acest stadiu marcheaza aparitia abilitatii de a gandi abstract fara a se bizui pe obiecte sau evenimente concrete. El poate manevra acum logica abstracta, elaboreaza ipoteze (teorii) despre lume, le testeaza ca un om de stiinta si utilizeaza notiuni abstracte in gandirea sa. Copilul este capabil sa rezolve o problema la nivel mental prin evaluarea sistemica a mai multor propozitii si, in acelasi timp, sa analizeze interconditionarea lor. Piaget considera ca aceasta este cea mai inalta forma de gandire si sustinea ca, din acest moment, copilul isi poate extinde cunostintele, fara a mai fi impiedicat de egocentrism sau de alte asemenea restrictii.

Desi stadiile de dezvoltare cognitiva identificate de Piaget sunt asociate cu perioade de timp, ele difera de la un individ la altul.Cercetarile lui Piaget asupra cognitiei, inteligentei si dezvoltarii morale conduc la cateva implicații educative:

1. copiii vor oferi explicatii diferite asupra realitatii la diferite stadii de dezvoltare cognitiva;

2. dezvoltarea cognitiva este facilitata prin oferta de activitati si situatii care angajeaza si presupun adaptare (asimilare si acomodare);

3. materialele de invatare si activitatile trebuie sa includa nivelul motor si mental adecvat stadiului de dezvoltare si sa evite sarcini care depasesc capabilitatile cognitive curente;

4. utilizarea de metode de invatare care implica subiectul invatarii si prezinta o provocare.

Stadiile dezvoltarii morale in teoria lui L. Kohlberg

Dezvoltarea morala este un aspect esential al socializarii. Fiecare societate are regulile sale morale, care orienteaza comportamentul membrilor sai in diferite situatii. Prin procesul de dezvoltare morala copilul interiorizeaza normele morale ale societatii in care traieste, invata ce este corect si ce este gresit.

Dezvoltarea morala a copilului a fost studiata de Piaget si de Kohlberg. Ei au ajuns la concluzia ca dezvoltarea morala este strans legata de dezvoltarea cognitiva a copilului (Hayes, Orrell, 1997; Seamon, Kenrick, 1992).

Kohlberg, pentru a studia dezvoltarea morala, a prezentat subiectilor de diferite varste povestiri care implicau cate o dilema morala si le-a cerut sa arate cum ar fi solutionat ei problema. Analizand mii de raspunsuri, Kohlberg a identificat 3 stadii ale dezvoltarii morale, fiecare avand cate doua substadii. Aceste stadii sunt:

1. Stadiul moralitatii preconventionale. În acest stadiu corectitudinea comportamentului este apreciata in functie de consecintele sale.

a) in primul substadiu, care tine pana la varsta de aproximativ 6 ani, copilul crede ca un comportament este moral daca permite evitarea unei pedepse.

b) copiii mai mari, pana la aproximativ 12-13 ani, apreciaza caracterul moral al unei actiuni tot in functie de consecintele actiunii, dar pentru ei este esential modul in care esti apreciat de cei din jur, recunostinta celor din jur sau dezaprobarea acestora, faptul ca si ei la randul lor te-ar putea ajuta in situatii dificile.

2. În stadiul moralitatii conventionale devine importanta respectarea regulilor sociale.

a) la inceputul adolescentei un comportament este apreciat ca fiind moral daca respecta conventiile sociale si evita dezaprobarea celorlalti. Aprobarea sau dezaprobarea unui comportament nu se realizeaza atat in functie de consecintele comportamentului, cat in functie de intentiile subiectului.

b) spre sfarsitul adolescentei nu mai are o importanta asa de mare aprobarea sau dezaprobarea sociala, devin mai importante respectarea legilor si a ordinii sociale. Un comportament este considerat moral, daca prin el se respecta autoritatea si sunt indeplinite datoriile fata de familie, prieteni, tara.

3. Stadiul moralitatii postconventionale.

a) cei care se afla in acest stadiu nu neaga rolul legilor si normelor sociale, dar nici nu le absolutizeaza; ei isi dau seama ca acestea sunt doar niste instrumente necesare pentru buna functionare a unei societati. Ei inteleg ca uneori, unele norme sau legi pot fi in contradictie cu bunele intentii ale unei persoane.

b) ultimul substadiu al dezvoltarii morale tine seama de cele mai importante principii etice, ca de ex. de drepturile omului. Cei care se afla la acest nivel se conduc dupa principii morale proprii. Regulile pot fi respectate sau nu, in functie de concordanta sau discordanta fiecarei persoane, cu aceste principii.

Fiecare om trece prin aceste stadii in aceeasi ordine, dar unii trec mai lent dintr-un stadiu in altul, iar altii mai rapid. Unii nu ajung niciodata in ultimul stadiu.

Stadiile psihosexuale descrise de S. Freud

Freud considera ca psihicul uman este determinat de forte motivationale inconstiente. Continutul esential al inconstientului este instinctul sexual (libidoul). Acesta este izvorul energiei psihice si factorul motivational de baza al comportamentului uman. Freud a descris stadiile de dezvoltare psihosexuala a copilului.

În primul an de viata copilul se afla in faza orala in care activitatea erotica se exprima in cursul suptului si mestecatului.

De la 1 la 3 ani libidoul se concentreaza asupra anusului si copilul gaseste multa placere in actiunea de defecare. Acesta este stadiul anal.

De la 3 la 5 ani este stadiul falic. Copilul descopera diferentele biologice dintre sexe. Tot in aceasta faza copilul isi orienteaza libidoul in afara lui. Baiatul se simte atras de mama (complexul Oedip) si ar dori sa elimine rivalul care este tatal sau. Dar el se teme ca drept pedeapsa va pierde organul genital. Aceasta frica, numita complexul castrarii, duce la refularea iubirii pentru mama si identificarea cu tatal, ceea ce - in timp - va duce la preluarea normelor morale ale acestuia. În mod asemanator fata se indreapta catre tatal sau, dar frica de dezaprobarea mamei duce la refularea acestor sentimente (complexul Electra).

Între 7 si 12 ani este faza de latenta.

Dupa 12 ani, odata cu pubertatea, are loc retragerea libidoului de la parinti si orientarea sa catre alti semeni. Acesta este stadiul genital (Hayes si Orrell, 1997; Gal, 2001).

Teoria dezvoltarii psihosociale a lui E. H. Erikson

Erik Erikson este unul dintre psihologii neofreudieni care a dezvoltat teoriile lui Freud. Erikson, analizand biografia a sutelor de pacienti tratati de el, a ajuns la concluzia ca premisa dezvoltarii unei personalitati sanatoase este rezolvarea conflictelor dintre individ si societate. El a identificat 8 stadii ale dezvoltarii psihosociale. În fiecare stadiu individul se confrunta cu un alt tip de conflict. De modul in care sunt rezolvate conflictele depinde progresul individului.

1. Primul stadiu, in primul an de viata, are la baza conflictul incredere versus neincredere, determinat de calitatea ingrijirii materne. Îngrijirea calda, echilibrata, calma induce incredere, in timp ce ingrijirea dezordonata, capricioasa duce la instalarea neincrederii, a suspiciunii, fricii. Aceste insusiri (increderea sau neincrederea) se integreaza in inconstient si devin trasaturi de baza in relatiile interpersonale pe care le statornicește individul.

2. Al doilea stadiu dureaza pana la 3 ani. În aceasta perioada copilul invata sa mearga, sa actioneze singur si sa isi controleze sfincterele. Conflictul caracteristic perioadei este cel dintre autonomie versus indoiala (cel din urma fiind insoțit de sentimentul de rusine datorat incapacitatii copilului de a-și dobandi autonomia). Daca copilul este incurajat sa efectueze singur diferite actiuni marunte, iși dezvolta autonomia. Daca este criticat frecvent [pentru ca se loveste, se murdareste, strica unele obiecte], atunci se va indoi de capacitatea sa de a face singur ceva si devine excesiv de rusinos/temator. Adeseori si aceste insusiri (autonomia, increderea in sine / indoiala, rusinea) devin insusiri fundamentale ale personalitatii.

3. În al treilea stadiu, care dureaza pana la 5 ani, conflictul de baza este cel dintre initiativa versus vinovatie. Copilul are tendinta de a fi activ, de a se misca tot timpul, de a se juca, de a comunica cu cei din jur. Daca initiativa sa nu este ingradita, ea va deveni o caracteristica psihica. Daca copilul este mereu certat, pus la punct, el se va simti vinovat. Sentimentul vinovatiei, subevaluarea sinelui, pot deveni insusiri de personalitate.

4. Stadiul al patrulea dureaza pana la aproximativ 11 ani si este caracterizat prin conflictul sarguinta versus inferioritate. În aceasta perioada copilul incepe scoala și i se impun numeroase cerinte, carora reuseste sa le faca fata prin dezvoltarea harniciei. Daca nu reuseste sa faca fata cerintelor, atunci va avea sentimente de inferioritate, se va simti incapabil sa faca fata solicitarilor.

5. Stadiul al cincilea are loc intre 12-18 ani. În acest stadiu trebuie rezolvat conflictul dintre constientizarea identitatii eului versus confuzia rolurilor. În aceasta perioada, tanarul se integreaza in diferite grupuri sociale care solicita interpretarea unei mari varietati de roluri sociale. În relatiile cu parintii si cu profesorii sai, trebuie sa accepte regulile impuse de acestia; va trebui sa colaboreze sau sa rivalizeze cu colegii de scoala sau din cluburile, cercurile pe care le frecventeaza; va trebui sa invete sa coordoneze, sa organizeze uneori activitatea, sa-și domine colegii uneori - deci trebuie sa invete sa interpreteze diferite roluri. Rolurile sunt contradictorii si aceasta contradictie trebuie rezolvata pe plan subiectiv. Tanarul trebuie sa isi construiasca acea identitate care sa integreze, sa sintetizeze, insusirile solicitate de toate aceste roluri. Esecul formarii identitatii ar putea duce la confuzia de roluri, care este insotita ulterior, de neincredere in sine, sentimente de inferioritate, etc.

În paralel cu intarirea identitatii eului, in aceasta perioada se intensifica increderea in sine, initiativa, autonomia si scade frecventa comportamentelor opozitioniste, demonstrativ-nonconformiste.

6. Cel de al saselea stadiu are loc intre aproximativ 18-35 ani si este perioada tineretii si inceputul varstei adulte. Conflictul caracteristic acestei perioade este cel dintre intimitate versus izolare. În acest stadiu se stabilesc relatii intime bazate pe iubire sau prietenie. Esecul realizarii unor astfel de relatii duce la izolare sociala.

7. Al saptelea stadiu, intre 35-65 ani, este perioada adulta propriu-zisa. Conflictul fundamental este cel dintre generativitate versus stagnare. Termenul "generativity" este un termen creat de Erikson din notiunile generozitate, generare si exprima dorinta individului de a ajuta membrii propriei familii dar si pe altii, exprima preocuparea pentru generatiile viitoare, pentru progresul tarii sau chiar al umanitatii (atitudine prezenta la unii politicieni, oameni de stiinta, artisti). Cei caracterizati prin generativitate sunt mai activi, mai creativi. Esecul generativitatii duce la egocentrism, pasivitate, rutina, stagnare in dezvoltarea personalitatii.

8. Ultimul stadiu are loc de regula dupa 65 ani, in perioada batranetii. Conflictul de baza este cel dintre sentimentul realizarii versus sentimentul disperarii. Unii, atunci cand privesc in urma și intocmesc un bilanț al vieții, sunt satisfacuti de realizarile lor. Altii sunt nemultumiti, chiar disperati, deoarece conștientizeaza doar esecurile si oportunitatile pierdute (Hayes, Orrell, 1997; Schiopu, Verza, 1995; Gal, 2001).

Marele merit al teoriei lui Erikson este acela ca pune in evidenta dezvoltarea Eului, de-a lungul intregii vieti.

Dezvoltarea copilului in teoria invatarii sociale

Teoreticienii acestei abordari avanseaza ideea conform careia, personalitatea sau comportamentul copilului se dezvolta ca urmare a interactiunii sociale, prin:

recompense si pedepse,

imitare,

identificarea cu anumite modele de rol si

conformarea la expectante.

În cursul dezvoltarii copilului intra in joc toate procesele sociale: perceptia sociala si intelegerea comportamentului oamenilor, rolurile sociale, comportamentele asociate si comunicarea, atat verbala cat si non-verbala.

Primul contact al copilului cu lumea exterioara are loc in mare masura, prin gesturile, mimica si vorbele persoanei care are grija de el. Toate acestea ii pot oferi copilului o experienta destul de variata: ridicarea si strangerea in brate sunt diferite de mesajul verbal, iar zambetul la interacțiunea cu parinții, este diferit de zambetul afisat de copil, atunci cand este gadilat. Din aceasta diversitate de comportamente pe care le manifesta parintii (sau orice alta persoana care are grija de copil), acesta incepe sa isi formeze cunostintele asupra lumii.

Dupa cum au aratat multi cercetatori, in special Schaffer (1971), copilul are o tendinta mult mai puternica de a reactiona la oameni, decat la alti stimuli din mediul sau, cum ar fi licaririle de lumina sau zgomotele. La copil pare sa existe o tendinta de sociabilitate foarte puternica si foarte bine conturata, inca de la naștere.

O alta modalitate importanta de interactiune intre adulti si copii este imitarea. S-a dovedit ca pana si copiii foarte mici imita expresiile mamelor lor, iar mamele afiseaza deseori expresii faciale exagerate, atunci cand le vorbesc copiilor. Stern (1977) a aratat ca bebelusii de cateva saptamani se angajeaza in interactiuni cu mamele lor, in care imita expresiile acestora.

Plansul poate fi de asemenea considerat o modalitate de comunicare. Pentru un copil neajutorat locomotor acesta este o strategie esentiala pentru supravietuire. Mamele isi dezvolta adesea o capacitate de intelegere a plansului copilului lor, diferentiind situatiile in care copilul este flamand, are dureri sau este furios. Una din cele mai importante variante de comunicare intre mama si copil, asupra careia s-au concentrat numerosi cercetatori, este contactul vizual. Fitzgerald (1968) a constatat ca dilatarea pupilelor, care este o cale prin care semnalam inconstient afectiunea fata de alte persoane, este un semnal pe care il transmit si copiii, mai ales fata de parintii lor, incepand chiar de la varsta de patru luni. Înainte de aceasta varsta il afiseaza la vederea oricarei figuri. Acest aspect sugereaza doua lucruri, mai intai ca persoanele care interactioneaza cu copilul vor primi si alte mesaje in afara de zambet, care le arata ca si copilului ii face placere interactiunea, in al doilea rand se observa ca pe la patru luni copilul incepe sa aiba preferinte in privinta persoanelor din jurul sau.

Așadar, se pare ca natura foarte sociabila a copiilor presupune o disponibilitate foarte mare a acestora de a invata si de a raspunde la influentele sociale.

Exista trei modalitati principale de incurajare a socializarii la copil, prin procesul de imitare si identificare, prin educatia directa, implicand pedepse si recompense si prin transmiterea expectantelor sociale.

Imitarea. Copilul observa si imita persoanele din jurul sau: copiii mici se joaca adoptand roluri sociale si imitand adultii pe care i-au vazut in aceste roluri. Toate aceste lucruri fac parte din procesul prin care copilul invata o gama de comportamente pe care le poate utiliza mai tarziu.

Imitarea este deseori descrisa drept o "scurtatura" in invatare. Aceasta presupune copierea unei anumite actiuni sau a unui set de actiuni si permite copilului sa dobandeasca o serie de deprinderi fizice, rapid si eficient. Prin imitare, copilul este capabil sa invete mai mult decat ar putea prin invatarea directa.

Identificarea. Este un proces care se realizeaza in doua etape si este implicat in invatarea bazata pe observatie. Deseori, un copil va invata un stil mai general de comportament asumandu-si un rol complet sau modelandu-se dupa o alta persoana. Identificarea are loc intr-o perioada mult mai mare de timp decat imitarea si se crede ca, in mare masura, invatarea rolurilor sociale, cum ar fi invatarea rolului de gen si sex, are loc prin procesul de identificare.

Prezenta modelelor de rol este foarte importanta in dezvoltare. În jurul copilului trebuie sa existe oameni pe care acesta sa ii poata copia, ca sa isi poata forma o idee despre felul in care o fiinta umana reala se comporta intr-un anumit rol social. Astfel de modele de rol ii ofera copilului o linie de ghidare, care-l va orienta spre un comportament adecvat in viata. Bandura si colaboratorii (1963) au realizat o serie de experimente prin care au investigat imitarea la copii. Acestia au constatat ca nu toate modelele au fost imitate in mod egal. În principiu, copiii au imitat modelele pe care le-au considerat similare lor, de exemplu pe cele de acelasi sex.

Alti cercetatori au investigat felul in care stimulii pozitivi (cum ar fi lauda sau incurajarea) pot influenta invatarea prin imitare. Daca o purtare agresiva a copilului este ignorata sau pedepsita de catre adulti, atunci este mai putin probabil ca acesta sa repete acest comportament. Însa, actiunile agresive care au consecinte satisfacatoare pentru cel ce agreseaza, au o probabilitate mai mare de a se repeta.

Mussen si Rutherford (1963) au investigat efectele pe care cordialitatea si apropierea dintr-o relatie le pot avea asupra procesului de identificare. Au constatat ca baietii care au relatii de afectiune calde cu tatii lor obtin, in principiu, scoruri mai mari la testele de masculinitate decat baietii a caror relatie cu tatal este mai rezervata. Acelasi lucru este valabil si pentru fete: cu cat relatia cu mamele lor este mai stransa, cu atat mai puternica este identificarea cu feminitatea.

Autointarirea. Oamenii isi definesc standarde de succes pentru propriul comportament in diferite situatii si prin raportarea la aceste standarde isi autoadministreaza recompense si pedepse pentru atingerea si depasirea standardelor. Autointaririle si pedepsele iau cel mai adesea forma unor intariri emotionale (mandria si satisfactia in primul caz, rusinea si culpabilitatea in cel de-al doilea). Depresia face si ea parte frecvent din setul de pedepse autoadministrate. Setul initial de standarde de apreciere este invatat de regula prin modelare, in principal de la parinti sau de la alte persoane semnificative in copilarie.

Desi fiecare societate modeleaza comportamentul copiilor sai prin recompense si laude (sau prin amuzamentul si atentia adultilor, pe care copiii le considera recompense), exista o alta latura a educatiei pe care fiecare societate o utilizeaza: pedepsirea purtarii rele sau a celei neadecvate social. Tipul de pedepse pe care le utilizeaza parintii pare sa se coreleze foarte bine cu dezvoltarea unui simt puternic al constiintei la copil. Un studiu efectuat de Mackinnon in 1938 a aratat ca studentii care s-au dovedit ca au o constiinta puternica (nu au copiat la un test atunci cand au avut ocazia), suferisera pedepse psihologice de la parintii lor, iar cei care au trisat (deci nu aveau probabil o constiinta puternica)  suferisera pedepse fizice.

Cand vorbim despre pedepse fizice nu sugeram doar lovirea copiilor. Studiul a inclus si pedepse ca: interdictia de a iesi din casa, suprimarea banilor de buzunar. Pe de alta parte, in pedepsirea psihologica nu este necesar nici un tip de "amenda", dar copilului ii este reprosata ranirea pe care a produs-o parintelui sau altei persoane, ori este facut sa se simta vinovat si responsabil de actiunile sale. Relatiile sociale constituie aspectul de baza al acestor tipuri de pedepse. Copilul simte ca actiunea sa i-a dezamagit pe parinti sau ca a cauzat inutil suferinta altcuiva, dar in afara de a-si cere scuze, nu poate face nimic in compensatie.

Hill sustine (1964) ca motivele pentru care pedepsele psihologice par sa fie atat de eficiente in producerea unei constiinte puternice la copii, au la baza actul de a-si cere scuze. Treptat, acesta se interiorizeaza, astfel incat, in loc sa spuna doar "imi pare rau", copilul ajunge chiar sa ii para rau si, mai tarziu, sa se simta vinovat si responsabil. Pe de alta parte, daca este pedepsit fizic, copilul poate vedea lucrurile mult mai superficial, ca pe o amenda pe care trebuie sa o plateasca pentru un comportament neadecvat, dar nimic mai mult. Deci, singurul efect al pedepsei fizice ar fi teama de a nu fi descoperit si nu neaparat dezvoltarea unei constiinte puternice.

Pentru copii, importanta explicatiilor, pentru a li se clarifica expectantele adultilor si motivele regulilor, constituie un alt aspect al socializarii, care poate fi diferit de la un grup social la altul. Explicatiile par sa incurajeze copilul sa se comporte sociabil. Un alt factor foarte important in dezvoltarea copilului este modul in care, acesta intelege ceea ce se intampla in jurul sau si ratiunea pe care o da regulilor si comportamentelor observate.

Bibliografie

Crețu, T., (2009) - Psihologia varstelor, Ed. Polirom

Gaișteanu, M., - Psihologia copilului, Ed. Leonardo Da Vinci

Iftene, F., - Psihiatria copilului si adolescentului, curs universitar, Universitatea "Babes-Bolyai" Cluj-Napoca, Facultatea de Psihologie si Știintele educatiei

Law Nolte Dorothy, Harris Rachel (2007) - Copiii invața ceea ce traiesc, Ed. Humanitas Practic, București

Muntean, Ana, (2006) - Psihologia dezvoltarii umane, Ed. Polirom, Iași

Savin, Ana, (2005) - Totul se intampla inainte de 6 ani

Schiopu U., Verza E Psihologia varstelor, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica.

Sion, G., (2006) - Psihologia varstelor, Ed. Fundatiei Romania de maine, Bucuresti

Verza E., Verza, F.E. (2000): Psihologia varstelor, Bucuresti, Editura Pro Humanitate.

Ziglar, Zig (1989) - Putem crește copii buni intr-o lume negativa, Ed. Curtea Veche, București