SINELE SI IDENTITATEA SOCIALA - teoria psihanalitica a personalitatii

SINELE SI IDENTITATEA SOCIALA

1. CONCEPTUL DE SINE

1.1. DEFINIRE, CARACTERIZARE GENERALA

Conceptul de Sine este pus in circulatie prin teoria psihanalitica a personalitatii si se refera la structurile de identitate ale acesteia. Teoria psihanalitica identifica structurile Sinelui cu tendinte inconstiente care orienteaza activitatea psihica a individului, fiind implicat atat in prezent cat si in viitor prin imaginea si idealul de sine. Idealul de sine constituie modelul de conduita la care trebuie sa se conformeze subiectul pentru a corespunde exigentelor suprasinelui. Suprasinele are functie de cenzura morala ca si idealul de sine, ce tinde sa devina o formatiune independenta de sine si de inconstient si sa regleze sentimentul de stima de sine.

Se poate spune ca sinele este structura care creeaza coerenta si continuitatea in biografia individuala, care integreaza, organizeaza si evalueaza comportamentul.

Sinele este structurat pe trei arii sau domenii importante:

sinele material - se refera la imaginea de sine in plan corporal (biologic si fiziologic)

sinele spiritual - gratifica imaginea de sine pe plan cultural, aptitudinal si al intereselor cognitive

sinele social - se refera la pozitia individului in grup (grupuri) si perceptia sociala a sinelui.

Manzat (2000) arata ca exista trei modalitati de influenta care actioneaza asupra sinelui:

succesele si esecurile personale

opiniile si atitudinile celorlalti despre subiectul in cauza

rezonanta subiectiva a individului, ca rezultat al apropierilor sau distantarilor dintre personal si social.

Exista teoreticieni care au conceptualizat sinele ca avand doua fatete distincte: una publica si alta privata. Greenwald (1982), sugereaza ca aceste doua fatete sunt sensibile la diverse aspecte ale evaluarii de sine, astfel: sinele public este sensibil la evaluarile celorlalti si cauta sa castige aprobarea audientei, iar sinele privat se evalueaza pe baza standardelor individuale interne. (Greenwald, 1982, apud. Leary, Tambor, Terdal, Downs, 2000). Teoreticienii sinelui au aratat o "dragoste" particulara pentru metafora dupa cum observa Hermans (1996), astfel, sinele a fost asemanat cu o "ghinda care devine stejar" (Maslow, 1968, apud. Hermans, 1996); cu "o regiune centrala a unei structuri interne" (Allport, 1961 apud. Hermans, 1996); cu o teorie (Epstein, 1990 apud. Hermans, 1996) etc.

Astazi se pune accent pe doua metafore de o relevanta aparte in psihologia contemporana a sinelui: "metafora computer", in care sinele este studiat ca o unealta de procesare a informatiei si "metafora narativa", a carei poveste se ghideaza dupa principiile sinelui (Hermans, 1996).

1.2. TEORII ALE SINELUI

1.2.1. Teoria proprium-ului sau complementaritatea Sine-Ego (G.W.Allport)

Preocupat de intelegerea si explicarea fiintei umane, Allport isi directioneaza atentia spre personalitatea umana ca integrator si descriptor al acesteia. Centrul conceptiei sale este structura si dinamica personalitatii care este privita prin prisma elementelor sale constitutive. In acest cadru, conceptul de sine este considerat ca fiind mai larg decat acela de Eu si de constiinta; sinele reprezinta nucleul fiintei noastre, dar nu un nucleu inconstant, ci unul variabil, "deoarece uneori ia amploare si pare sa comande intregul nostru comportament si constiinta, iar alteori iese complet din scena, lasandu-ne relativ fara sentimentul de identitate" (Allport, 1991, apud. Manzat, 2000, p. 212).

Pentru a reusi sa surprinda complexitatea procesului de personalizare, atat in plan constient, cat si in plan inconstient, Allport introduce ideea "proprium-ului" concept unificator pentru simtul sinelui, care implica in acelasi timp valorizarea potentialitatilor adaptative ale sinelui. Astfel, proprium-ul surprinde evolutia Eului, identitatea de sine, respectul de sine, spargerea egocentrismului, traite si simtite diferit, care se deruleaza succesiv sau functioneaza concomitent, ceea ce conduce la dezvoltarea identitatii proprii, a constiintei de sine a individului. Termenul de "proprium" este utilizat pentru a acoperi atat "cunoscutul" cat si "cunoscatorul", de a reda unitatea pe care o presupune fiinta umana in demersul ei evolutiv. Proprium-ul desemneaza, in ultima instanta, "propria mea perceptie asupra sinelui si propria mea conceptie despre sinele meu" (Allport, 1991, apud. Manzat, 2000, p. 213).

Allport identifica o stadialitate in evolutia proprium-ului, in care procesele si structurile psihice alterneaza in realizarea personalitatii. Astfel, Allport identifica opt etape:

1. Copilaria timpurie (0-0,5 ani) - in aceasta perioada nu exista inca un simt al self-ului, o perceptie de sine. Copilul mic nu este constient de el insusi, neseparandu-se de restul lumii; ii lipseste cu desavarsire constiinta de sine. Se poate spune despre el ca este "unicentrat", dar nu "centrat pe sine". Nu exista nici o transformare in cursul vietii atat de importanta ca trecerea gradata de la stadiul centrarii absolute la stadiul in care copilul stie despre sine ca este diferit de ceilalti.

2. Simtul (identitatea) corporala (0,5-1 an) - apare prima descoperire - propriul corp. Este fundamentul pe care se dezvolta intreaga existenta de sine. Este primul element constitutiv din marea constructie pe care el o va realiza - constiinta de sine.

3. Identitatea de sine - reprezinta fundamentarea unicitatii psihice, fenomen singular in evolutia umana, prin faptul ca identitatea de sine continua chiar daca restul personalitatii suporta modificari ulterioare. Unul din factorii importanti in structurarea identitatii de sine este insusirea limbajului, incepand din al doilea an de viata. Dobandind identitatea corporala si identificandu-se prin limbaj, copilul se considera treptat pe sine, ca un punct de referinta distinct, diferentiat de ceilalti.

4. Respectul fata de sine - este momentul cand copilul, in actiunea lui de cucerire a mediului, intampina bariere sau chiar opozitie. Astfel, cand tendinta sa explorativa este frustrata, copilul simte aceasta ca pe o lovitura data propriului respect de sine, devine in mod acut constient de sine. In acest stadiu copilul incepe sa se simta autonom si separat de ceilalti. In acest mod se cucereste pe sine insusi, asemanarile si deosebirile de ceilalti nu mai creeaza confuzie.

5. Extensia Eului - odata cu perioada prescolaritatii copilul reuseste sa inteleaga punctul de vedere al celuilalt si, astfel, isi perfectioneaza propriul simt al separarii de ceilalti. Sunt primii pasi de la constiinta de sine la constiinta de altul.

6. Imaginea propriei deveniri - odata cu intrarea in cadrul educatiei formale, copilul incepe constructia intentiilor, scopurilor, responsabilitatilor morale si a devenirii de sine ca element de crestere, necesare pentru viitoarea lupta de autodepasire. Totusi, capacitatea de a gandi despre sine - cum este, cum vrea sa fie, cum ar trebui sa fie - este doar un germene.

7. Eul ca factor rational - acest stadiu aduce omului capacitatea de a gandi reflexiv si formal. Procesul de "testare a realitatii " incepe sa fie realizat cursiv, cu intentionalitate si finalitate asteptata. Drumul sau in viata depinde acum in primul rand de rationalizarea contextului situational.

8. Efortul personal central - pentru adolescent nucleul problemei identitatii este alegerea unei ocupatii sau a unui scop in viata, formandu-si in acest sens planuri, idealuri. Aceasta caracteristica adauga o noua dimensiune personalitatii - orientarea sinelui -realizabila doar in masura in care este intretinuta de un efort personal central, inteles ca liant al intregului proces de realizare a sinelui.

Desi aceste aspecte ale proprium-ului apar in stadii succesive de viata, ele nu functioneaza separat, intre ele existand interrelatii si interconditionari complexe, realizandu-se astfel, trecerea celor primare in cele secundare fara a-si pierde identitatea. Acest fapt conduce la realizarea unui continuum evolutiv, personal.

1.2.2. Teoria tendintei realizarii sinelui sau "persoana cu functionare completa" (C. Rogers)

Ca si Freud, C. Rogers si-a inceput seria de intrebari in legatura cu natura umana studiind personalitatile cu probleme adaptative. Teoria elaborata constituie una din primele incercari reale la adresa abordarilor psihanalitice si psihometrice.

Pentru Rogers (1961), personalitatea este o constructie realizata in jurul sinelui, pe care o folosim in raport cu alte persoane. Este important ca aceasta "constructie" sa fie congruenta sinelui interior real. In caz contrar, omul va fi considerat un neadaptat. Dezvoltarea unei personalitati sanatoase, adaptate, presupune inexistenta conflictelor intre imboldul launtric de realizare a sinelui si conditiile de valoare.

In centrul teoriei sale, C. Rogers introduce conceptul de sine, concept care se refera la perceptiile holiste ale oamenilor in legatura cu abilitatile, comportamentele si personalitatile lor. Analizand conceptul de sine, Rogers distinge un sine real si un sine ideal, avand ca liant actualizarea sinelui adica procesul de realizare a sinelui, de implinire a sinelui la cel mai inalt potential creator. "Sinele este un intreg, care consta in propria perceptie de sine (cat de atragator sunt, cat de bine ma inteleg cu altii, cat de bun atlet sunt etc.) si valorile pe care noi le atasam acestor perceptii". (J. Santroc, 1990, apud. Manzat, 2000, p. 220).

Rogers considera ca simtul sinelui este innascut (asemenea nevoii de afectiune si dragoste). Dar, sinele provine si din experienta de a fi om in lume, acesta este principiul care ghideaza din spatele structurii personalitatii si comportamentului. Sinele este unic, avand doua ipostaze: sine real si sine ideal. Relatia dintre aceste doua ipostaze ale sinelui este hotaratoare pentru adaptarea si dezvoltarea noastra. Cu cat este mai mare discrepanta dintre aceste doua ipostaze, cu atat vom fi mai neadaptati, iar cand exista o corespondenta rezonabila intre acestea, persoana va fi, in general, fericita.

Principiul de baza al lui Rogers este ca oamenii au o tendinta spre maximizarea conceptului lor de sine pana la actualizarea sinelui. Cand sinele devine mai realizat, atunci el a crescut, s-a extins si a devenit mai social. O persoana atinge realizarea sinelui cand isi mareste sinele real si isi dezvolta potentialitatile sinelui ideal.

Procesul realizarii sinelui este asociat cu functionarea ascendenta a trei campuri:

deschidere spre experienta, inteleasa ca un factor important in realizarea personalitatii;

crestere spontana in fiecare etapa a vietii, printr-o participare totala, lipsita de orice prejudecati;

incredere in psihismul si organismul sau si capata un simt dezvoltat al selectiei libere si al creativitatii.

In conditii de functionare descendenta a campului, realizarea sinelui se produce deformat, dand nastere la inadaptare, izolare, pot aparea tulburari de personalitate.

Exista doua conditii necesare unei dezvoltari optime:

acceptarea de sine in concordanta cu sinele real

increderea in sine in concordanta cu sinele ideal

Persoana cu functionare completa este in conceptia rogersiana forma ideala de realizare a sinelui. Este o conceptie ipotetica, pe care Rogers o propune ca ultima implinire a fiintei umane. Rogers considera idealul de persoana cu functionare deplina ca fiind o stare de armonie (congruenta) intre sine si experienta. Aceasta persoana este deschisa, constienta de propria experienta si nu lupta impotriva ei. A fi o persoana cu functionare deplina inseamna a fi capabil sa intretii cu ceilalti relatii armonioase.

Teoria psihosociala a dezvoltarii personalitatii (E.Erikson)

Teoria eriksoniana a dezvoltarii Sinelui functioneaza in baza principiului "epigenetic". Acest principiu spune ca: "noi ne dezvoltam prin dezvaluirea predeterminata a personalitatii noastre in opt stadii"

(George Boeree, "Personality theories", 1998, Internet). Progresul prin fiecare stadiu este in parte determinat de succesul sau esecul din stadiile anterioare.

Stadiile dezvoltarii sinelui, dupa Erikson sunt:

• Stadiul I: "incredere versus neincredere"

In acest stadiu care dureaza de la nastere pana la 1 an, copilul decide daca lumea este sau nu un loc sigur, daca ii confera securitate. Pentru ca este dependent de ceilalti, felul si natura in care este ingrijit, il va determina sa dezvolte sau nu conceptul de securitate.

• Stadiul II: "autonomie versus indoiala si rusine"

In timpul acestui stadiu care dureaza de la un an pana la varsta de trei ani, se dezvolta autonomia copilului. Este perioada in care are loc o dezvoltare rapida a intelectului si psihicului, copilul incepand initierea controlului particular asupra lui si asupra lumii.

• Stadiul III: "actiune versus inferioritate"

Acest stadiu dureaza de la 6 ani pana in jurul varstei de 12 ani. In aceasta perioada copii invata valorile culturii lor, cum se formeaza relatiile interumane si cum se indeplinesc anumite sarcini. Acum se cristalizeaza increderea in sine.

• Stadiul IV: "identitatea versus confuzie"

Stadiul cuprinde adolescenta, aproximativ de la 12 pana la 18 ani. Este perioada unei schimbari psihice si emotionale drastice. Adolescentul cauta printr-o lupta acerba sa se plaseze int-o societate mai larga. In acest stadiu raportul acceptare/impunere devine o permanenta sursa de conflict.

• Stadiul VI: "intimitate versus difuzie"

Acest stadiu incepe odata cu terminarea adolescentei si dureaza pe toata perioada maturitatii timpurii, pana in jur de 30 ani. In acest stadiu, individul se focalizeaza pe realizarea conditiilor unei vieti in siguranta si pe dezvoltarea relatiilor interumane intime.

• Stadiul VII: "generativitate versus absorbtia de Sine"

Acest stadiu este plasat in perioada varstei mijlocii de viata, intre 30-35 de ani. E. Erikson propune termenul de "generativitate" pentru a desemna preocuparea pentru ceilalti prin propria aprofundare de Sine. In acest stadiu se dezvolta grija pentru cei din jur, nu numai de cele proprii. Apare grija sustinuta pentru generatia viitoare si pentru societate in genere.

• Stadiul VIII: "integritate versus disperare"

Ultimul stadiu se suprapune varstei batranetii. Caracteristica acestei perioade este contemplarea realizarilor proprii. Integritatea este rezultatul satisfactiei a ceea ce a fost realizat sau invatat de-a lungul vietii.

Erikson sustine ca fiecare stadiu de viata este marcat de o criza, cu care individul trebuie sa se confrunte si sa incerce sa o rezolve. Nivelul de succes cu care se poate controla criza va determina acea bunastare psihologica a individului. Persoana care este incapabila sa faca fata in mod satisfacator crizei, va continua sa aiba probleme si in stadiile urmatoare si astfel progresul va fi afectat.

1.2.4. Teoria cresterii sinelui - prin speranta activa si autoperfectionare morala

(E. Fromm)

Erich Fromm propune o perspectiva umanist - culturala asupra sinelui. Abordarea sa se bazeaza pe analiza fortelor psihologice, economice si social-politice "care constituie fundamentele societatii" (Fromm, 1983, apud. Manzat, 2000, p. 223). Interesat de existenta umana si de scopurile acesteia, Fromm considera ca obtinerea unei "orientari productive" determina "cresterea de sine" si "evolutia sociala" (Fromm, 1998, apud. Manzat, 2000, p. 223), fenomene fundamentale ale evolutiei umane, realizabile prin atitudinea omului de a uza de puterile sale si de a-si realiza potentialitatile.

Fromm aseaza factorii sociali in locul pulsiunilor instinctive, memoriei filogenetice si constructiilor mintale innascute. El supune analizei economico-sociale si politico-ideologice stari si fenomene ale existentei umane pentru a gasi cauzele nefericirii si insingurarii omului contemporan. Natura omului, pulsiunile si anxietatile sale sunt un produs cultural. Astfel, cele mai frumoase si cele mai urate inclinatii ale omului rezulta din procesul social.

Odata cu dobandirea constiintei si identitatii de sine, copilul se indeparteaza de mediul si legaturile originare. Procesul de individuare consta in doua aspecte fundamentale: unul este dezvoltarea fortei de sine, prin care omul devine mai puternic mental si emotional, activitatea fiind dirijata tot mai mult de ratiune si vointa; celalalt aspect complementar este amplificarea impresiei de singuratate. Legaturile originale ofera securitate si unitate fundamentala cu lumea exterioara. Despartirea de aceasta lume creeaza un sentiment de neputinta si angoasa. Astfel apar impulsurile de a renunta la individualitate, de a putea frange sentimentul de singuratate si neputinta prin mecanisme ale evadarii din sine, ale fugii de libertate. Eliberarea de aceasta conjunctura apare la Fromm ca obtinere a libertatii manifestata sub forma originalitatii in gandire, traire, vointa.

Procesul de dezvoltare umana trebuie sa tina cont de directia, flexibilitatea si intensitatea dominantelor caracteriale. Fromm deosebeste cinci tipuri de personalitate dupa dominantele caracteriale ce le definesc: receptiva, explorativa, economicoasa, adaptabila si productiva. Fromm presupune ca adevarata premisa a unei schimbari umane, poate avea loc doar printr-o restructurare si perfectionare a caracterului, care-l face pe individ sa treaca de la preponderenta modului de existenta bazat pe a avea la cea a modului bazat pe a fi. Pentru a se realiza schimbarea trebuie sa existe anumite principii si anume:

suferim si suntem constienti de acest lucru

cunoastem sursa raului nostru

stim ca exista un mod de a pune capat raului nostru

admitem ca pentru a pune capat suferintei trebuie sa urmam anumite norme de viata si sa schimbam modul nostru de existenta.

Din perspectiva umanista, conceptul de sine este important in dezvoltarea personalitatii. Fiecare are o imagine a sinelui real si a sinelui ideal, conceptul de sine dezvoltandu-se in interactiunea cu ceilalti, in special cu parintii. Conform opiniei lui Rogers (1961), daca unui copil i se dau consideratii pozitive neconditionate, aceasta va duce la dezvoltarea unei personalitati sanatoase (Rogers, 1961, apud. Hermans, 1996).

In adolescenta, problema fundamentala este stabilirea identitatii de sine. Calitatea de persoana cu identitate bine conturata se obtine cand credintele, valorile, idealurile individuale au consistenta si capata sens in ansamblul valorilor umane. Identitatea fiecaruia se construieste in jurul a ceea ce noi numim eul fiecaruia (eu sunt, eu am) considerat dimensiunea care cuprinde atat calitatile, cat si defectele fiecaruia (Neveanu, 1978). Acelasi autor considera ca identitatea de sine si conceptia de sine a individului rezulta din apartenenta lui la grup sau categorie sociala, din statusurile si rolurile sociale pe care el le are.

P.Fraise (1967, apud. Radu, 1994) atrage atentia asupra dualitatii modului de perceptie a propriei personalitati. Omul este capabil de o cunoastere de sine dubla: una prin propriile ganduri, sentimente, senzatii etc.; iar alta prin intermediul celorlalti.

Invadat de fortele cunoasterii de sine, careia adolescentul ii simte forta disponibila, tanarul experimenteaza si constata ca el poate nu doar sa corespunda cerintelor socialului, dar sa se si perfectioneze permanent, testand directii diferite in sensul autonomizarii. Unii autori (Rapport, 1972) considera conceptul de sine ca o rezultanta a transformarilor interne corroborate cu cele inreractionale si de mediu.

IMAGINEA DE SINE

Desi impalpabila, greu de conturat si de definit, imaginea de sine joaca un rol foarte important in conduita, omul fie apara, fie afirma, fie tinde si doreste sa creeze celor din jur o imagine anume despre sine, de obicei favorabila. Imaginea de sine, precum si impresiile, aprecierile despre altii au la baza fenomenele perceptiei sociale. Considerat a fi un segment al proceselor cognitive, imaginea de sine se constituie treptat in procesul de socializare a fiintei umane prin raportarea la sistemul de valori si norme socio-culturale dominante in grup, ea reflectand statusurile familiale, profesionale, civice si rolurile persoanei in decursul vietii.

Imaginea de sine este expresia concreta a modului in care se vede o persoana, fiind influentata de modul in care ceilalti evalueaza persoana respectiva.

In opinia lui Golu (1993, p.196), "imaginea de sine apare ca un construct mintal complex, care se elaboreaza in cursul evolutiei ontogenetice a individului, in paralel cu elaborarea constiintei lumii obiective, intr-o interactiune materializata printr-un lung sir de procese si operatii de comparatie, clasificare-ierarhizare, generalizare-integrare", iar Radu (1994), afirma ca imaginea de sine este rezultatul interiorizarii schemei semenului

Birch (2000) considera ca imaginea de sine se formeaza plecand de la cunoasterea si intelegerea propriei persoane si apoi intelegerea celorlalti. Unul dintre cele mai importante aspecte ale dezvoltarii imaginii de sine, este formarea in primii ani de viata a imaginii despre propriul corp. Aceasta cunoastere implica abilitatea copilului de a dezvolta un simt al constiintei de sine, respectiv a dorintei de lamurire a propriului statut, care se va forma numai prin interactiune cu ceilalti.

Cunoasterea de sine si formarea imaginii de sine sunt procese complexe care implica mai multe dimensiuni (Baban A. 2001). Imaginea de sine (Eul) nu este o structura omogena. In cadrul imaginii de sine se face distinctia intre Eul (sinele) real, Eul (sinele) viitor si Eul (sinele) ideal.

Eul real sau Eul actual este rezultatul experientelor noastre, al cadrului socio-cultural in care traim. Eul real cuprinde:

Eul fizic - structureaza dezvoltarea, incorporarea si acceptarea propriei corporalitati. Imaginea corporala se refera la modul in care persoana se percepe pe sine si la modul in care crede ca este perceput de ceilalti. Deci, imaginea corporala determina gradul in care te simti confortabil cu corpul tau. Daca imaginea ideala a Eului corporal este puternic influentata de factori culturali si sociali si nu corespunde Eului fizic, poate genera sentimente de nemultumire, furie, izolare, neincredere.

Eul cognitiv - se refera la modul in care sinele recepteaza si structureaza continuturile informationale despre sine si lume si la modul in care opereaza cu acestea.

Eul emotional (Eul intim sau Eul privat) - sintetizeaza totalitatea sentimentelor si emotiilor fata de sine, lume si viitor. De multe ori, persoana nu doreste sa isi dezvaluie sinele emotional decat unor persoane foarte apropiate (familie, prieteni, rude). Cu cat o persoana are un Eu emotional mai stabil cu atat va percepe lumea si pe cei din jur ca fiind un mediu sigur, care nu ameninta imaginea de sine. In general Eul emotional al adolescentilor este labil. Curajul, bravura, negarea pericolelor pot alterna cu stari de anxietate si neliniste. Copiii si adolescentii trebuie ajutati sa-si dezvolte abilitatea de a identifica emotiile traite si de a le exprima intr-o maniera potrivita situatiei, fara teama de ridicol sau de a-si expune "slabiciunile".

Eul social (Eul interpersonal) - este acea dimensiune a personalitatii pe care suntem dispusi sa o expunem lumii. Cu cat discrepanta dintre Eul emotional si cel social este mai mare, cu atat gradul de maturare al persoanei este mai mic.

Eul spiritual - reflecta nevoile existentiale ale unei persoane. Din acest punct de vedere, persoanele pot fi caracterizate ca fiind pragmatice, religioase, idealiste, altruiste.

Eul viitor (Eul posibil) - vizeaza modul in care persoana isi percepe potentialul de dezvoltare personala si se proiecteaza in viitor. Eul viitor incorporeaza totalitatea aspiratiilor, motivatiilor si scopurilor de durata medie si lunga. El este o structura importanta de personalitate deoarece actioneaza ca factor motivational in comportamentele de abordare strategica, in acest caz devenind Eul dorit. Eul viitor incorporeaza si posibilele dimensiuni neplacute de care ne este teama sa nu le dezvoltam in timp (de ex. alcoolic, singur), in acest caz poarta denumirea de Eu temut. Eul viitor (fie el dorit sau temut) deriva din combinarea reprezentarilor trecutului cu ale viitorului. O persoana optimista va contura un Eu viitor dominat de Eul dorit, pentru care isi va mobiliza resursele motivationale si cognitive; Eul temut, emotiile negative, comportamentele evitante vor caracteriza o persoana pesimista. Fiecare din aceste doua Eu-ri viitoare are atasat un set emotional - incredere, placere, bucurie, in cazul Eului dorit; anxietate, depresie, furie, in cazul Eului temut.

Trebuie facuta distinctia dintre Eul viitor si Eul ideal. Eul ideal este ceea ce ne-am dori sa fim, dar in acelasi timp suntem constienti ca nu avem resurse reale sa ajungem. Eul viitor este cel care poate fi atins, pentru care putem lupta sa il materializam. Eul ideal este, ca multe idealuri, o himera. Cand ne apropiem sau atingem asa numitul ideal, realizam ca dorim altceva si acel altceva devine ideal. Alteori Eul ideal nu poate fi atins. Daca o persoana se va cantona in decalajul dintre Eul real si cel ideal are multe sanse sa traiasca o permanenta stare de nemultumire de sine. Dominarea imaginii de sine de catre Eul ideal este un fenomen destul de frecvent la adolescenti. Este bine ca adolescentii sa invete sa faca diferenta dintre Eul ideal si Eul viitor, cel din urma continand elemente realiste, deci realizabile. Eul ideal poate avea rol pozitiv doar in masura in care jaloneaza traiectoria Eului viitor si nu se interpune ca o finalitate dorita.

Imaginea de sine incepe sa se formeze in familie, prin intermediul parintilor, apoi continuand in scoala prin multitudinea de situatii noi pe care copilul le experimenteaza. La adolescenta, tanarul devine constient de forma si atractia pe care o exercita asupra colectivului. Imaginea de sine se va forma in functie de reactiile primite de la attii.

1.4. STIMA DE SINE

1.4.1. Consideratii generale

In stransa legatura cu imaginea de sine se afla stima de sine. Stima de sine este o dimensiune fundamentala pentru orice fiinta umana, indiferent ca este copil, adult sau varstnic, indiferent de personalitate, interese, cultura, statut social. "Stima de sine se refera la modul in care ne evaluam pe noi insine, cat de buni ne consideram in comparatie cu propriile expectante sau cu altii. Stima de sine este dimensiunea evaluativa si afectiva a imaginii de sine" (Baban, 2001, p.72). Ideea ca oamenii au o nevoie fundamentala de stima de sine nu este noua in psihologie. Cea mai buna sinteza despre stima de sine a dat-o un adolescent: "stima de sine este felul in care ne vedem si daca ne place sau nu ceea ce vedem"(Andre & Lelord, 1999).

In opinia lui Baban (1998, pp.102-104) stima de sine nu decurge din procesari informationale "la rece" despre sine, deoarece omul nu poate gandi despre sine detasat, astfel ca individul se simte bine sau rau, in functie de termenii pozitivi sau negativi prin care se judeca pe sine.

Stima de sine pozitiva este un construct de autoapreciere si incredere in fortele proprii. Persoanele sau copiii cu stima de sine scazuta se simt nevalorosi si au trairi emotionale negative, de cele mai multe ori cauzate de experiente negative. Sarcina adultilor sau a psihologilor este de a identifica aceste caracteristici ale stimei de sine scazute si de a le dezvolta acestpra abilitatea de a-si modifica atitudinile negative fata de sine, prin valorizarea comportamentelor adaptative, dar si prin crearea situatiilor frecvente ale stimularii sinelui.

Persoanele (copii, elevi sau adulti) cu stima de sine ridicata( pozitiva):

isi asuma responsabilitati

se comporta independent

sunt mandri de realizarile lor

realizeaza fara probleme sarcini noi

isi exprima atat emotiile pozitive cat si pe cele negative

ofera ajutor si sprijin altor colegi (Baban, 2000)

Persoanele (copii, elevi sau adulti) cu stima de sine scazuta:

sunt nemultumiti de felul lor de a fi

evita sa realizeze sau sa se implice in sarcini noi

se simt nevalorosi si neiubiti

ii blameaza pe ceilalti pentru nerealizarile lor

nu pot tolera un nivel mediu de frustrare

sunt usor influentabili

nu isi asuma responsabilitati

par rebeli, nepasatori (Baban, 2000)

Riscurile unei stime de sine scazute sunt multiple:

probleme emotionale - depresie, anxietate, iritabilitate

probleme de comportament - agresivitate

scaderea performantelor activitatilor

cresterea riscului consumului de alcool, tutun, droguri

implicarea in relatii sexuale de risc

imagine corporala negativa

tulburari alimentare - anorexie, bulimie (Baban, 2000)

1.4.2. Formarea stimei de sine

Andre si Lelord (1999) identifica patru surse de presiune asupra stimei de sine a copilului: parinti, profesori, prieteni si colegi de clasa, precum si cinci domenii importante in constituirea stimei de sine a adolescentilor: aspectul fizic, aptitudinile scolare, popularitatea in grupuri, conformismul comportamentului si reusita scolara.

O stima de sine ridicata este asociata cu comportamente mai adaptate, precum: cautarea sustinerii sociale, incredere in viitor, capacitate de refacere, o confruntare activa cu realitatea. In schimb stima de sine scazuta este corelata mai frecvent cu atitudini mai putin productive, riscand sa agraveze situatia (fatalism, evitarea problemei, anticipari negative etc.).

Coopersmith (1967), in urma unui studiu longitudinal pe un esantion de 5000 de adolescenti, cu varste cuprinse intre 17-18 ani, selectati prin randomizare din scolile din New York, descopera urmatorii factori asociati cu nivelul scazut al stimei de sine: depresie, anxietate si performante scolare scazute. Acest studiu evidentiaza cinci conditii asociate cu stima de sine ridicata la copii si anume:

copilul resimte o totala acceptare a gandurilor, sentimentelor si valorii persoanei sale

copilul se dezvolta intr-un context de limite clar definite si obligatorii care sunt corecte, non-opresive si negociabile

copilul traieste sentimentul demnitatii propriei persoane ca fiinta umana

parintii mentin standarde ridicate si se asteapta la lucruri foarte bune in ceea ce priveste comportamentul si performantele copilului

parintii insisi tind sa se bucure de un inalt nivel al stimei de sine

Branden (1996) prezinta cateva aspecte recomandate parintilor pentru a crea conditii favorabile unui nivel ridicat al stimei de sine al propriului copil si anume: caracterul esential al sigurantei si ocrotirii, dragostea, consideratia, acceptarea, educatia adecvata varstei, lauda si critica, asteptarile parintilor, atitudinea lor fata de greseli, nevoia de judecata sanatoasa, nevoia de structura clara, evitarea oricarui abuz asupra copilului. Autorul face cateva referiri si la mediul scolar pe care il considera ca fiind o a doua sansa de a obtine un nou sentiment de sine; un profesor care transmite unui copil increderea in competenta si calitatile sale are uneori puterea de a salva o viata.

La formarea, mentinerea sau diminuarea stimei de sine a adolescentilor contribuie si grupul de referinta, colegii si prietenii, care au dimensiuni opozante fata de adultul (profesor) care este o continuitate a supraeului patern si fata de care poate dezvolta atitudini de opozitie si de rejectie, sau din contra ca un model cu care se identifica si in permanentizeaza.

1.4.3. Tipuri de stima de sine

1. Stima de sine inalta si stabila

Circumstantele externe si evenimentele normale de viata au o mica influenta asupra stimei de sine a subiectului. Acesta nu consacra prea mult timp si energie pentru apararea sau promovarea imaginii sale. Indivizii cu stima de sine inalta si stabila sunt emotional stabili, nu se descumpanesc usor in fata adversitatii, pastreaza o oarecare coerenta in afirmatiile si conduitele lor, chiar daca contextul este favorabil sau defavorabil. O stima de sine inalta si stabila este solida si rezistenta. Subiectul nu-si pune tot timpul valoarea la indoiala. El poate accepta sa nu controleze total o situatie, fara a se simti din acest motiv inferior sau devalorizat.

2. Stima de sine inalta si instabila

Chiar daca este ridicata, stima de sine a acestor subiecti poate suferi socuri majore, in special daca se afla intr-un context competitiv sau destabilizator. Ei reactioneaza energic la critica si la esec, pe care le percep ca un pericol si incearca sa se puna in valoare afisand excesiv succesele sau calitatile sale. Indivizii cu stima de sine inalta si instabila sunt mai vulnerabili, se simt mai usor agresati si pusi la indoiala atunci cand se afla in contexte ostile sau pur si simplu critice. O persoana cu stima de sine instabila, chiar daca este inalta functioneaza ca si cum toate sfidarile primite, de la cea mai mica la cea mai mare, reprezinta impacturi majore cu imaginea sa publica, ceea ce face sa fie mult mai vulnerabil.

3. Stima de sine scazuta si instabila

Stima de sine a acestor persoane este in ansamblu, sensibila si reactiva la evenimente exterioare, pozitive sau negative. Ca urmare a succeselor sau satisfactiilor, stima de sine trece prin faze in care este mai crescuta decat de obicei. Aceste progrese sunt adesea labile si nivelul sau se reduce imediat ce apar noi dificultati. Subiectii care intra in aceasta categorie fac eforturi pentru a oferi, lor si celorlalti, o imagine mai buna. Persoanele cu stima de sine scazuta si instabila sunt mult mai sensibile decat lasa sa se vada in societate. Ele au obtinut un triumf modest si o suferinta discreta.

Regasim adesea la aceste persoane:

un deficit de sustinere si incurajare din partea parintilor, in ciuda unei afectiuni reale

competentele limitate ale copilului sau o nepopularitate printre ceilalti copii

supraprotectie parentala cu o redusa valorizare a copilului.

4 Stima de sine scazuta si stabila

Stima de sine este putin mobilizata de evenimente exterioare, chiar si favorabile. Subiectul pare a depune putin efort pentru promovarea imaginii si stimei sale de sine, al carui nivel scazut il accepta si intrucatva il suporta. La persoanele cu stima de sine scazuta si stabila s-au gasit aceleasi tipuri de cauze ca si la persoanele cu stima de sine scazuta si instabila, insa mai accentuate.

1.4.4. Dimensiuni al stimei de sine

In viziunea lui Ross (1994) sinele in sine nu exista. Sinele exista doar prin legatura sa cu alte notiuni cum ar fi conceptul de sine, stima de sine, perceptia de sine etc. Aceasta opinie orienteza discutia spre ideea multiplicitatii aspectelor sinelui sau altfel spus, a multiplelor fatete ale sinelui. Atitudinea despre sine se refera la totalitatea referintelor pe care le facem prin raportare la sine. Acest sistem include raportari cognitive denumite prin termenul de concept de sine, raportari afective surprinse prin stima de sine si evaluari ale rolului si locului ocupat in contextul relatiilor cu ceilalti subantelese prin termenul de perceptie de sine.

Sistemul atitudinilor de sine si conceptul de sine

Conceptul de sine reprezinta componenta cognitiva a sinelui si este specifica psihologiei cognitive care analizeaza aceasta notiune prin prisma teoriei prelucrarii infomatiilor. Sinele se prezinta ca o structura de memorie, reprezentata sub forma unei retele ocupand centrul ei si fiind legat de alte puncte ale retelei care reprezinta cunostinte referitoare si sinele exprimat sub forma de propozitii. Informatia este prelucrata conform schemei urmatoare care reprezinta arhitectura de baza a sistemului cognitiv:

Input---sistem perceptivo-senzorial --- memorie declarativa ---memorie de lucru ---output

Sistemul percptivo-senzorial preia informatia si le ofera memoriei pentru stocare. Memoria este divizata in doua compartimente: memorie declarativa constituita din cunostinte abstracte si faptice si memorie procedurala constituita din reguli, proceduri datorita carora cunostintele declarative pot fi prelucrate. Activarea reprezentarilor de sine se face intr-o zona a memoriei declaraive: memoria de lucru.

Formarea atitudinilor de sine se face conform psihologiei cognitive prin apelarea din memoria declarativa a cunostintelor referitoare la sine. Memoria autobiografica este cea care realizeaza stocarea datelor experientei. Pastrarea identitatii si asigurarea continuitatii vietii psihice sunt asigurate de sine, care este considerat schema mnezica cea mai complexa.

Exista mai multe argumente experimentale care sustin afirmatia ca sinele este o structura cognitiva mnezica. Rogers, Kuiper si Kirker (1977) au pus in evidenta primul argument experimental, asa numitul efect de referinta la sine (sau efect de hipermnezie) care consta in evocabilitatea mai buna a informatiilor referitoare la propria persoana. Efectul de referinta la sine a fost interpretat ca o consecinta a codificarii extrem de eficiente a informatiei la nivelul schemei de sine.

Sinele este o structura mnezica foarte complexa si cu optima functionalitate care, cand este activa faciliteaza numeroase relatii intre informatiile noi si cunostintele preexistente. Efectul de accentuare a rolului propriu (egocentric) semnalat de Greenwald (1980) consta in tendinta de argumentare a rolului propriu in contextul evenimentelor traite.

Schema de sine (Markus, 1977) este un alt termen esential pentru intelegerea formarii atitudinilor de sine din perspectiva psihologiei cognitive. Brehm si Kassin (1990) afirma ca schemele de sine sunt pentru conceptul de sine global cum sunt cartile pentru o biblioteca. Oamenii elaboreaza si folosesc scheme de sine in raport cu o multitudine de aspecte ale vietii lor. Alcatuirea conceptului de sine din o multitudine de scheme de sine ii confera acestuia multiplicitate. Epstein (1973) atentioneaza ca desi o persoana poate elabora o multitudine de scheme de sine in raport cu evenimentele traite, toate aceste scheme de sine sunt integrate intr-un concept de sine unitar si coerent.

2. Sistemul atitudinilor de sine si stima de sine

Stima de sine este componenta afectiva a sistemului atitudinilor de sine. Unii autori vad stima de sine ca reprezentand o evaluare globala a propriei persoane (Rosenberg, 1965); alti cercetatori sugereaza ca stima de sine este determinata de combinatia dintre evaluarea propriei valori si abilitati de a atinge scopurile dorite cu sentimentele rezultate din probele de evaluare. Autori ca Wylie (1961, 1979) si Harter (1983) sunt printre numele care ilustreza cel mai bine acest punct de vedeere.

In aceste studii atentia este acordata evaluarilor pozitive si negative pe care o femeie le face asupra propriei persoane si mai putin modului in care femeia se defineste pe sine insusi.

In general aceste cercetari au incercat sa masoare nivelul intensitatii evaluarilor pozitive sau negative a propriei persoane. Acest domeniu de cercetare este caracterizat prin prezenta a numeroase scale de evaluare a stimei de sine, fapt care reflecta abordarea cantitativa a stimei de sine. Conceptul de sine poate fi definit in termeni calitativi in timp ce stima de sine este abordabila in termeni cantitativi.

Relatia pe care au incercat sa o stabileasca cei care s-au ocupat de stima de sine a fost aceea intre acest aspect si starea de bine inteleasa ca echilibru psihic.

Un echilibru intre imaginea de sine reala si imaginea de sine ideala este una din cele mai importante conditii pentru realizarea unei adaptari psihologice optime. Atitudinea de sine pozitiva este conditia si garantia esentiala in sanatatea mentala. Stima de sine se afla in legatura cu adaptarea sociala in general si cu stabilitatea conceptului de sine. Conceptul de sine este o dimensiune cognitiva, iar stima de sine este o dimensiune evaluativa. Dispozitia de a se autoevalua este invatata in procesul socializarii cand persoana devine constienta de valoarea proprie prin raportarile la ceilalti. Caracteristicile cognitiilor si sentimentelor despre sine sunt un rezultat al experientelor anterioare in care succesul sau esecul indeplinirii scopurilor si sarcinilor propuse au un rol determinant. Cognitiile si sentimentele despre sine stimuleaza persoana sa se comporte in maniera care ii permite sa-si intareasca imaginea de sine. Cu cat nivelul stimei de sine este mai ridicat cu atat individul este mai bine adaptat si imaginea propriei persoane este mai stabila.

3. Sistemul atitudinilor de sine si perceptia de sine

Perceptia de sine reflecta raportarile cu caracter autodescriptiv pe care le face o persoana ca urmare a interactiunilor pe care le are cu semenii.

Festinger (1954) sustine ideea ca sinele este un construct social, atitudinea de sine formandu-se consecutiv raportarii la ceilalti. Acceptand faptul ca formarea perceptiei de sine se realizeaza prin comparatie sociala, se ridica doua intrebari: cand preferam comparatia cu ceilalti? cu cine ne comparam, pe cine alegem din semenii care ne inconjoara? Conform lui Festinger oamenii apeleaza la comparatia sociala atunci cand nu dispun de mijloace de autoevaluare in situtii noi sau ambigue. Comparatia se realizeza cu persoane similare in ceea ce priveste aspectele similare ;i cu persoana dissimilare pentru aspecte contrarii.

In opinia lui Bem (1972) oamenii invata despre ei insisi urmarind propriul lor comportament si contextul in care acesta se desfasoara. Dupa ce situatia respectiva s-a consumat, aceasta este evaluata. Modul in care este realizata evaluarea este concordant cu comportamentul observat ulterior. Atitudinea de sine se formeaza prin analiza ulterioara a comportamentului propriu. Ipoteza lui Bem se bazeaza pe argumente experimentale: subiectii care au fost sugestionati pozitiv in analiza comportamentului lor intr-o serie de situatii specifice au obtinut scoruri mai inalte la un test de stima de sine, comparativ cu grupul celor care au primit sugestii de apreciere negativa a aceluiasi coportament.

Teoria perceptiei de sine propusa de Bem ia in considerare interpretarea comportamentului observat. Conform lui Wagner si Vallacher comportamentul uman poate fi inteles prin raportare la sensul acordat acestuia, nu la comportamentul in sine. Sensul acordat unui comportament difera de la o persoana la alta, nivelul atribuirii de semnificatii fiind diferit intre indivizi diferiti.

Teoria identificarii actiunii (Wagner si Vallacher, 1980) este preocupata de analiza cauzelor si efectelor interpretarii propriului comportament la nivel diferit. Relevanta pentru conceptul de sine este atribuirea de semnificatii la un nivel de apreciere cat mai inalt. Punctul slab al acestei ipoteze este insuficienta definire a criteriilor conform carora persoana evalueaza ca ridicat sau scazut nivelul de la care este acordata semnificatia comportamentului in situatia data. Perceptia de sine se formeaza in urma interactiunii pe care o persoana le are cu ceilalti semeni, situatiile in care asumam diferite roluri, conforme pozitiilor pe care le ocupa. In opinia adeptilor teoriei sinelui, numarul de fatete ale sinelui este dat de numarul distinct de roluri pe care o persoana si le poate asuma.