Problematica suicidului in istoria umanitatii

La inceputul secolului al XX-lea, psihanalistul austriac Sigmund Freud a dezvoltat una din primele teorii despre suicid, subliniind rolul ostilitatii directionate catre sine.

Psihiatrul american Karl Menninger a dezvoltat ideile freudiene, sugerand ca toate actele de suicid au dimensiuni interelationate: razbunare/ura (dorinta de a ucide): depresia/lipsa de speranta (dorinta de a muri) si vinovatia (dorinta de a fi ucis).

Edwin Schneidmann a descris, la randul sau, mai multe trasaturi comune, caracteristice suicidului. Acestea includ sentimentul unei dureri psihologice de nesuportat, sentimentul izolarii de ceilalti, perceptia ca moartea este unica solutie la problemele care il fac pe individ sa-si piarda speranta si sa se simta neajutorat.

Teoreticienii cognitivitatii, care studiaza maniera in care oamenii proceseaza informatia, au subliniat rolul gandirii inflexibile sau a "viziunii tunelului" (viata este groaznica, moartea este alternativa), precum si inabilitatea acestor subiecti de a genera solutii la problemele de viata.

Din punct de vedere sociologic, Emil Durkheim a lansat ipoteza ca structura sociala si valorile sociale influenteaza rata suicidului. Astfel, integrarea sociala, adica gradul in care un individ simte ca apartine unui grup social, influenteaza decisiv apetenta la suicid. Durkheim considera ca persoanele fara "radacini sociale", cele ale caror relatii sociale se sfarsesc brusc sau al caror statut social se schimba radical in rau, sunt predispuse in mod special la suicid.

Analiza psihosociologica a acestui fenomen si atentia ce i-a fost acordata de-a lungul timpului demonstreaza faptul ca sinuciderea a reprezentat o realitate a vietii sociale inca de la inceputul umanitatii.

Astfel, in Egiptul antic, suicidul era considerat instrumentul menit sa-l scape pe individ de conditiile intolerabile ale vietii.

Filozofii scolii cirenaice din secolul al IV-lea i.Ch., Theodorus, Anniceris si mai ales Hegesias, numit si "Propovaduitorul Mortii", considerau ca "placerile omenesti sunt rare, in timp ce durerile sunt permanente; inteleptul care doreste sa evite durerile omenesti alege suicidul.

Sinuciderea a fost practicata pe scara larga, timp de secole, si in India. Ceremonialul "Suttee" (in sanscrita - adevarata sotie) presupunea ca la moartea unui nobil, sotia acestuia sa-si urmeze sotul in moarte, intr-un ceremonial la care asista intreaga comunitate. "Suttee" era rezervat numai castelor superioare, dar obiceiul a fost preluat de majoritatea populatiei brahmane. In comunitatile ortodoxe, acest act voluntar s-a transformat, cu timpul, intr-o obligatie morala si sociala. Femeile care refuzau practicarea "Suttee" erau, in cel mai bun caz, ostracizate.

Poate cea mai cunoscuta practica suicidara provine din Japonia unde, in epoca Sogunatului, nobilimea si samuraii apelau la "seppuku" practica ceremoniala a suicidului pentru salvarea onoarei. Aceasta practica a fost abolita oficial abia in 1968, dar timp de secole a produs aproximativ 1.500 de sinucideri rituale anual, fara a mai pune la socoteala sinuciderile voluntare comise in timpul conflictelor militare frecvente care au marcat Japonia sute de ani, practic pana la capitularea nipona din 1945.

Suicidul nu a reprezentat nicaieri in lume un act pur personal, un instrument de renuntare voluntara la viata din cauza unor motivatii intime sau a unei inadaptabilitati acute de integrare, de socializare sau de contracarare a stresului. De multe ori, sinuciderea a reprezentat o forma de exprimare sociala, o cutuma impusa de comunitate sau un raspuns la stimulii sociali. Din acest motiv, suicidul nu putea sa nu fie conex la realitatile razboiului, conflictului armat sau luptei pentru putere, dominatie sau hegemonie.

Exemplele istorice abunda in acest sens. Hoplitii spartani luptau inlantuiti, perechi, astfel incat dupa moartea unuia dintre soldati, luptatorul ramas in viata nu putea sa-si paraseasca camaradul pe campul de lupta, autocondamnandu-se, la randul sau, la moarte.

In primul rand al falangei spartane erau dispusi batranii care nu mai puteau purta lancea grea si scutul. Inarmati numai cu pumnale, veteranii preferau sa se lase ucisi in primele momente ale luptei decat sa devina o povara pentru cetate. Aceasta alegere era o forma de suicid deghizat, un act poate voluntar, dar in mod cert incurajat de cutumele polisului helenic si articulat pe presiunea psihologica a grupului.

Ideea "mortii frumoase" (kalos thanatos) nu reprezenta doar un concept estetic sau filozofic ci un exemplu graitor al existentei unei fascinatii pentru martiriul inchinat patriei. Mamele spartane isi indemnau fiii sa se intoarca din lupta "sub scut sau pe scut" - adica invingatori sau morti. Laconismul spartanelor era dublat doar de aciditatea remarcilor privind frica fata de moarte. Un hoplit spartan care se plangea de scurtimea sabiei sale a primit o replica usturatoare, mama sa sugerandu-i sa faca un pas in fata astfel incat sa ajunga la adversar.

Din aceste motive hoplitii cautau "moartea frumoasa", adeseori acestia stiind ca pleaca in misiuni sinucigase. In anul 480 i.Ch. regele Leonida, impreuna cu cei 300 de hopliti spartani stiau ca nu vor supravietui inegalei batalii de la Termopile, motiv pentru care pot fi considerati primul detasament kamikaze cunoscut in antichitate.

In anul 73 i.Ch., 960 de zeloti hebrei condusi de Eleazar ben Jair au rezistat eroic in cetatea Masada, timp de doi ani, in fata Legiunii a X-a romane. Ultimii supravietuitori au preferat sa se sinucida in masa in loc sa se predea romanilor.

Acest episod leaga organic, pentru prima data, doua fenomene care fac obiectul analizei de fata: suicidul si terorismul.

Un bun exemplu il reprezinta, ca prototip al elementelor kamikaze anticii zeloti.

Zelotii au reprezentat o factiune politico-religioasa, cunoscuta pentru fanatismul cu care a rezistat dominatiei romane in Iudeea in primul secol al erei noastre. Zelotii considerau ca acceptarea stapanirii romane reprezenta in fapt repudierea lui Dumnezeu.

Sicarii, grupul actional cel mai radical al zelotilor, au apelat la terorism si la asasinate sistematice, folosind ca arma emblematica "sica" - pumnalul cu doua taisuri.

Etimologic "sikarioi" (oamenii-pumnal) provenea din limba greaca, transmis apoi in latina. Sicarii aveau obiceiul de a frecventa locurile publice din Palestina, ucigand pe evreii banuiti de simpatii pro-romane sau de indepartare de la preceptele stricte ale Torah. Istoricul hebreu Josephus Flavius ii descria ca indivizi organizati in bande, care ucideau si rapeau pe toti cei care nu atingeau standardele comportamentale si morale zelote.

Dintre cele mai reprezentative grupari zelote trebuie sa amintim pe Herodieni, care vedeau in Herod pe "Messiah", urmarind readucerea la putere a descendentilor dinastiei Herodiene. Alte factiuni mai importante ale curentului zelot le-au reprezentat Esenienii, grupurile de la Marea Moarta (Qumran), Ascetii damaschini, "Terapeutii", Gnosticii si Fariseii.

Dintre acestia, cel mai bine organizati militar au fost esenienii, care au dat numarul cel mai mare de "sicari" si o importanta parte din garnizoana Masadei.

Acesti adepti ai terorii mesianice preconizau o zi in care viata de pe acest pamant va trece de la starea de confruntare continua ("statis") la una de armonie perfecta in care istoria va inceta, Dumnezeu fiind prezent in vietile tuturor, ubicuitatea divina devenind dublata de o prezenta materiala concreta, Yehova devenind judecator si arbitru. In aceasta calitate, Dumnezeu ("Yahve") urma sa se regaseasca in toti hebreii, dar salvandu-i doar pe cei care meritau interventia sa, chiar cu pretul sacrificiului personal, in numele credintei.

Decizia de a recurge la terorismul suicidar era sustinuta de dovada pe care zelotii o considerau necesara pentru "demonstrarea" in fata lui Dumnezeu a credintei adevarate. Cand miza devenea extrem de importanta pentru sicari, de exemplu "salvarea sufletului" sau "mostenirea imparatiei cerurilor", orice retinere cu caracter conventional in ceea ce priveste folosirea premeditata a violentei si suicidul disparea.

Din acest motiv, teroarea mesianica era considerata de zeloti starea premergatoare "Armagedonului" (sfarsitul lumii, simbolizat prin lupta finala dintre bine si rau). Actiunile teroriste intreprinse de zeloti si sicari, precum si autosacrificiul, reprezentau in acceptiunea lor tot atatia pasi de apropiere de "ceasul mantuirii". Daca drumul spre Paradis trece prin iad, daca "realizarea promisiunii divine depinde de transformarea vietii intr-un lucru cat mai insuportabil cu putinta, violenta ucigasa si autodistructiva devine atat scop, cat si mijloc de atingere a acestuia".

Datorita propagandei religioase active, dar si terorii mesianice instaurate in randul populatiei, zelotii au reusit sa provoace o revolta masiva a hebreilor asupra dominatiei romane. Riposta legiunilor romane a fost dura, finalizandu-se cu distrugerea Templului, centrul ritual al iudaismului, decimarea populatiei evreiesti din Palestina, Cipru si Egipt si producerea "Celui de-al doilea Exil", cunoscut si sub numele de "Diaspora".

Momentul culminant a avut loc la Masada, in anul 70 i.Hr., unde s-a inregistrat una din primele sinucideri colective de proportii din istoria omenirii. Masada a reprezentat ultimul bastion al rezistentei antiromane. Aparatorii cetatii, motivati si obligati de catre zeloti, au folosit trupurile copiilor drept proiectile contra atacatorilor, atunci cand toate resursele apararii fusesera epuizate.

A considera revolta si teroarea zelota ca un simplu instrument de lupta contra dominatiei romane nu reprezinta un model de analiza istorica, deoarece asasinarea legionarilor romani si hartuirea patrulelor acestora au reprezentat actiuni nesemnificative comparativ cu teroarea intragrupala practicata de zeloti in randurile propriilor coreligionari, "incapabili" sa scuture jugul ocupatiei. In paralel cu eforturile de radicalizare religioasa si nationala a tuturor celor ce apartineau "poporului ales", zelotii "penalizau" orice semn de slabiciune manifestata, pumnalul (sica) constituind argumentul cel mai utilizat.

Terorismul suicidar a fost folosit ca arma si instrument de manipulare politica si in perioada feudalismului timpuriu de catre un ordin islamic disident, cunoscut sub denumirea populara de "Asasini".

Termenul "asasin" provine din araba, traducandu-se literar prin consumator de hasis sau toxicoman. Aceasta grupare de musulmani fanatici, care actionau sub influenta drogurilor, era folosita de conducatorii ei spirituali pentru a raspandi teroarea in randul adversarilor politici, cu ajutorul violentei si al crimelor rituale soldate, cel mai adesea, cu moartea atacatorilor.

Actele lor teroriste au ajuns in folclorul european prin intermediul cruciatilor si al scrierilor lui Marco Polo.

Asasinii ismaeliti au reusit sa-si faureasca o reputatie regionala prin folosirea planificata si sistematica a crimelor, transformand atentatele intr-o arma politica eficienta, reusind sa intimideze pe toti conducatorii musulmani si crestini din Levant, timp de peste doua secole (sec. XII -XIII).

Ei au facut dovada unui manierism actional deosebit de strict in materie de atentate. Modul lor de operare devenise o semnatura inconfundabila a gruparii, in scopul terorizarii opiniei publice. Victimele primare faceau parte din doua paturi sociale principale: prima, compusa din aristocratia laica (printi, ministri, ofiteri), iar cea de-a doua reprezentand pe "Gradis", personalitatile clericale musulmane. Selectia victimelor reprezenta o caracteristica actionala a terorismului, si anume atacarea simbolurilor puterii politice, lucru valabil si astazi.

Pentru a putea intelege mai bine mecanismul de emergenta a "terorismului kamikaze" in epoca medievala, trebuie sa apelam la un scurt recurs, menit sa clarifice circumstantele aparitiei acestei grupari teroriste.

Musulmanii, la fel ca si crestinii, au cunoscut schisma,   divizandu-se in mai multe secte, imediat dupa disparitia profetului Mahomet. Gruparea principala a fost si este reprezentata de suniti, care sunt considerati gruparea ortodoxa. Acestia cred in reintoarcerea profetului Mahomet, acceptand pana in acest moment domnia pamanteana a califilor.

Siitii, gruparea schismatica, nu accepta conducerea religioasa si politica decat a descendentilor directi ai profetului. In urma mortii Profetului Mahomed, problema succesiunii a facut sa apara doua scoli de gandire. Aceasta disputa avea sa duca, peste treizeci de ani, la aparitia celor doua ramuri principale ale Islamului - Sunni si Sia. Majoritatea discipolilor lui Mohammed credeau ca, intrucat Profetul nu-si numise un urmas, companionii lui apropiati trebuiau sa aleaga unul pentru a conduce comunitatea. Celalalt curent de gandire, sustinea ca Mahomed il desemnase pe Ali, varul si ginerele lui, pentru a conduce comunitatea, atat in calitate de Calif, lider politic, cat si de Imam, lider spiritual. Discipolii lui au devenit cunoscuti ca siiti, sau partizani ai lui Ali. Dupa moartea Profetului, musulmanii care preferau alti candidati au blocat in repetate randuri accesul lui Ali la califat. Cand, in sfarsit, Ali a preluat puterea, sunnitii i-au retras sprijinul.

Ali a fost asasinat in anul 661, iar sunnitii dominanti au ales iarasi un lider din afara familiei. Siitii, insa, l-au desemnat ca succesor pe fiul lui, Hussein. In 680, Hussein, impreuna cu 100 de discipoli si membri ai familiei, a pornit sa-si apere dreptul la scaunul (functia) de Calif. Au fost masacrati in orasul irakian Karbala, de catre Califul sunnit din dinastia Ummayad, care avea o armata de mii de oameni.

Conform traditiei dominante a Islamului Sia, Ali, Hussein si succesorii lui sunt cunoscuti drept cei Doisprezece Imami. Al Doisprezecelea Imam, sau Mehdi, se crede ca a disparut in 874, intrand in ocultatie pana va sosi timpul sa revina si sa puna capat tiraniei, incepand revelatia finala si completa a cuvantului lui Dumnezeu. Chiar si in zilele noastre, siitii considera ca traiesc in era "ghayba", perioada de ascundere.

La randul lor, siitii sunt impartiti in mai multe secte care recunosc numai pe anumiti descendenti ai profetului, plecand de la ginerele lui Mahomed, Ali. Din punct de vedere genealogic, exista patru grupari care isi au, fiecare, cate un descendent direct al lui Ali ca element de referinta. Cea mai importanta secta siita a devenit cea care il recunostea pe cel de-al saptelea descendent al lui Ali, Ismael, dupa care au primit si numele generic de ismaeliti

Persecutati de catre califi si de catre majoritatea sunita, ismaelitii au emigrat din Egipt si s-au stabilit in Persia.

Marginalizati religios si politic, ismaelitii s-au radicalizat treptat, sub influenta clericilor si ai vizionarilor fanatici din regiunile Qumm (azi Kun) si Ray, de langa actualul Teheran.

Persia a devenit, in scurt timp, locul de emergenta al radicalismului siit si rezervorul de activisti clandestini care urmau sa penetreze in teritoriile sunite (ortodoxe) in cautare de noi aderenti.

Parintele spiritual al "asasinilor" a fost Hassan bin Sabbah, un inalt functionar al vizirului din Cairo care, persecutat datorita convingerilor sale religioase, s-a autoexilat in regiunea Daylam, zona muntoasa din sudul Marii Caspice, intr-un areal independent de califatele ortodoxe sunite si de puterea marelui sultan. Aici, Hassan a ridicat castelul Alamut, in inima muntilor Elbrus, nu departe de raul Alamut, un loc inaccesibil fortelor sunite.

Hassan bin Sabbah a pus bazele regatului "asasinilor", grupare ierarhizata in sapte grade, fiind cunoscut ca "Sheikh-al-Jebal" (Batranul Muntilor), titlul ce avea sa trezeasca respectul "asasinior" si teroarea oponentilor politici. Hassan avea trei loctiitori, considerati mari preoti cu titlul de "Dai-al-Kirbal". Imediat in ierarhia "asasinilor" urmau misionarii ("Dai"), care aveau sarcina de a recruta noi adepti.

Marea majoritate a asasinilor erau "Fida" (devotatii), ei reprezentand partea activa a congregatiei asasinilor, cei care au dat si caracterul terorist al acestei miscari.

Populatia aservita castei "asasinilor" era integrata in ultimul esalon al ordinului (al saptelea), "Pasik" avand numai atributii economice si sarcini domestice.

Aceasta organizare rigida, cu delimitarea stricta a atributiilor fiecarui esalon, a fost dublata de o asidua munca de conditionare psihologica a aderentilor, fapt care a permis ismaelitilor sa-si intareasca pozitiile in zona, ajungand sa dispuna de 10-12 centre de putere de tipul bastionului din Alamut.

Tinerii discipoli ai "asasinilor", in general simpli tarani analfabeti, erau drogati cu hasis, dandu-li-se impresia ca se gasesc in rai. Misionarii ii convingeau ca supunerea fanatica fata de "Batranul din Munti" si autosacrificiul reprezinta singura cale de a accede la paradisul iluzoriu al drogurilor. Cei investiti cu titlul de "Fida" primeau un pumnal aurit ca simbol al misiunilor cu care urmau sa fie insarcinati. Imediat dupa investire, asasinii primeau ordine stricte si precise privind viitoarele victime ale atentatelor ce urmau sa produca in randul sunitilor sau a necredinciosilor crestini teroarea ismaelita.

Prima victima notabila a "asasinilor" a constituit-o vizirul Nizam, aflat la Nihavand, localitate situata la peste 500 km distanta de zona de influenta a ismaelitilor. Atentatul, comis la inceputul sec. al XII lea, a reprezentat punctul de plecare a unei campanii teroriste sistematice ce a durat peste 200 de ani.

Vizirul a fost asasinat la 16 octombrie 1092, sau in cea de-a 485 zi a calendarului musulman, la numai 12 zile dupa Ramadan. Nazim a fost injunghiat cu pumnalul aurit al unui "hashashin" inaugurand amprenta actionala a acestei grupari teroriste dar si apetenta acesteia spre suicid, deoarece atentatorii nu supravietuiau, murind, de regula, o data cu victimele lor.

Numai in primul an de domnie al terorii ismaelite au fost comise 50 de asasinate la ordin. Regula de aur instalata de Hassan a fost folosirea propagandei si apoi a asasinatului. Aderentii sai urmareau fondarea unui stat bazat pe regulile "raketilor" moderni. Cine accepta "protectia" ismaelita supravietuia, cine se opunea sfarsea sub loviturile de pumnal ale "asasinilor" consumatori de hasis. Astfel, daca un locuitor dintr-o cetate sunita se opunea conducerii locale, asasinii ii ofereau protectie. Suveranii suniti, sultanii, printii, generalii, califii, guvernatorii si chiar teologii din moscheile sunite erau obligati sa accepte conditiile ismaelite sau deveneau tinte posibile ale "hashashinilor".

Domnia terorii instaurate de Hassan a durat 34 de ani, pana la moartea acestuia in 1124. Puterea sa ajunsese atat de mare incat si-a permis sa-l santajeze chiar pe sultan, plasand in dormitorul acestuia un pumnal aurit, demonstrand astfel ca teroarea "asasinilor" poate trece si dincolo de garzile sultanului.

Succesorul lui Hassan a fost cumnatul sau, Buzurgumid, care i-a condus pe "asasini" timp de 20 de ani. Teroarea ismaelita nu a mai atins cotele intalnite pe timpul lui Hassan dar, cu toate acestea, "asasinii" au lichidat in maniera lor cunoscuta un calif, doi prefecti ai sultanului, un muftiu al bisericii sunite precum si alte figuri proeminente ale timpului.

In momentul in care doi misionari ismaeliti au fost linsati de multime in orasul Qazvin, asasinii au declansat o campanie de atentate soldate cu uciderea rituala a peste 400 de cetateni de vaza ai orasului, printre victime numarandu-se inclusiv emirul orasului.

Disciplina si fanatismul proverbial al "hashashinilor", care reprezentasera fundamentul instaurarii climatului de teroare in lumea musulmana si piatra de temelie a dominatiei acestora in zona persana, a inceput sa se erodeze incepand cu venirea la putere a lui Muhammed, in calitate de "Batran al Muntilor" (Sheikh-al-Jebal).

Carisma asasinilor a inceput sa scada odata cu izbucnirea conflictelor interne dintre Mohammed si fiul sau, Hassan al II-lea. In 1162 partizanii lui Hassan au fost asasinati in masa de aripa majoritara a ismaelitilor, inregistrandu-se peste 250 de atentate contra propriilor coreligionari.

Cu toate acestea, adeptii terorismului mesianic promovat de partizanii lui Mohammed nu au avut sanse de reusita in fata promotorilor curentului terorist intra-organizational. Hassan a reusit sa-si otraveasca tatal, renuntand astfel si la manierismul actional, deja clasic al hashashinilor.

Hassan al II-lea si-a sporit, pentru scurt timp puterea personala, chiar in dauna credintei siite si a dogmelor ismaelite, transformandu-i pe "asasini" in luptatori fanatici ai cauzei sale personale in detrimentul mesianismului siit. Excesele sale au culminat cu interzicerea "Shariei" - (Legea Sfanta a Islamului), cei care nu se conformau capriciilor sale urmand a fi lapidati. Ereziile practicate de "Batranul din Munti" au provocat rezistenta majoritatii hashashinilor, Hassan al II-lea sfarsind ucis de cumnatul sau Mohammed al II-lea, care a murit si el, otravit la randul sau de propriul fiu, Jalal-al-Din, in 1220.

Noul conducator spiritual al "asasinilor" a renuntat la ismaelism, revenind la biserica sunita, majoritara in Islam, obligandu-si supusii sa renunte la "erezia" siita.

Cu toate acestea, teroristii ismaeliti nu au parasit scena politica a Islamului. Grupuscule clandestine ale "hashashinilor" au continuat sa opereze in zona Golfului Persic sub conducerea lui Alaed zis Mahommed al III-lea, fiul apostatului Jalal-al-Din.

Titlul suprem de "Batran al Muntilor" i-a revenit in 1225 lui Rukn al-Din Khurshah care a acces la functia suprema a asasinilor injunghiindu-l pe tatal sau in maniera clasica a hashashinilor, cu, de acum, vestitul pumnal aurit. Atentatele teroriste comise de secta "asasinilor" au continuat cu intermitente in toata aceasta perioada, teroarea instaurata de ismaeliti obligand, in continuare, autoritatile sunite sa faca compromisuri ideologice, populatia musulmana ramanand in situatia de a fi obligata sa plateasca taxele si birurile datorate autoritatilor, in paralel cu plata taxelor de protectie clandestine impuse de "asasini".

Domnia terorii "asasinilor" a luat sfarsit in Persia odata cu invazia mongola a lui Gingis Han. Acesta ocupase deja Samarkandul, invadase Georgia, Armenia si Mesopotamia.

Teroarea instalata de asasini in Persia, caracterizata prin atentate organizate contra persoanelor indezirabile, a devenit o strategie putin credibila in fata masacrelor si hecatombelor produse de Hoarda de Aur. Psihoza produsa de o victima injunghiata cu pumnalul aurit nu isi mai avea corespondent in piramidele formate din zeci de mii de capete, lasate de cavaleristii mongoli intre ruinele fumegande ale cetatilor care nu recunoscusera puterea lui Gingis Han sau ale nepotului sau, Hulegu.

In aceste conditii, ultima sansa a sefului suprem al "hashashinilor" o reprezenta o intelegere cu hanul mongol. Miza unei intelegeri diplomatice consta in bastioanele ismaelite din zona muntoasa, greu accesibile pentru cavaleria mongola.

"Batranul din Munti", Rukn al-Din, a fost invitat de Hulegu la negocieri pe teren neutru, gazdele mongole punand la cale, de fapt, un asasinat de proportii. "Asasinii", grupare care terorizase Persia peste 150 de ani, au fost exterminati in masa de luptatorii lui Gingis Han, dar grupuscule ismaelite au continuat sa opereze in Siria, ducand mai departe sirul atentatelor teroriste, in principal, pe timpul cruciadelor.

Cele mai notabile victime crestine ale "hashashinilor" au fost contele Raymond al II-lea de Tripoli, - prima tinta din randul francilor lovita de terorismul ismaelit si, apoi, regele latin al Ierusalimului, Conrad de Montserat, ambii ucisi de catre un comando ismaelit, deghizat in calugari crestini. Interesant este ca in acest caz inregistram probabil si primul atentat terorist legendat, "asasinii" avand scrisori de acreditare false din partea regelui Richard Inima-de-Leu.

Folclorul siit vorbeste despre existenta a aproximativ 50.000 de ismaeliti care au rezistat in timp, condusi de catre "Inaltimea Sa Aga Khan", personaj clandestin, capabil sa gestioneze fanatismul ismaelit si terorismul kamikaze siit pana in ziua de azi.

Sintagma "terorism-kamikaze", care acopera conceptual orice forma de terorism suicidar, isi are radacina semantica in miscarea kamikaze, demarata in timpul operatiunilor militare din Pacific de catre militaristii japonezi, ca ultima forma de rezistenta impotriva ofensivei aero-navale si terestre americane. "Kamikaze", sau "vant divin", a ramas in memoria japonezilor sinonim cu ultima sansa, miraculoasa, referire la taifunul care a scufundat flota coreeana care se pregatea sa ocupe arhipelagul nipon cu sapte secole in urma.

In fata superioritatii zdrobitoare in forte si mijloace a armatei SUA, comandamentul nipon a elaborat ordinul catre "cavalerii florii de cires", piloti voluntari gata sa se sacrifice o data cu avioanele lor, in incercarea de a opri mareea americana care ameninta tarmurile arhipelagului japonez.

"Imperiul este la rascruce de drumuri, intre victorie si infrangere. Prima unitate sinucigasa a hotarat sa triumfe prin forta starii de spirit ce se va crea prin succesele ei, o unitate dupa alta urmandu-i exemplul. Nici nu se pune problema sa va intoarceti vii. Misiunea voastra implica o moarte sigura. Trupurile voastre vor fi moarte, dar nu si spiritele. Moartea unuia singur dintre voi va insemna nasterea altora in numar de milioane. Nu neglijati nimic care poate afecta educatia sau sanatatea voastra. Nu trebuie sa lasati in urma voastra nici o cauza pentru care sa regretati, care sa va insoteasca in eternitate. Si un ultim lucru: nu fiti prea grabiti in a muri. Daca nu gasiti tinta, intoarceti-va: data viitoare veti avea o ocazie cu mult mai favorabila. Alegeti o moarte care sa aduca maximum de rezultate".

Actiunea celor peste 1.400 de avioane-kamikaze s-a soldat cu scufundarea a peste 40 de nave de razboi ale US Navy, printre care cateva portavioane, crucisatoare, distrugatoare si vase de debarcare, cu avarierea altor peste 400, provocand aproximativ 5.000 de morti si alte zeci de mii de raniti in randurile armatei SUA.

Pilotii kamikaze nu actionau individual, ci atacau in formatiuni de pana la 350 de avioane, asa cum era cazul "Crizantemei plutitoare". Singurii kamikaze care puteau ataca individual erau cei din unitatea de elita "Zeii Tunetului" si care pilotau rachete dirijate, denumite de americani "Baka" adica "nebunul".

Termenul "kamikaze" s-a extins treptat de la aviatori si la marinari (oamenii torpila, "kaiten") precum si la trupele de uscat. Astfel, incepand cu noiembrie 1945, in arhipelagul Iwo Jima si in Okinawa, militarii si civilii niponi, inclusiv femeile si copiii, s-au sinucis in masa pentru a nu cadea prizonieri. Daca in cazul Iwo Jimei, japonezii s-au sinucis cu grenade dupa o rezistenta feroce, la Okinawa niponii au consumat in lupta pana si ultimul cartus, preferand sa se sinucida aruncandu-se de pe faleza inalta in apele pline de stanci ale recifului. In cartea sa, Suicide Squads, Richard O'Neill relateaza interogatoriul luat de Comisia de Bombardamente Strategice a S.U.A. (U.S.S.B.S.) unui general-locotenent japonez, care a explicat motivatia soldatilor kamikaze:

"Credem ca puterea morala si convingerile noastre spirituale pot contrabalansa avantajele voastre materiale si stiintifice. Nu consideram ca atacurile noastre sunt sinucigase (.) [pilotul] se socoteste o bomba umana care va distruge o anumita parte din flota inamica (.) [si] moare fericit, cu convingerea ca moartea lui a fost un pas spre victoria finala".

Raportul U.S.S.B.S. despre misiunile kamikaze ar putea fi actual: "Macabre, eficiente, suprem de practice in situatia existenta, sustinute si stimulate printr-o convingatoare campanie de propaganda".

Desi ramane un fenomen specific japonez, actiunea militara suicidara nu a fost straina nici celorlalte forte ale combatantilor din cel de-al doilea razboi mondial.

Astfel, trebuie remarcat ca primul pilot kamikaze inregistrat a fost un american, locotenentul Henderson, care a plonjat cu avionul sau asupra unui depozit militar japonez din Insula Midway, in 1942, numele sau fiind atribuit unui aeroport militar american - Henderson Field. Nici torpilele umane "kaiten" nu sunt o inventie nipona, ci italiana. Torpilele umane au fost folosite de flota italiana din Mediterana in timpul asediului insulei Malta, cu mult inainte de declansarea razboiului din Pacific. Marinarii italieni au comis atacuri "kamikaze" contra plaselor antisubmarin care protejau flota britanica din porturile malteze. Atacurile sinucigase nu au fost apanajul fortelor aeriene sau navale in cel de-al doilea razboi mondial.

Astfel, generalul german Hans Friessner sublinia in cartea sa "Batalii Tradate" fanatismul soldatilor Armatei Rosii: "Eu am putut sa observ cu proprii mei ochi pe campul de lupta cum tinerii ostasi rosii, fiind intr-o situatie fara iesire, s-au aruncat in aer cu grenade de mana, ba chiar cu grenade germane pe care le prindeau din aer razand. Erau cu adevarat soldati care dispretuiau moartea".

Cornelius Ryan, la randul sau aminteste de soldatii din divizia Panzer Hitlerjunged care se aruncau cu legaturi de grenade sub tancurile Sherman canadiene, in incercarea disperata de a opri invazia aliata din Normandia. Acte de suicid voluntar s-au inregistrat si pe timpul luptelor din jurul lacului Balaton, dintre trupele Waffen SS si armata sovietica, precum si pe alte teatre de operatii.

Revenind la terorismul kamikaze, prima incercare de folosire a terorismului suicidar in conditii de razboi s-a produs spre finele anului 1945, prin activarea retelei "Wehrwolf" in Germania ocupata practic de trupele aliate. Ideea unor comandouri teroriste sinucigase i-a apartinut ministrului propagandei, Goebbels, si a fost impartasita de Hitler.

Wehrwolf, literal: lupul-razboinic era in acceptiunea credintei medievale omul care, in scop justitiar si razbunator poseda capacitatea de a se transforma noaptea in lup, dotat cu puteri magice si practic invincibil. In acceptia nazista, Werwolf trebuia sa intruchipeze razbunarea hitleristilor pentru infrangerea iminenta. Comandourile sinucigase nu trebuiau sa respecte legile razboiului si ale umanitatii, membrii acestora urmand sa reprezinte, dupa cum spera Goebbels, "minoritati politice neclintite si staruitoare, capabile sa formeze varful de otel al popularei lanci de plumb".

Din fericire, cu cateva exceptii, miscarea Wehrwolf a ramas doar un instrument de propaganda al regimului nazist muribund.

Paradoxal, Hitler nu a fost numai initiatorul actiunilor teroriste suicidare ci si prima tinta importanta a unui atentat kamikaze. In anul 1941, cu prilejul unei prezentari a noilor uniforme SS, cancelarul german a fost vizat de un grup de trei atentatori care planuiau sa se detoneze chiar in apropierea sa. Atacul s-a produs dar Hitler a scapat nevatamat, doar cateva persoane din anturajul sau fiind ranite.

Perioada postbelica s-a confruntat, la randul ei, din plin cu violenta suicidara, sinuciderile in masa si cu terorismul kamikaze, formele de manifestare ale acestor fenomene sociale devenind extrem de diverse, atat in ceea ce priveste motivatia lor, cat si in maniera de actiune.

Violenta suicidara reprezinta, probabil, un precursor al terorismului kamikaze, un fenomen relativ benign din punct de vedere al securitatii nationale, dar semnificativ prin prisma studiului mecanismelor de emergenta a terorismului suicidar.

Iata doar cateva exemple.

In 1977, Fred Cowan, un simpatizant nazist s-a dus la fostul sau loc de munca din New Rochelle, SUA, avand asupra sa mai multe arme de foc, si a tras asupra angajatilor evrei si negri. Atacul s-a soldat cu uciderea a patru persoane, ranirea altor cinci, printre care si un politist. Dupa acest masacru, Fred Cowan s-a sinucis. Un an mai tarziu, un individ inarmat cu o carabina a intrat intr-o sala de cursuri a Universitatii Montreal din Canada, ucigand 14 femei si ranind inca o duzina, dupa care si-a pus capat zilelor. Motivatia carnagiului o constituie faptul ca nu suporta miscarea feminista.

In august 1987, Michael Ryan, inarmat cu un kalasnikov, a terorizat orasul englez Hungerford, lasand in urma sa 17 morti si 14 raniti. Ryan s-a sinucis in curtea unei scoli, unde era asediat de fortele speciale. La fel, in 1991, un australian, Wade Frankun, aflat intr-o zona comerciala din Sydney, a impuscat sapte persoane, dupa care s-a sinucis.

Aceste exemple acopera trei continente, America de Nord, Europa si Australia, demonstrand ca violenta suicidara nu-si are leaganul in Peninsula Arabica sau in Orientul Mijlociu, asa cum ne-am fi inchipuit, ci reprezinta un fenomen caracteristic intregii lumi.

Dupa cum remarcam, violenta suicidara se regaseste atat in cazul crimelor de drept comun, in cele comise de alienati mintali, cat si in cele infaptuite de teroristi. O caracteristica notabila a criminalilor suicidari, dar si a teroristilor kamikaze, o constituie relativa lor indiferenta fata de preocuparea de a scapa de consecintele gestului lor sau fata de siguranta personala.

Psihologul Elliott Leyton afirma despre aceasta categorie de actori ai violentei suicidare ca "ei nu vor sa mai traiasca, iar crimele lor constituie urma lasata dupa sinucidere".

Violenta suicidara nu trebuie neaparat sa produca alte victime in afara autorului acestui act. Organizatia Baader-Meinhoff, o grupare terorista activa in Europa Occidentala in anii ‛70, demonstreaza aceasta asertiune, deoarece principalii sai membrii s-au sinucis dupa ce au fost capturati. Astfel, Ulrike Meinhoff, fosta ziarista, s-a sinucis prin spanzurare, la 17.V.1978 in inchisoarea Stammenheim din Stutgart; Gudrun Ensslin, - prietena lui A. Baader, s-a spanzurat de tocul ferestrei din celula; Irmgard Möller, s-a sinucis prin impuscare in celula; Raspe la fel, sinucidere prin impuscare, in celula; Ingrid Schubert si-a pus, si ea, capat zilelor in inchisoare;

Un alt exemplu semnificativ il reprezinta secta religioasa "Templul Popoarelor", o grupare condusa de Jim Jones, personalitate morbida, cu caracter anarhic. Deoarece membrii sectei promovau torturile, schingiuirile si jertfele rituale, presiunea opiniei publice a facut aproape obligatoriu exodul sectei din San Francisco in Guyana (Jonestown), unde si-a continuat activitatea.

In Jonestown, secta a continuat sa oripileze opinia publica determinand interventia autoritatilor. In fata iminentei de a fi capturati, J. Jones ordona sinuciderea colectiva a intregii comunitati, act soldat cu peste 900 de morti (copiii, femeile si batranii - primii); J. Jones a fost ucis de un glont tras in tampla stanga.

Cat priveste comportamentul suicidar al teroristilor, acesta poate fi exemplificat si de cei 11 membri ai I.R.A. care s-au lasat sa moara de foame in inchisoarea "Belfast Maze", in tentativa de a obtine recunoasterea statutului de prizonieri de razboi. In toate aceste circumstante, teroristii s-au sinucis intr-un context "non-violent", dar aceleasi grupari au executat, intr-o perioada de 10 ani, si trei atacuri sinucigase. Asa a fost cazul atacurilor executate de palestinieni asupra Kibutului Shamir, in 1974, atentatul produs de Armata Rosie Japoneza pe aeroportul Lod si cel organizat de gruparea ASALA pe aeroportul Bensenboga din Ankara in 1987.

Desigur, cel mai recent si mediatizat suicid este cel al gruparii islamiste conduse de organizatorul megaatentatului de la Madrid, din 11 martie 2004, cunoscut sub numele de cod "Tunisianul". Acesta, impreuna cu alti doi complici, au preferat sa se detoneze intr-un apartament aflat intr-o suburbie a capitalei spaniole, dacat sa se predea politiei madrilene. Explozia a provocat moartea unui politist si ranirea altor 11, aceste victime adaugandu-se celorlalte sute de morti si raniti din garile madrilene.

De altfel, atacurile sinucigase s-au manifestat ca o tactica predilecta in Orientul Mijlociu, cu aproape patru decenii in urma. Atentate sinucigase sporadice, comise de palestinieni, s-au inregistrat pe tot parcursul anilor '70, dar ele au cunoscut o amplificare fara precedent dupa invadarea Libanului de catre Israel, in 1982 Marea majoritate a acestora au fost initiate de catre Hezbollah, o grupare terorista musulmana a carei ideologie a fost influentata de catre ayatollah-ul Ruhollah Musavi

Komeney, conducatorul Iranului. Ca lider al siitilor, una din cele doua ramuri principale ale Islamului, Komeney a oferit o noua interpretare cultului siit al martirilor.

In ultimele doua decenii, terorismul sinucigas a devenit un adevarat fenomen. In istoria moderna a terorismului, pana pe 11 septembrie 2001, la nivel mondial s-au inregistrat aproximativ 300 de atacuri sinucigase, la care au participat cca. 500 de teroristi din 17 organizatii. Ele au afectat 23 de state situate pe patru continente: Afganistan, Argentina, Belgia, China, Croatia, Filipine, Franta, India, Israel, Kenya, Kuweit, Liban, Maroc, Pakistan, Rusia, Singapore, Sri Lanka, Tanzania, Statele Unite ale Americii, Thailanda, Turcia, Tunisia, Yemen.

Desi numarul atentatelor teroriste sinucigase nu a inregistrat o crestere spectaculoasa in ultimii ani, s-a constatat ca aceasta forma de manifestare a terorismului cuprinde noi arii geografice si are un caracter din ce in ce mai letal.

Principalele organizatii care practica terorismul sinucigas sunt:

- Tigrii Eliberatori ai Tamililor (The Liberation Tigers of Tamil Eelam - LTTE) grupare infiintata in Sri Lanka, in 1972, sub titulatura Noii Tigrii Tamili, care militeaza pentru crearea unui stat Tamil independent in peninsula Jaffna, ocupa primul loc in privinta numarului de atentate sinucigase realizate pana in prezent. Din 1987, LTTE a comis peste 170 de atentate sinucigase, in care si-au pierdut viata mai mult de 200 de membri ai gruparii. Dintre acestea, 30% au fost realizate de catre femei.

Tigrii Eliberatori ai Tamililor sunt un grup terorist cu o inalta calificare, care are o gama foarte variata de moduri de operare, ceea ce ii face foarte greu de contracarat. In palmaresul activitatilor organizatiei figureaza numeroase atentate sinucigase cu explozivi comise impotriva personalitatilor anti-PPLITE (printre care premierul indian Radjiv Gandhi si presedintele sri-lankez Ranasinghe Premdasa).

Echipele de teroristi sinucigasi ai LTTE reunesc persoane de acelasi sex, numite Tigrii Negri (Karum Puligal), cele de barbati si respectiv Pasarile Libertatii (Suthanthirap Puligal), cele de femei. Tigrii Negri se impart in trei grupari: Tigrii Negri Normali (Normal Black Tigers), Tigrii Marii Negre (Black Sea Tigers) si Tigrii Negri Campioni (Champion Black Tigers). Ultima este cea mai versatila si temuta. Membrii gruparii poarta in permanenta asupra lor o capsula de cianura pe care sunt obligati sa o foloseasca in cazul in care sunt capturati.

Liderul LTTE, V. Prabhakaran, declara ca "martirii nostri se sacrifica pentru cauza noastra si nu din motive religioase. Noi ne varsam sangele si ne aruncam in lupta pentru a elibera pamantul stramosesc. Nu vom permite ca urma piciorului vreunui agresor singalez sa se imprime pe solul nostru sfant". Cinstea de a participa la o ultima masa impreuna cu Prabhakaran, comemorarea anuala a "eroilor" sinucigasi, construirea de momente in cinstea lor, privilegiile acordate familiei, toate acestea ii motiveaza pe Tigrii Negri.

In ceea ce priveste cianura, Prabhakaran declara, inca din august 1996, ca: "aceasta este simbolul care demonstreaza dedicarea noastra. Atata timp cat avem cianura agatata la gat nu ne este frica de nici o putere din lume".

- Hezbollah (Partidul lui Dumnezeu, Jihad-ul Islamic, Organizatia Oprimatilor de pe Pamant), miscare politico-religioasa extremista infiintata in iulie 1982, avand drept obiective crearea unui stat libanez islamic siit, dupa modelul Iranului si eliminarea oricaror influente neislamice din regiune, ocupa locul doi in privinta numarului operatiunilor sinucigase.

- Hamas (Miscarea de Rezistenta Islamica), organizatie terorista infiintata in decembrie 1987 (in conditiile Intifadei - revolta populatiei palestiniene impotriva ocupatiei israeliene), ca ramura palestiniana a organizatiei egiptene Fratii Musulmani, urmareste constituirea unui stat islamic pe teritoriul Palestinei, "de la Marea Mediterana, la raul Iordan". Atacurile teroriste sunt realizate de o aripa secreta - Brigazile "Izz al-Din al-Qassem". Acestea au fost fondate in 1991, denumirea provenind de la numele unui charismatic lider siit ucis de fortele britanice in 1935.

Congresul pentru Libertate si Democratie al Kurdistanului.

Pe coperta acestei lucrari se gaseste poza unui terorist sinucigas, Taher Al-Ja'ara care a pozat impreuna cu mama sa, avand in "backround" imaginea paradisului promis de liderii Hamas martirilor.

KADEK, noua denumire a Partidului Muncitorilor din Kurdistan incepand cu 16 aprilie 2002, este o grupare de orientare marxist-leninista, infiintata in 1978, care s-a autodeclarat promotoarea unei miscari de eliberare avand drept scop declarat recunoasterea internationala a dreptului poporului kurd de a infiinta statul suveran si independent Kurdistan. Pana in februarie 1999, cand liderul PKK, Abdulah Ocalan, a fost rapit de catre un comando al serviciilor secrete turce in Nairobi (Kenya), a organizat aproximativ 20 de atentate sinucigase, in marea lor majoritate acestea fiind comise de catre femei.

- Babbar Khalsa, a fost infiintata in 1984 in India, militand pentru crearea statului independent Khalistan, in Punjab, provincie situata in nord-estul Indiei (unde sikhi reprezinta 63% din populatiei, comparativ cu 2% din totalul populatiei Indiei). In 1995, un terorist sinucigas apartinand acestei grupari l-a asasinat pe Beant Singh, primul ministru din Punjab, impreuna cu alte 16 persoane din suita acestuia.

Grupul Islamic Armat (Armed Islamic Group - GIA), este o grupare islamica extremista, constituita in Algeria, care a luat nastere ca aripa militara a Frontului Islamic de Salvare - principala organizatie a fundamentalistilor islamisti din Africa, aparuta la inceputul anilor 80. GIA militeaza pentru cucerirea puterii politice prin mijloace violente si inlocuirea regimului algerian cu un stat islamic, dupa model iranian. In ultimii ani, GIA a organizat o adevarata campanie de masacre in randul civililor, apeland inclusiv la atacuri sinucigase. In decembrie 1994, un comando al GIA i-a solicitat pilotului unui avion de linie deturnat la Alger sa intre in Turnul Eiffel, dar acesta a refuzat. Aeronava a aterizat, ulterior, la Marsilia pentru alimentare iar teroristii au fost capturati de catre fortele antiteroriste franceze. Pentru teroristi a devenit evident faptul ca daca unul din piratii aerului ar fi stiut sa dirijeze un avion de linie, deznodamantul ar fi fost cel scontat.

Brigazile Martirilor "Al-Aqsa grupare radicala palestiniana desprinsa din organizatia Fatah, condusa de Yasser Arafat dupa izbucnirea celei de a doua Intifade. De atunci a luat parte la cel putin 10 astfel de atacuri, cateva dintre ele fiind realizate in colaborare cu Hamas sau Jihad-ul islamic.

Martirii "Al-Aqsa" au colaborat copios cu factiunea pro-irakiana Frontul Arad de Eliberare in 2002. Saddam Hussein a oferit cel putin 5 milioane de dolari familiilor teroristilor kamikaze din Gaza. Pe coperta acestei lucrari este prezentata poza unei femei palestiniene Kefanah Eshatah alaturi de tabloul fiului sau Belal, mort intr-un atentat kamikaze si de cecul de 10000 $ primit drept recompensa.

Desigur, din aceasta lista nu poate lipsi "Baza" sau Al-Qaeda, care a reusit sa transforme "suicidul martirilor" si terorismul kamikaze intr-o realitate aproape cotidiana, aceasta organizatie avand legaturi cu toate celelalte formatiuni enumerate mai sus, sau chiar cu "filiale" din randul acestora.

Numarul organizatiilor teroriste sau al partidelor extremiste care au apelat la acte de terorism kamikaze este cu mult mai mare decat cel prezentata in succinta noastra enumerare. Astfel, Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei a executat un atentat sinicigas soldat cu patru morti si 32 de raniti la 01.11.2004, la Tel Aviv, Israel, dupa o lunga perioada de inactivitate.

Aripa militara a Partidului Comunist Libanez, membrii Partidului Social-Nationalist Sirian, membrii gruparii Amal, organizatia "al-Da wa", formatiunea "Al Jihad al Islamiya" sau cei din Actiunea Islamica, toti au comis acte de terorism sinucigas impotriva unor tinte israeliene sau americane din Liban.

De asemenea, organizatiile afiliate la Al-Qaeda, cum ar fi Jemaah Islamya (Indonezia, Malaezia), Abu Sayyaf (Filipine), Miscarea Talibana (Afganistan) au comis mai multe atentate teroriste sinucigase, existand tendinta de largire a zonelor de operatii, inclusiv in Europa, prin intermediul organizatiilor fundamentaliste din Caucazul rusesc si din Turcia.