ISTORIC. EVOLUTIA ASIGURARII DE VIATA

ISTORIC. EVOLUTIA ASIGURARII DE VIATA

Inca din antichitate oamenii s-au preocupat de protejarea vietii, a sanatatii si a bunurilor lor in forme diverse care au evoluat pana in prezent.

Cele mai vechi forme ale asigurarilor de viata sunt indemnizatiile de deces acestea avand in vedere acoperirea cheltuielilor de inmormantare si asigurarea de renta viagera. Ambele au aparut in antichitate, i.e.n., in zona Marii Mediterane (Grecia si Roma antica), fiind legate de asociatiile religioase.

Prin asigurarea de inmormantare, asiguratorul suporta toate cheltuielile de inmormantare sau incinerare. La inceput, acestea s-au incheiat sub forma asigurarilor mutuale si in aceasta forma se mai practica si acum. Asigurarile mutuale sunt acele asigurari incheiate in cadrul unui grup de persoane, in baza unui sistem ce prevede ca la moartea unei persoane din grup, toti ceilalti membri sa adune bani pentru achitarea cheltuielilor de inmormantare . De fapt, e forma de achitare ulterioara a primei de asigurare. Asigurarea de inmormantare a fost pentru multe secole singura forma de asigurare de viata cu indemnizatie de deces .

In antichitate, a existat obiceiul ca aristocratii sa incheie cu supusii lor, contracte de renta viagera, pentru a obtine venituri pentru tot restul vietii (echivalentul a 10% din suma platita).

Cele mai vechi date privind aceste contracte provin din Milet -Asia Mica- si dateaza din anii 200 i.e.n. .

Aceste tipuri de contracte au existat in Evul Mediu, fiind incheiat in majoritate de administratiile orasenesti. Ele prevedeau aceeasi suma anuala, indiferent de varsta

asiguratului. Din acest motiv, pentru incheierea unei asemenea asigurari, oamenii declarau copiii in locul adultilor, pentru a beneficia de o rente pe o perioada mai mare.

In Evul Mediu, asociatiile de sprijin reciproc reuneau mestesugarii si lucratorii din acelasi domeniu, cunoscut sub numele de ghilde, constituind fonduri speciale de indemnizatii pentru urmasii membrilor lor. Pentru aceste fonduri, fiecare membru platea o cotizatie anuala. Cotizatia pentru cei mai varstnici era stabilita de regula la o suma mai mare decat cea pentru tineri. Acest lucru punea in evidenta diferentele in riscul de deces (probabilitatea ca cineva sa moara) pentru persoanele de varste diferite.

O forma speciala de asigurare a contractelor de renta viagera a fost tontina care reprezenta un fond in care un numar de persoane varsau anual sume de bani. Profitul anual provenit din banii depusi anterior era impartit intre participanti. Daca unul din acestia murea, urmasii acestuia pierdea banii depusi de acesta in timpul vietii, profitul revenind celorlalti participanti. Ultimul supravietuitor devenea beneficiarul intregii sume de bani depuse de-a lungul timpului. Cand murea si acesta, banii erau preluati de organizator, adesea un organ al conducerii locale. Tontina a evoluat ulterior spre ideea de case de economii. Cea mai simpla forma a contractelor pentru economisire, prevedea ca participantii in viata sa primeasca la sfarsitul contractului sa primeasca suma economisita.

In Anglia, in secolele XVI-XVII, se practicau asigurarile mai evoluate si mai diversificate, principalele fiind asigurarile pe termen fix, asociatiile mutuale de asigurari si anuitatile.

Asigurarile pe termen fix, se incheiau numai pentru acoperirea

riscului de deces, legat in general de transportul pe mare. Aceste asigurari erau folosite si ca o garantie pentru imprumuturi. Astfel,daca asiguratul deceda, asiguratorul trebuia sa ramburseze creditul.

Asociatiile mutuale de asigurari erau cluburi de auto-asigurare, unde

toti membrii acestora participau cu o anumita suma la crearea unui fond din care se plateau anumite sume de bani familiilor membrilor decedati.

Anuitatile au reprezentat o alta forma de asigurare de pensie prin care

se oferea asiguratilor un venit pe o anumita perioada de timp.

Imbunatatirile calitative in evolutia asigurarilor au fost puternic marcate in secolele XVII-XVIII, de abordarea stiintifica a problemei asigurarilor.

Un element esential in evolutia asigurarii de viata l-a reprezentat dezvoltarea statisticii. Pretul cerut pentru contractul de asigurare era calculat in functie de posibilitatea de deces a asiguratului.

In secolul XVII, matematicienii au inceput sa elaboreze tabele de mortalitate, cu scopul de a urmarii numarul de decese inregistrate intr-un anumit oras. Primele studii statistice de baza au fost realizate de englezul John Graunt care a analizat evidentele nasterilor si deceselor din Londra, intre anii 1604-1660, concluziile publicandu-le in anul 1662 in "Observatii naturale si politice pe baza datelor statistice privind mortalitatea", in scopul de a demonstra valoarea studiilor empirice .

Savantul Edmund Halley(descoperitorul cometei Halley) a continuat lucrarile lui Graunt, studiind evidentele orasului Breslau (Germania). Fiind mai complete decat cele din Anglia, aceste inregistrari i-au permis lui Halley sa analizeze frecventa deceselor pe categorii de varsta. Rezultatul studiilor sale l-a constituit tabela de mortalitate, similara celei utilizate in prezent ca baza de pornire in stabilirea primelor de asigurare de viata.

O alta tabela de mortalitate a fost elaborata de Jan de Witt, un comerciant din Amsterdam, ministru al Olandei in deceniile de la jumatatea secolului al XVII-lea. Examinand in paralel tabela de mortalitate cu rezultatele activitatii de vanzare a obligatiunilor guvernamentale, de Witt a fost capabil sa aduca imbunatatiri masurilor de ordin financiar practicate de stat. Statul avea nevoie de fonduri pentru cheltuieli militare. Prin vanzarea de obligatiuni guvernamentale, guvernul Olandei a avut mai mult succes in colectarea fondurilor decat oricare alt guvern. Anuitatile oferite de

Witt satisfaceau cerintele cetatenilor pentru protectia financiara in viitor. Deoarece guvernul platea ratele numai cu conditia ca beneficiarul anuitatii sa fie in viata, acesta a dispus din timp de fondurile necesare. Pretul anuitatii depindea de varsta asiguratului, reflectand probabilitatea de deces de Witt, calculata pe baza tabelelor de mortalitate .

Aceste tabele de mortalitate au constituit punctul de plecare al primelor cercetari din domeniul statisticii.

Pentru a se asigura corectitudinea analizei, informatiile statistice trebuie culese in conditii similare .

Viata oamenilor este supusa insa unei game largi de variabile care influenteaza interpretarea datelor statistice .

Jacob Bernoulli, cel mai mare matematician elvetian, a dezvoltat prima demonstratie a legii numerelor mari. Aceasta lege, publicata postum, in anul 1713, a constituit baza matematicii asigurarilor.

"Chiar si o persoana mai putin instruita", nota Bernoulli, "isi poate da seama din instinct, prin forte proprii si fara alte cunostinte, ca pe masura ce se efectueaza mai multe observatii asupra unui fenomen, cu atat mai mica este probabilitatea de a nu atinge scopul dorit."Bernoulli a demonstrat nu numai ca incertitudinea poate fi diminuata prin cresterea numarului de observatii, dar a mai aratat ca aceasta poate fi diminuata prin cresterea numarului de observatii, dar a mai aratat ca aceasta poate fi cuantificata.

Un al doilea element esential pentru dezvoltarea asigurarilor a fost utilizarea la scara larga a banilor, care ofereau posibilitatea convertirii bunurilor si serviciilor in instrumente usor de cumparat si vandut pentru ca oamenii isi asigurau existenta din salariu si nu din bunurile pe care le produceau, s-a pus problema asigurarii unui venit vaduvei si copiilor in cazul in care intretinatorul familiei deceda. Asigurarea de viata a devenit atunci un mijloc de economisire pentru un viitor incert.

Un al treilea factor semnificativ in dezvoltarea asigurarilor de viata l-a constituit necesitatea diminuarii riscurilor inerente in derularea tranzactiilor comerciale. Terte

persoane puteau cumpara o polita prin care se asigura viata partenerului de afaceri, al carui deces putea avea efecte grave asupra colaboratorilor sai.