Concurenta comerciala - scurt istoric al comunitatilor europene, delimitari conceptuale privind concurenta

CONCURENTA COMERCIALA

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

Sectiunea I: SCURT ISTORIC AL COMUNITATILOR EUROPENE

Comunitatile europene[1], pentru a ajunge la forma actuala de organizare, au parcurs mai multe etape, desfasurate dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand au aparut categorii de organizatii internationale in domeniul militar (Uniunea Europei Occidentale si N.A.T.O.), in domeniul economic (O.E.C.E. si O.C.E.D.) si politic (Consiliul Europei).

Tratatul de la Roma, incheiat in anul 1959, priveste reunirea organizatiilor din domeniul economic si creeaza institutii comune (Adunarea Parlamentara si Curtea de Justitie). Ulterior, tratatul a fost modificat succesiv, ca urmare a evolutiilor politice survenite in continentul european, pentru a putea adera si alte state la aceste organisme comune.

Din punct de vedere economic, Piata unica s-a realizat prin Actul unic european, intrat in vigoare la 1 iulie 1987, document in care se prevede definitivarea Pietei unice la data de 31 decembrie 1992. Acest Act este deosebit de important deoarece reglementeaza circulatia libera a bunurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor pe intreg teritoriul Comunitatilor.

La 7 februarie 1992 s-a incheiat Tratatul asupra Uniunii Europene la Maastricht, care modifica tratatele anterioare cu privire la competentele comunitare si cooperarea in domeniul politicii externe si securitatii comune, in domeniul justitiei si al afacerilor interne. Ulterior, prin Tratatul de la Amsterdam semnat in 1997, sunt aduse modificari privind simplificarea tratatelor, precum si adaugarea unui Act final, a 13 Protocoale si a 58 de Declaratii comune; sunt reglementate aspecte privind vizele, azilul, emigrarea si alte policitici cu privire la libera circulatie a persoanelor, acquis-ul comunitar si cooperarea politiei si organelor juducuare in materie penala.

O alta modificare a Tratatelor s-a realizat prin Tratatul de la Nisa, semnat la 26 febuarie 2001, referitor la extinderea Uniunii Europene, precum si la problemele de organizare (componenta Comisiei Europene, ponderea votului in cadrul Consiliului European, Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, apararea comuna si altele).

Succesiunea modernizarii legislației comunitare nu se oprește aici, ultima modificare a Tratatelor efectuandu-se prin Tratatul de la Lisabona ce a adoptat Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Sectiunea a II-a: DELIMITARI CONCEPTUALE PRIVIND CONCURENTA

Tratatul de la Roma, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht din 1992, stabileste la art. 2 ca unul dintre obiectivele Comunitatii Europene este reprezentat de dezvoltarea armonioasa si echilibrata a activitatilor economice in statele membre, scop in care activitatile comunitare vor include, potrivit art. 3 lit. g, instituirea unui sistem menit sa asigure competenta efectiva in cadrul Pietei Comune.

Antantele orizontale– constituie o parte din reglementarea privind concurenta pe piata economica, sens in care sunt necesare cateva delimitari conceptuale, indeosebi stabilirea si definirea notiunilor de concurenta, piata relevanta si intreprindere.

Conceptul de concurenta este definit in literatura de specialitate[2], avandu-se in vedere reglementarile din legislatia americana, cea a statelor europene, Tratatul de la Roma si legea romana in domeniu[3], ca reprezentand „confruntarea dintre agentii economici cu activitati identice sau similare, exercitata in domeniile deschise pietei, pentru castigarea si conservarea clientelei, in scopul rentabilizarii propriei intreprinderi”.

Totodata, s-a observat ca teoria clasica privind concurenta, bazata pe liberalismul economic, potrivit careia trebuie asigurata libertate de actiune agentilor economici, iar guvernantii sa elaboreze doar reguli de joc adecvate, nu este aplicabila intrucat nu exista o concurenta pura si perfecta, ci una imperfecta[4], ajungandu-se la concluzia ca prin competitia economica nu trebuie sa se inteleaga o goana triviala in cautarea profitului individual, ci, inainte de orice, coeziune sociala pentru obtinerea, impreuna, a bunastarii -ca obiectiv comun-, ceea ce presupune recunoasterea intereselor si drepturilor celorlalti – rivali, salariati sau consumatori.

Concurenta capata concretete prin raportare la un reper fundamental – piata. Piata nu are sensul din limbajul comun, ci se refera la piata de referinta sau piata pertinenta, cu semnificatia „locului teoretic unde se confrunta oferta si cererea de produse sau servicii considerate de cumparatori sau utilizatori ca fiind substituibile intre ele, dar nesubstituibile cu alte bunuri sau servicii oferite”[5]; cu alte cuvinte, piata relevanta.

In definitia data in sistemul nostru de drept de Consiliul Concurentei, piata relevanta este “piata pe care se desfasoara concurenta cuprinzand un produs sau un grup de produse si aria geografica pe care acestea se produc si se comercializeaza”[6]

Piata relevanta este asadar o piata a produselor sau serviciilor, delimitata geografic. Dupa cum stipuleaza jurisprudenta europeana, posibilitatea existentei concurentei in conditiile art. 86 din Tratat trebuie analizata in functie de caracteristicile particulare ale produselor in cauza si prin referire la o arie geografica bine definita in care acestea sunt comercializate[7]

Pentru a defini piata produsului, punctul de pornire il reprezinta un produs particular, cum ar fi un bun, un serviciu sau un grup de bunuri ori servicii relationate, incluzandu-se si bunurile sau serviciile substituibile, in considerarea functiilor si a utilitatii acestora, a abilitatii de a raspunde acelorasi necesitati, precum si a pretului. Bunurile si serviciile interschimbabile din punct de vedere al consumatorului trebuie considerate ca facand parte din aceeasi piata.

Dupa cum a aratat Curtea de Justitie a Comunitatii Europene (CJCE), “conceptul de piata relevanta presupune faptul ca poate exista o concurenta efectiva intre produsele care fac parte din aceasta, ceea ce presupune ca exista un grad suficient de substituire intre toate produsele care fac parte din aceeasi piata in ceea ce priveste utilitatea lor specifica”[8]

Toate produsele care, din perspectiva consumatorului, sunt substituibile fac parte din aceeasi piata relevanta. De aceea, produsul initial nu defineste in mod obligatoriu piata relevanta, ci aceasta depinde de existenta substitutilor interschimbabili. In practica, sunt folosite doua metode pentru precizarea pietei produsului:

-teoria substituibilitatii in consum, care presupune ca produsele sau serviciile trebuie sa fie substituibile pe latura cererii, din perspectiva cumparatorului;

-teoria substituibilitatii in productie, ceea ce inseamna ca pe latura ofertei piata include numai producatorii care realizeaza produsul in cauza sau care isi pot modifica productia cu cheltuieli minime, pentru a oferi produse de substituire.[9]

Pentru a determina gradul de substituire pot fi avute in vedere criterii precum: opinia consumatorilor si a concurentilor; preferintele consumatorilor; scopul final al folosirii produselor; obstacolele pentru modificarea cererii.

Comisia Europeana foloseste doua criterii in acest sens:

-cresterea elasticitatii cererii, reflectand pozitia utilizatorului, presupune a se stabili in ce masura cresc vanzarile pentru produsul A ca urmare a cresterii pretului pentru produsul B;

-caracteristicile particulare si utilitatea specifica: presupune compararea caracteristicilor tehnice si a utilitatii produselor, evidentiind faptul ca produsele cu un grad inalt de specializare constituie piete separate[10]

Litigiul Continental Can[11] a oferit primul exemplu in care Curtea a infirmat decizia Comisiei pe motivul definirii inexacte a pietei relevante. Continental Can&Co, societate cu sediul la New York, leader pe piata ambalajelor alimentare din metale usoare, a cerut filialei sale, Europemballage, sa faca o oferta de achizitionare actionarilor societatii Thomassen&Drijfer U&V, societate concurenta din Olanda. Continental Can a oferit filialei sale fondurile necesare, iar aceasta a dobandit 80% din obligatiunile convertibile ale societatii olandeze. Comisia a considerat ca aceasta practica reprezinta un abuz de structura, ca forma a abuzului de pozitie dominanta. Fara a contesta existenta unei pozitii dominante, Curtea a contestat definitia data de Comisie pietei relevante, pe care a considerat-o contradictorie, subliniind importanta pe care o prezinta delimitarea pietei in cauza.

Decizia Comisiei enumera trei piete relevante: piata ambalajelor usoare destinate conservelor de carne, piata ambalajelor usoare destinate produselor din peste si crustacee si piata capacelor metalice destinate industriei conservelor, fara sa arate prin ce se distingeau aceste trei piete intre ele si nici de ce constituiau o piata distincta de cea a ambalajelor usoare pentru conserve din fructe si legume, lapte praf sau produse nealimentare. Comisia nu a analizat problema substituibilitatii ambalajelor metalice intre ele si nici a substituibilitatii lor cu alte ambalaje (carton sau plastic). CJCE a retinut ca in speta este vorba despre o singura piata relevanta. Potrivit Curtii, comerciantii din alte sectoare ale pietei ambalajelor metalice usoare ar fi putut, “printr-o simpla adaptare, sa se prezinte pe aceasta piata cu o forta suficienta pentru a deveni un concurent serios”.

In litigiul Tetra Pack II, implicand un producator de ambalaje aseptice din carton si aparate de ambalare, Comisia a apreciat ca existau patru produse separate si patru piete relevante, privind: aparate de ambalat pentru carton aseptic, carton aspetic, aparate de ambalat pentru carton non-aseptic, carton non-aseptic, aratand ca “art. 86 din Tratat interzice fabricantului unui produs complex sa impiedice fabricarea produselor consumabile necesare utilizarii sistemului”, solutie confirmata de CJCE.

In cazul Hugin[12] Curtea a oferit o alta interpretare restrictiva, retinand ca exista o piata separata a produsului daca exista o cerere separata pentru produsul respectiv. In speta, Hugin, producator de case de marcat, incetand un contract de distributie incheiat cu societatea Lipton, a refuzat sa ii mai livreze acesteia piese de schimb, motivand ca nu mai face parte din reteaua Hugin. Analizand plangerea in temeiul art. 86 (actualul art. 82-n.n.), Curtea a considerat ca exista o piata separata pentru piesele de schimb Hugin, solicitate de intreprinderi independente, specializate in intretinerea si repararea caselor de marcat Hugin, distincta de piata caselor de marcat in general. Pe aceste considerente, CJCE a raspuns afirmativ la intrebarea privind detinerea unei pozitii dominante pe piata pieselor de schimb noi pentru produsele Hugin, in ciuda concurentei dezvoltate de pe piata caselor de marcat in general.

In Maxicar c. Renault si Volvo c. Veng[13], s-a pus problema daca este posibila desemnarea unei piete a pieselor de schimb, separat de piata automobilelor noi. Fabricantii de automobile au sustinut ca piesele de schimb nu pot constitui o piata separata, facand parte dintr-un pachet complex de servicii oferit consu matorului la achizitionarea automobilului, astfel incat piata relevanta este piata automobilelor noi si/sau a serviciilor de intretinere si reparare a acestora. In aplicarea principiului ca piata relevanta se defineste din perspectiva consumatorului, avocatul general a invederat faptul ca “posesorul unui automobil, care la un moment dat decide sa repare vehiculul decat sa il schimbe, este obligat sa achizitioneze (fie direct, daca il repara el insusi, fie indirect, printr-un service din reteaua producatorului sau printr-un service independent) o piesa identica celei originale. In consecinta, pentru posesorii de autovehicule de o anumita marca, piata relevanta este piata reprezentata de piesele de schimb vandute de fabricantul masinii si a componentelor care, fiind copii, sunt susceptibile de a le substitui”, punct de vedere acceptat de organismele europene din domeniul concurentei.

Un caz deosebit de important l-a constituit United Brands, in care problema esentiala cu privire la stabilirea pietei produsului era daca piata bananelor putea fi considerata o parte a pietei mai largi a fructelor sau constituia o piata distincta. Comisia si-a fundamentat opinia in sensul existentei unei piete distincte pe probe privind caracteristicile bananelor in opinia consumatorilor, spre exemplu, modalitatea in care bananele satisfac necesitatile speciale ale tinerilor, batranilor sau bolnavilor. Curtea si-a insusit punctul de vedere al Comsiei, retinand ca bananele erau “numai in mod limitat interschimbabile cu alte fructe” si expuse la o concurenta specifica.

Piata sectoriala, potrivit Consiliului Concurentei, se refera la piata produsului sau a produselor si serviciilor considerate de catre consumatori ca substituibile produselor si serviciilor agentilor economici, urmare caracteristicilor, pretului si utilizarii date. Aceasta cuprinde toti agentii economici care comercializeaza respectivele produse ori servicii. Pentru precizarea pietei produsului sunt utilizate doua metode: cea a substituibilitatii in consum si cea a substituibilitatii in productie. In ce priveste prima metoda, in doctrina de specialitate[14] s-a aratat ca, pentru a determina substituibilitatea in consum, se foloseste mecanismul elasticitatii incrucisate a cererii, adica variatia in procente a cantitatii de inlocuitor in urma cresterii pretului produsului de referinta, situatie in care, daca modificarea in procente este pozitiva, bunurile sunt substituibile, Totodata, s-a precizat ca bunurile nu trebuie sa fie identice in ce priveste caracteristicile fizice si functionale ori calitatea sau pretul, fiind suficient a fi considerate ca alternative economice reale in adoptarea deciziilor de cumparare de catre consumatori.

Piata geografica cuprinde o zona unde sunt situati agentii economici in producerea si/sau comercializarea bunurilor incluse in piata produsului, avand conditii de concurenta suficient de omogene, diferentiata de arii geografice vecine prin conditii de concurenta substantial diferite.[15] Astfel, piata geografica poate fi teritoriu national, dar si spatii mai restranse, regionale ori chiar anumite localitati sau parti din acestea, in functie de puterea de dominatie a intreprinderilor implicate. Delimitarea pietei geografice se face metodologic, similar cu identificarea pietei. Am aratat ca piata geografica poate fi intreaga piata comuna sau o parte relevanta a acesteia.

Piata geografica se stabileste in functie de aria in care produsul este comercializat si unde exista conditii de concurenta suficient de omogene pentru a permite evaluarea puterii economice a intreprinderii in cauza si poate fi teritoriul unui stat membru, o parte importanta a acestuia sau piata comuna.

Potrivit conceptiei economice, piata geografica este reprezentata de teritoriul specific in care trebuie apreciat jocul cererii si al ofertei. Delimitarea pietei geografice se face similar cu identificarea pietei produsului: daca o majorare a pretului pentru produsele comercializate intr-o anumita zona determina o deplasare constanta a cererii catre o alta zona, acestea doua arii trebuie considerate ca facand parte dintr-o piata geografica relevanta pentru bunurile respective[16]

In fine, o alta notiune fundamentala in dreptul concurentei o constituie intreprinderea. Cel mai adesea s-a subliniat continutul economic al notiunii de intreprindere, cum ar fi spre exemplu, in dreptul comunitar, unde s-a precizat ca aceasta vizeaza orice entitate care exercita o activitate economica, independent de statutul juridic al entitatii si de modul sau de finantare[17], insa aceasta definitie este considerata ca ineficienta in ce priveste tragerea la raspundere a intreprinderilor culpabile de practici restrictive de concurenta, in cazul restructurarilor acestora si incompleta, intrucat nu stabileste diferentiat gradul de vinovatie a participantilor la savarsirea practicilor anticoncurentiale.

Urmare a acestor critici, s-a ajuns la a defini doctrinar intreprinderea ca fiind „o entitate care exercita o activitate economica, dotata cu o autonomie de decizie suficienta pentru a-si determina comportamentul pe piata, fie ca aceasta entitate este persoana fizica sau persoana juridica, de drept privat sau drept public, fie un ansamblu de mijloace materiale si umane, fara personalitate juridica”[18]. Aceasta definitie permite determinarea cu acuratete a unor acorduri anticoncurentiale, formale sau informale, precum si determinarea responsabilitatii in ipoteza reorganizarii, transformarii ori disparitiei intreprinderii autoare a actului restrictiv de concurenta.

Art. 101 paragraf 1 din TFUE declara incompatibile cu piața comuna anumite acorduri dintre intreprinderi și decizii ale asociațiilor de intreprinderi. Tratatul de funcționare a Comunitatii Europene nu definește intreprinderea. Aceasta poate fi persoana fizica sau juridica sau orice forma de organizare fara personalitate juridica, capabila sa acționeze in producție, comerț, investiții, pe Piața comuna, intr-un cadru concurențial.

Forma jurica (societate civila sau comerciala, asociații, fundații, grup de interese economice, persoane fizice), modul de finanțare, daca este sau nu motivata de realizarea unui profit, nu sunt criterii care sa excluda entitatea din noțiunea de intreprindere.

Legea nr. 21/1996[19], legea concurenței, in art. 2, definește intreprinderea ca orice entitate angajata intr-o activitate economica, adica o activitate constand in oferirea de bunuri sau de servicii pe o piața data, independent de statutul sau juridic și de modul de finanțare (alin.2). Acesta entitate poate fi constituita din persoane fizice sau juridice, de cetațenie, respectiv de naționalitate romana sau straina (alin.1).

Esențial este ca intreprinderea sa dispuna de autonomie in comportamentul sau pe piața, constand in asumarea riscului[20] printr-o strategie proprie comerciala, financiara și tehnica. Daca entitatea are libertate de acțiune tehnica și juridica, insa nu și financiara, ea nu este autonoma; la fel și in situația unei simple delegari de competențe ori a mandatarului care aplica instrucțiunile mandantului.

Daca entitatea nu realizeaza o activitate economica nu este supusa regulilor de concurența.

In interpretarea data de Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE), reprezinta “intreprindere” orice entitate implicata intr-o activitate comerciala[21], incluzandu-se aici autoritatile publice (care nu actioneaza in aceasta calitate, ci ca subiecte de drept civil), persoanele juridice, persoanele fizice, societatile comerciale si grupurile de interes economic, cu conditia de a actiona in mod independent. In cazul in care acestea fac face parte dintr-o unitate economica, grupul si nu societatea individuala, poate fi considerat intreprindere. Dupa cum a statuat Curtea in litigiul Centrafarm c. Sterling Drug[22], un contract intre o societate-mama si o sucursala a acesteia reprezinta o alocare a functiilor intre membrii aceleiasi unitati economice. Daca in realitate societatea subsidiara are autonomie in determinarea politicii economice, va fi considerata intreprindere.

Astfel, in determinarea acordurilor anticoncurentiale, Comisia Europeana a considerat ca fiind in sfera intreprinderilor si membrii profesiilor liberale, iar asociatiile lor sunt asociatii de intreprinderi[23], ceea ce a permis calificarea ca antante a intelegerilor ori deciziilor avand ca obiect coordonarea comportamentului concurential in interiorul acestor grupari, guvernate de statute si regulamente interne. De asemenea, in ce priveste filialele, s-a precizat ca intreprinderile, ca subiecte de dreptul concurentei, implica un grad minimal de autonomie si in consecinta, nu exista practica anticoncurentiala daca entitatea este lipsita de independenta, context in care trebuie analizat daca filiala are, din punct de vedere economic, autonomie fata de intreprinderea fondatoare.

Determinarea responsabilitatilor se face pe baza criteriului continuitatii economice si functionale a entitatii care a participat la practica anticoncurentiala, iar potrivit Comisiei Europene[24], raspunderea poate fi stabilita si in sarcina unei entitati lipsite de personalitate juridica, teza contrara lipsind de orice eficacitate dreptul concurentei.

Sectiunea a III-a: POLITICA DE PROTECTIE A CONCURENTEI SI ACQUIS-UL COMUNITAR

Statele membre ale Uniunii Europene au un sistem propriu de drept al concurentei, care sanctioneaza antantele anticoncurentiale si abuzul de pozitie dominanta. Actele neconcurentiale pot face si obiectul unei proceduri simultane in fata autoritatilor comunitare.

Principalele institutii comunitare implicate in politica de concurenta sunt:

Consiliul European, avand misiunea generala de a asigura progresul Uniunii Europene, care adopta decizii de principiu;

Consiliul de Ministrii (Consiliul Uniunii Europene), care negociaza si adopta legislatia comunitara –reglementari si directive – impreuna cu Parlamentul European;

Comisia Europeana, cu rol de autoritate adminsitrativa, reprezentand executivul constructiei europene si principala detinatoare a dreptului de initiativa legisaltiva;

Parlamentul European, autoritate legislativa, alaturi de Consiliu;

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene, institutie de control jurisdictional al Uniunii Europene.

Este recunoscuta posibilitatea aplicarii paralele a reglementarii nationale si supranationale, fara a se putea invoca exceptia lipsei de interes, dat fiind ca de multe ori cele doua sisteme de drept analizeaza acelasi comportament “sub aspecte diferite”[25]. In caz de conflict intre cele doua sisteme de drept, solutia rezulta din aplicarea principiului suprematiei dreptului comunitar.

Potrivit Curtii, “pentru a asigura respectarea finalitatii generale a Tratatului, aplicarea paralela a sistemului national nu poate fi admisa decat in masura in care nu aduce atingere aplicarii uniforme, in toata piata comuna, a regulilor comunitare in materie de concurenta si a plenitatii efectelor masurilor intreprinse in aplicarea acestor reguli”[26]

Acesta este motivul pentru care unele sisteme nationale reprezinta copii fidele ale dreptului comunitar[27]. In ipoteza in care nu a fost pronuntata o decizie comunitara, iar comportamentul vizat intra in sfera de aplicare a dreptului european, instanta nationala investita cu solutionarea cauzei trebuie sa aplice ea insasi dreptul comunitar (aplicabilitatea directa).

“Judecatorul national insarcinat cu aplicarea, in cadrul competentei sale, a dispozitiilor dreptului comunitar, are obligatia sa asigure efectul deplin al acestor norme, facand, daca este cazul, inaplicabile, prin propria autoritate, orice dispozitii contrare ale legislatiei nationale, chiar anterioare, fara sa solicite sau sa astepte eliminarea prealabila a acestora pe cale legislativa sau prin orice alt procedeu constitutional”[28].

Intrucat Romania a devenit in 2007 membra a Uniunii Europene, intreaga politica de protectie a concurentei se subsumeaza acestui obiectiv major si, avand in vedere obiectul lucrarii de fata, am considerat ca este necesara o radiografie a modului in care Romania a inteles sa respecte acquis-ul comunitar in ceea ce priveste protectia concurentei. Pentru aceasta, in doctrina s-a observat[29] ca politica de protectie a concurentei urmareste sa realizeze maximizarea bunastarii sociale prin asigurarea unei functionari cat mai bune a mecanismelor pietei, sens in care exista doua cai:

-reglementarea comportamentului actorilor de pe piata, respectiv a intensitatii concurentei si a intinderii cooperarii dintre acesti actori, cu stabilirea limitelor, precizandu-se ca se exclude acea limita a concurentei legate de intensitate care sa duca la ruinarea si eliminarea de pe piata a unui participant ca urmare a abuzului de pozitie dominanta detinuta de un concurent, cum de asemenea, nu sunt acceptate intelegerile de inlaturare a unui competitor sau de fortare la intelegeri anticoncurentiale.

-interventia autoritatii in ceea ce priveste structura pietei, constand in controlul concentrarilor economice, pentru evitarea ajungerii la pozitii dominante pe piata.

S-a mai constatat ca politica de concurenta are si obiectivul asigurarii corectitudinii in relatiile dintre operatorii economici, precum si modul in care acestia sunt tratati de autoritati.

La nivel international, politica de protectie a concurentei presupune obtinerea bunastarii prin realizarea unor mecanisme adecvate si nedistorsionarea functionarii acestora. In interiorul Uniunii Europene exista o corespondenta intre exigenta si cuprinderea regulilor de competenta, pe de-o parte, si gradul de dezvoltare a mecanismelor de redistribuire, pe de alta parte, precum si capacitatea de a face fata presiunilor concurentiale inerente intr-o piata interna unica.

Acordurile internationale in privinta protectiei concurentei au vocatie generala, cum ar fi cele edictate sub egida GATT/OMC sau OCDE ori vocatie regionala, precum cele din Uniunea Europeana, existand totodata si acorduri bilaterale intre state.

Regulile de concurenta comune au consecinte majore intrucat diferentierea de reglementare conduce la cresterea costurilor de tranzactionare ale participantilor la fluxurile economice internationale, in special cele legate de incertitudinea regimului legal aplicabil, dar si aplicarea cu grade diferite de exigenta a actiunilor indreptate impotriva practicilor anticoncurentiale care genereaza diferende comerciale, cum ar fi cel dintre SUA si Japonia; totodata, principiul limitarii teritoriale a jurisdictiei autoritatilor de concurenta face imposibila contracararea practicilor anticoncurentiale concepute in unele tari, dar cu impact direct pe teritoriul altor tari, fie la conflicte de jurisdictie ce implica conflictele de suveranitate.

In doctrina au fost clasificate acordurile internationale privind concurenta in functie de specializarea lor in:

-acorduri strict circumscrise sferei de protectie a concurentei

-acorduri speciale adoptate in contextul unor aranjamente internationale

Din prima categorie fac parte acele acorduri ce implica urmatoarele reguli comune:

-schimbul de informatii intre autoritatile de concurenta competenta, informatii de natura neconfidentiala ori confidentiala;

-cooperarea functionala intre autoritatile de concurente competente;

-adoptarea unor reguli de deferenta cu menirea de a minimiza conflictele de jurisdictie fara relaxarea constrangerilor impuse practicilor anticoncurentiale, deferenta care poate fi negativa, destinata evitarii de conflicte jurisdictionale, deferenta traditionala, avand scopul interventiei numai pentru protejarea intereselor suficient de importante in raport cu interesele celeilalte parti si deferenta pozitiva, ce permite solicitarea initierii de investigatie in cazuri de practici anticoncurentiale.

Cea de-a doua categorie se refera la acordurile de integrare regionala sau globala, cum ar fi cele privind NAFTA, ANZCETRA si EEA.

Acordul EEA, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1994, a marcat trecerea la un stadiu superior de integrare intre Uniunea Europeana si statele AELS prin adoptarea de reguli identice regimului comunitar de concurenta in ce priveste practicile susceptibile a afecta comertul si concurenta dintre partile semnatare.

In interiorul Spatiului Economic European, asigurarea aplicarii regulilor de concurenta tine de resortul fie al Comisiei Europene, fie al Autoritatii de Supraveghere AELS (ESA), potrivit unor reguli referitoare la jurisdictie. Fiecare din cele doua autoritati de concurenta are prerogative supranationale, iar convergenta abordarilor se bazeaza pe schimbul reciproc de informatii, consultari sistematice intre ele, reglementarea comuna a diferendelor.

Politica de protectie a concurentei in tarile asociate la U.E. a fost gradual amplificata, indeosebi dupa lansarea procesului de largire a U.E. prin includerea celor zece tari central si est-europene, iar in prezent, a Romaniei si Bulgariei, observandu-se ca fiecare dintre acestea are propriul sau ritm ce depinde de gradul de pregatire la un moment sau altul. In iunie 1993, la intalnirea Consiliului European de la Copenhaga, s-a decis ca aderarea sa aiba loc cand tara candidata va fi capabila sa-si asume obligatiile de membru, satisfacand conditiile economice si politice necesare. Calitatea de membru impune ca tara candidata sa asigure stabilitatea institutiilor garante ale democratiei, sa impuna suprematia legii, respectarea drepturilor omului si protectia minoritatilor. Existenta unei economii functionale de piata, precum si capacitatea de a face fata fortelor concurentiale constituie, de asemenea, o preconditie de aderare. Alte cerinte se refera la abilitatea de a fi asumate anumite obligatii referitoare la uniunea politica, economica si monetara. In acest scop, ulterior, la Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995, s-a facut referire ca, in strategia de preaderare, sa fie create conditiile de integrare graduala, armonioasa, prin dezvoltarea economiei de piata, ajustarea structurilor administrative si crearea unui mediu economic si monetar stabil.

Din acesta perspectiva, aplicarea efectiva a politicii comunitare de protectie a concurentei este unul dintre elementele cruciale pentru succesul modelului de integrare europeana. In Tratatul de la Roma, art.3 lit. g, se arata ca piata interna functioneaza prin „instituirea unui sistem care sa asigure ca, pe piata comuna, concurenta nu este distorsionata”; tocmai de aceea, protectia concurentei constituie unul dintre pilonii mecanismului economic instituit prin Tratatul de la Roma si reprezinta o componenta fundamentala a acquis-ului comunitar.

In acordurile de asociere, tarile care au aderat, sau vor adera, prevad armonizarea legislatiilor lor cu cea a Comunitatii, iar in Cartea Alba a pregatirii pentru integrare in piata interna a Uniunii se reliefeaza necesitatea protectiei concurentei prin adaptarea sistemului juridic si administrativ, precum si constientizarea operatorilor economici.

Romania si-a armonizat legislatia prin preluarea normativelor comunitare si a facut eforturi de aplicare corespunzatoare a acestora. In doctrina s-a observat ca procesul de tranzitie implica o restructurare masiva in economia reala[30] prin reasezarea ponderilor detinute de industrie, agricultura, servicii, iar liberalizarea comertului s-a dovedit a fi un obiectiv dificil de realizat, implicand numeroase compromisuri legate de atragerea de investitii, protectia pietelor locale, accesul limitat la resurse, acordarea de beneficii directe sau indirecte in favoarea monopolurilor existente (imprumuturi nerambursabile sau cu dobanda redusa, garantii, scutiri de taxe si impozite, reesalonari, stergerea de datorii, etc). De asemenea, procesul de privatizare rapida a provocat efecte anticoncurentiale intrucat adesea oferta cea mai buna de privatizare a provenit de la concurentii directi ai societatii scoase la privatizare. Tocmai de aceea, in Acordul European de asociere a Romaniei se stabileste cadrul de comert, in capitolul II – Concurenta si alte prevederi cu caracter economic-, in principal art.64 alin. 1, unde se arata ca „Sunt incompatibile cu buna functionare a Acordului, in masura in care pot afecta comertul intre Romania si Comunitate:

-orice acorduri intre intreprinderi, decizii ale asociatilor de intreprinderi si practicile concertate intre intreprinderi avand ca obiect sau efect prevenirea, restrictionarea sau distorsionarea concurentei;

-abuzul din partea unuia sau mai multor intreprinderi cu pozitie dominanta, pe teritoriul Romaniei sau al Comunitatii, in ansamblu sau pe o parte substantiala a acestuia;

-orice ajutor public care distorsioneaza sau ameninta sa distorsioneze concurenta prin favorizarea anumitor intreprinderi sau a productiei unor anumitor marfuri.”

Acordul de asociere stabileste ca aceste reguli si aceste comportamente interzise trebuie interpretate in conformitate cu criteriile care rezulta din aplicarea art. 85, 86 si 92 din Tratatul de la Roma. Mai mult, tarile asociate trebuie sa tina cont si de practica instituita prin deciziile Comisiei Europene, precum si de jurisprudenta Curtii de Justitie.

Pe langa aceste reguli generale, exista si anumite reguli specifice.

Una dintre ele se refera la regimul ajutorului regional. Toate Acordurile de asociere -deci inclusiv cel privind Romania (art.64, alin.4, lit.a)- mentioneaza ca „in perioada primilor cinci ani dupa intrarea in vigoare, orice ajutor public va fi evaluat luandu-se in considerare faptul ca (Romania) va fi considerata o regiune identica cu cele ale Comunitatii descrise in art.92.3, lit.a al Tratatului de Instituire a Comunitatii Economice Europene”, adica zona cu un standard de viata anormal de scazut sau cu subocupare serioasa a fortei de munca. Cu alte cuvinte, orice ajutor orientat catre stimularea dezvoltarii economice nu va fi interzis prin Tratatul de Asociere daca va fi acordat in conformitate cu regulile comunitare privind ajutorul regional. Perioada de cinci ani mentionata a expirat deja in cazul multora dintre tarile asociate, inclusiv Romania; ele au solicitat Consiliului de Asociere ca, tinand cont de situatia economica specifica, aceasta perioada sa fie extinsa inca cinci ani.

In conformitate cu Acordul de Asociere, in termen de trei ani, Consiliul de Asociere trebuia sa adopte regulile necesare pentru implementarea politicii de protectie a concurentei. Pana in mai 2000 fusesera adoptate doar regulile aplicabile agentilor economici, adica cele referitoare la intelegerile restrictive si la abuzul de pozitie dominanta, pentru Bulgaria, Republica Ceha, Polonia, Romania, Slovacia si Ungaria. Au fost elaborate si proiectele regulilor de implementare in domeniul ajutoarelor de stat, ce au in vedere un sistem de control al ajutorului de stat, bazat pe doi piloni: pe de o parte, Comisia va controla compatibilitatea cu Acordurile de Asociere a ajutoarelor acordate de tarile membre pe baza regulilor existente in Comunitate, iar pe de alta parte, autoritatea nationala abilitata va monitoriza si inventaria ajutoarele existente si cele nou acordate. Regulile de implementare prevad si proceduri de consultare si rezolvare a problemelor aparute, reguli privind transparenta (tara asociata trebuie sa intocmeasca si apoi sa actualizeze permanent un inventar al programelor sale de ajutor, precum si al ajutoarelor individuale acordate), precum si reguli referitoare la schimbul reciproc de informatii.

Atat Comunitatea, cat si tara asociata pot sa adopte masuri adecvate dupa consultari in Consiliul de Asociere sau dupa 30 de zile lucratoare de la solicitarea unor astfel de consultari: aceasta s-ar petrece in cazul in care o anumita practica este incompatibila cu regulile de concurenta prevazute de Acordul de Asociere, cauzeaza sau ameninta sa cauzeze prejudicii serioase intereselor celeilalte parti sau pagube materiale industriei sale nationale.

Prevederile din Tratatul de Asociere referitoare la concurenta, precum si regulile de implementare au menirea de a asigura ca, inca din faza de preaderare, controlul ajutoarelor de stat sa fie unul eficient, tinand totusi cont de necesitatile specifice ale economiilor de tranzitie. Instructiunile speciale elaborate de Comisie impreuna cu autoritatile nationale de monitorizare se vor adresa doar problemelor mostenite de la vechiul sistem economic, adica problemelor ce apar in cursul tranzitiei la economia de piata. Art. 92 alin. 3 lit.a din Tratatul de la Roma ofera cadrul necesar pentru acordarea de ajutoare pentru investitii noi si pentru extinderi de capacitati, ajutoare temporare pentru functionarea unor agenti economici, ca si pentru majorarea nivelului asa-numitelor „ajutoare pe orizontala”, cum ar fi cele destinate protectiei mediului, cercetarii si dezvoltarii, intreprinderilor mici si mijlocii. Monopolurile de stat cu caracter comercial primesc un ajutor progresiv, in asa fel incat, de la o data specificata, sa nu mai existe nici un fel de discriminare intre firmele nationale si cele comunitare, modul de achizitie si vanzare a bunurilor si serviciilor.

Tratatele de Asociere preved, de asemenea, ca una din conditiile importante ale integrarii economice a tarilor din centrul si estul Europei o constituie armonizarea legislatiei prezente si viitoare cu cea comunitara. Astfel, tarile asociate trebuie sa asigure ca legislatia lor sa devina compatibila cu cea a Comunitatii. In domeniul protectiei concurentei, aceasta implica urmatoarele domenii: antitrustul, controlul concentrarilor, monopolurile de stat, intreprinderile publice si ajutorul de stat. Armonizarea legislativa nu inseamna insa ca tarile asociate sunt obligate sa adopte mecanic toate detaliile care formeaza acquis-ul comunitar. Evident insa, elementele cheie, precum cele cuprinse in Carta Alba, vor trebui sa se regaseasca in legislatia nationala. Fiecare tara poate decide asupra formei concrete prin care vor fi introduse prevederile continute in legi, instructiuni sau alte forme juridice. In alegerea uneia sau alteia dintre alternativele posibile, va trebui constientizat care este vehiculul juridic cel mai potrivit a fi folosit de catre autoritatile de concurenta in activitatea lor de monitorizare si implementare. De regula, se apreciaza ca prin lege trebuie stabilit doar cadrul general si elementele fundamentale, urmand ca detaliile sa fie precizate prin legislatia secundara (cu atat mai mult cu cat legislatia comunitara insasi se gaseste intr-o continua modificare).

Armonizarea legislativa nu se rezuma doar la adoptarea legilor si regulamentelor specifice, de mare importanta fiind modul efectiv de aplicare, precum si constientizarea publicului – in sens larg, adica agentii economici, institutii guvernamentale, muncitori. Din aceasta perspectiva, acordarea unui grad suficient de independenta si a unor puteri de investigatie si aplicare a legii catre noile autoritati de concurenta devine o necesitate.

O alta deosebire de esenta intre diferitele regimuri nationale de concurenta cunoscute la ora actuala tine de mecanismele institutionale elaborate pentru asigurarea respectarii regulilor de concurenta. Aceste mecanisme reflecta particularitatile si traditiile sistemelor administrative si judiciare proprii fiecarei jurisdictii.[31] Diferente semnificative exista si cu privire la distributia sarcinilor legate de aplicarea regulilor. In unele jurisdictii, respectarea regulilor este asigurata in primul rand de agentii administrative si doar in subsidiar de catre tribunale, pe cad in alte jurisdictii, tribunalul reprezinta principala modalitate de aplicare a regulilor. In functie de implicarea instantelor judiciare in implementarea politicii de concurenta, in ordinea descrescatoare a rolului tribunalelor, exista trei mari forme de implicare a lor in administrarea politicii de concurenta:

-dreptul entitatilor private de a se adresa direct justitiei atunci cand considera ca drepturile lor sunt lezate;

-apelul de catre autoritatile de concurenta la justitie, pentru a asigura aplicarea deciziilor lor;

-supunerea deciziilor autoritatilor de concurenta la „cenzura” instantelor judecatoresti.[32]

Sanctiunile depind si ele de jurisdictii, putand fi de ordine administrativa, penale sau chiar privative de libertate.

Sistemul institutional romanesc de punere in practica a concurentei presupune un recurs moderat la justitie si, in consecinta, prevede prerogative importante pentru Consiliul Concurentei, care este, conform legii, „autoritatea administrativa autonoma in domeniul concurentei”. Interventia instantelor de judecata este, in unele cazuri, indispensabila (este necesara o sentinta a Curtii de Apel pentru asigurarea respectarii deciziilor legate de corectarea practicilor concertate restrictive si a abuzului de pozitie dominanta), pe cand in alte cazuri este doar posibila (de exemplu, posibilitatea atacarii in contencios a deciziilor legate de autorizarea concentrarilor economice). In general, se poate afirma ca sistemul institutional romanesc este mult mai apropiat de sistemul vest-european decat de cel american, primul insa nefiind uniform decat cu privire la practicile anticoncurentiale care afecteaza piata comunitara, nu si la cele care au efecte circumscrise de frontierele nationale ale statelor membre U.E.

In ce priveste sistemul comunitar, trebuie relevat ca rolul rezervat instantelor judecatoresti nu este foarte important. Comisia poate adopta decizii cu caracter executoriu, fara a fi nevoie sa recurga la Curtea de prima instanta sau la Curtea Europeana de Justitie pentru a le investi cu caracter executoriu. De asemenea, o serie de decizii ale Comisiei nu sunt supuse cenzurii autoritatilor judecatoresti.[33] Atata vreme cat incompatibilitatea unei practici cu normele de concurenta nu este confirmata de Comisie, entitatile private reclamante nu pot pretinde in fata instantelor din tarile de origine ca practica respectiva contravine regulilor de concurenta[34]. Deciziile Comisiei sunt integral opozabile tribunalelor nationale, care pot doar sa solicite Curtii Europene de Justitie sa se pronunte asupra validitatii sau interpretarii care trebuie date deciziilor Comisiei.

Pentru a asigura o aplicare coerenta si eficienta regulilor de concurenta in Romania, sunt necesare eforturi pentru ameliorarea actului de justitie, in conditiile in care, spre deosebire de situatia prevalenta in cele mai multe din tarile membre ale U.E., gradul de expunere a instantelor judecatoresti la problematica politicii de concurenta este inca limitat si in curs de maturizare. Trebuie insa remarcat ca aceasta trasatura nu singularizeaza cazul Romanii, ea fiind comuna si celorlalte tari cu economii in tranzitie.[35]

Aceasta ameliorare este necesara pentru a evita aparitia unor situatii care pot conduce la subminarea efectivitatii regulilor de concurenta, prin:

-lipsa de diligenta in tratarea solicitarilor Consiliului de a se dispune masuri adecvate pentru corectarea practicilor anticoncurentiale  depistate;

-interpretarea diferita a circumstantelor care au determinat Consiliul sa adopte o anumita decizie.

Experienta acumulata este incurajatoare, in sensul ca nu s-a constatat existenta unor divergente sistematice intre Consiliul Concurentei si autoritatile judecatoresti. Totusi, in conditiile in care „gradul de incarcare” si complexitatea agendei Consiliului Concurentei sporeste, ar trebui avute in vedere demersuri care sa asigure inscrierea coerenta a organelor judecatoresti in dispozitivul functional al politicii de concurenta in Romania, prin:

-constituirea de sectii speciale la nivelul instantelor pentru judecarea spetelor legate de aplicarea legii concurentei, care sa permita specializarea magistratilor si evitarea „evictiunii” spetelor legate de concurenta;

-includerea unui numar corespunzator de magistrati in programe de formare profesionala specializata, destinate personalului organelor de concurenta.

Pentru o buna aplicare a politicii de concurenta este necesara indeplinirea anumitor conditii, si anume: este esential ca autoritatile de concurenta sa aiba posibilitatea de a desfasura investigatii ale practicilor anticoncurentiale; de asemenea, ele trebuie sa fie autorizate sa monitorizeze impactul asupra concurentei al politicilor guvernamentale, sa fie consultate in procesul elaborarii acestora si sa aiba posibilitatea de a se opune adoptarii unor masuri care pot genera distorsiuni majore ale climatului concurential; nu in ultimul rand, trebuie asigurata independenta autoritatilor de concurenta fata de sfera politicului.[36]

Politica de concurenta a U.E. este, alaturi de politica comerciala, cea care are actualmente cel mai puternic impact asupra tarilor est-europene candidate pentru aderare. Aceasta trasatura decurge din continutul acordurilor de asociere a acestor tari la Uniunea Europeana (Acorduri Europene). Spre deosebire de cea mai mare parte a acquis-ului comunitar, pentru care aceste acorduri nu statueaza obligatii ferme de preluare, ci doar nevoia de a depune eforturi pentru aproximarea graduala a legislatiei, prevederile referitoare la politica de concurenta sunt inscrise ca obligatii ferme, cu trimiteri explicite la articolele relevante ale Tratatului de la Roma: art. 85 (interzicerea intelegerilor intre agentii economici), art. 86 (interzicerea abuzului de pozitie dominanta) si art. 92 (interzicerea ajutoarelor de stat), devenite –in urma ratificarii Tratatului de la Amsterdam- articolele 81, 82 si 87 ale Tratatului Uniunii Europene.

Trebuie precizat ca legislația comunitara a suferit de-a lungul timpului modificari de la Tratatul de la Roma ce a instituit Comunitatea Economica Europeana (CEE)[37], la Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeana[38]. Revizuirea acestui tratat s-a facut prin Tratatul de la Amsterdam[39] prin care s-a realizat reforma instituțiilor Uniunii Europene in vederea extinderii. Totodata in urma acestui Tratat, articolele inițiale, menționate mai sus, 85 (privind antantele) și 86 (privind abuzul de poziție dominanta) s-au transformat in articolele 81 și 82.

Succesiunea modernizarii legislației comunitare nu se oprește aici, de la 1 decembrie 2009, articolele 81 și 82 din Tratatul C.E., devenind articolele 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene[40].

Dispozițiile art. 81, respectiv art.101, sunt transpuse in legislația naționala prin art. 5 din Legea nr. 21/1996, așa cum a fost modificata prin Ordonanța de Urgența nr. 75 din 30 iunie 2010[41]. Aceasta modificare a legii era imperios necesara avand in vedere Regulamentului C.E. nr.1/2003 privind punerea in aplicare a normelor de concurența prevazute la art. 81 și 82 din Tratat.

Articolul 101 (ex 85) (1) prevede interzicerea acordurilor dintre agentii economici care au ca obiect sau pot avea ca efect impiedicarea, restrangerea sau distorsionarea concurentei in teritoriul pietei comune si, in special, a celor care urmaresc:

-fixarea concertata, in mod direct sau indirect, a preturilor de vanzare sau de cumparare, precum si a oricaror alte conditii comerciale;

-limitarea sau controlul productiei, al pietelor, dezvoltarii tehnice sau investitiilor;

-impartirea pietelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare;

-aplicarea de conditii diferite unor tranzactii comerciale echivalente cu terte parti, provocand astfel, unora dintre ei, un dezavantaj in pozitia concurentiala;

-conditionarea incheierii unor contracte de acceptare, de catre parteneri, a unor clauze stipuland prestatii suplimentare care, nici prin natura lor si nici conform uzantelor comerciale, nu au legatura cu obiectul acestor contracte.

Trei elemente trebuie luate in considerare atunci cand se analizeaza daca o anumita intelegere a incalcat sau nu prevederile art.101 (fost art 85) (1):

- daca exista intr-adevar o intelegere decizie sau practica concertata realizata sau dovedita intre anumiti agenti economici;

- daca exista argumente referitoare la faptul ca, intr-adevar, concurenta in interiorul pietei comune poate fi impiedicata, restrictionata sau distorsionata intr-o maura apreciabila ca urmare a respectivei intelegeri;

- daca intr-adevar comertul dintre tarile membre poate fi sau este afectat.

La randul sau, art. 102 (ex 86) prevede ca orice abuz din partea unuia sau mai multor agenti economici aflati intr-o pozitie dominanta in piata comuna sau pe o parte substantiala a acesteia este interzis, din moment ce poate afecta comertul dintre tarile membre. Un astfel de abuz poate costa in:

-impunerea, in mod direct sau indirect, a preturilor de vanzare sau de cumparare sau a altor conditii comerciale inechitabile;

-limitarea productiei, distributiei sau a dezvoltarii tehnologice in dezavantajul consumatorilor;

-aplicarea in privinta partenerilor comerciali a unor conditii inegale la tranzactii echivalente, provocand in acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj in pozitia concurentiala;

-conditionarea incheierii unor contracte de acceptare, de catre parteneri, a unor clauze stipuland prestatii suplimentare care, nici prin natura lor si nici conform uzantelor comerciale, nu au legatura cu obiectul acestor contracte.

Dupa cum se observa, art. 102 se constituie intr-un instrument de control al exercitarii puterii de monopol pe o piata sau alta, interzicand doar abuzul de pozitie dominanta, nu doar simpla sa existenta. El implica analizarea a doua elemente:

-existenta unui agent economic aflat pe pozitie dominanta;

-comportamentul respectivului agent economic, care afecteaza concurenta pe piata in discutie.