Economia monetara si abordarea conceptuala a monedei

Economia monetara si abordarea conceptuala a monedei

Analiza functionala a monedei furnizeaza elemente pentru o buna intelegere a specificului acesteia, dar este incompleta, in conditiile in care nu se precizeaza natura economica a intermediarului general al schimburilor. Pentru a se completa analiza monetara, a aparut necesar studiul cu privire la ce este moneda, in calitate de fenomen monetar. La aceasta intrebare s-au dat urmatoarele trei raspunsuri: moneda este fie un bun, fie un activ, fie o institutie, fiecare din aceste abordari avand la baza un curent de gandire sau altul.

1. Moneda ca bun

Situand moneda in categoria bunurilor, rezulta ca pot fi utilizate instrumente de masura specifice bunurilor si serviciilor, precum teoria valorii si rationamentele in termeni ai cererii si ofertei. Totodata, moneda ca bun ridica o serie de intrebari precum: moneda este un bun marfa avand si alte utilizari sau este un bun specific? Este un bun material sau unul dematerializat, este bun de productie sau bun de consum, este un bun public sau unul privat?

Raspunsurile date unor asemenea intrebari au o deosebita influenta asupra intelegerii fenomenului monetar.

Distinctia bun specific sau marfa

Se regaseste in literatura de specialitate, abordata dupa cum urmeaza: atunci cand un bun indeplineste numai functii monetare, se vorbeste despre bun sau moneda specifica; in schimb, daca se utilizeaza si in scopuri nemonetare, atunci calificativul este de moneda sau bun - marfa.

Metalele pretioase, utilizate timp indelungat ca instrumente de schimb, au fost moneda marfa, intrucat au avut si o utilizare industriala, dar in prezent, aceste metale sunt demonetizate. Procesul de inovatie financiara a generat produse financiare ale caror caracteristici le au conferit utilizari in calitate de mijloc de schimb. Ca si metalele pretioase, in trecut, aceste noi produse financiare au o dubla utilizare, financiara si monetara, putand fi calificate ca moneda-marfa.

Problema pe care o ridica moneda marfa este legata de determinarea "pretului" in functie de alte bunuri, prin puterea sa de cumparare. Aceasta, este dificil de explicat intrucat cererea de moneda comporta doua componente: o cerere monetara datorata utilizarii sale ca mijloc de schimb, si o cerere nemonetara datorata utilizarii sale, ca marfa. Dificultatea provine, astfel, din izolarea valorii de schimb monetare de valoarea de schimb nemonetara.

Un raspuns dat problemei enuntate il ofera teoria regresiei , potrivit careia cererea monetara de astazi depinde de pretul de ieri al monedei marfa, care la randul ei este influentata de pretul zilei precedente. Regresia se opreste in ziua in care marfa a facut pentru prima data, obiectul unei cereri monetare.

Distinctia bun material sau dematerializat

Daca moneda este un bun material, de natura comparabila cu alte bunuri, nu se manifesta dificultati in transpunerea instrumentelor traditionale ale cererii si ofertei. Insa, dematerializarea sporita din domeniul monetar, care a condus la moneda electronica si alte inovatii de tehnologie monetara ridica dificultati in ceea ce priveste cuantificarea costurilor de productie. Moneda dematerializata prezinta un cost de stabilire al increderii, intrucat pentru ca un element imaterial sa poata indeplini rolul de intermediar general al schimburilor acesta trebuie sa fie acceptat de toti participantii din economie prin inspirarea unei increderi sporite. Intrucat numai increderea permite a intelege de ce indivizii acorda monedei o valoare independenta de substanta sa materiala, recunoasterea acestei importante a dat nastere expresiei "moneda fiduciara"(fiducia=incredere) si pe care unii autori vor sa o atribuie tuturor tipurilor de moneda, desi, la modul traditional este rezervata numai biletelor de banca. Elemente constitutive ale increderii au fost diverse si variate de-a lungul timpului, insa, nu au fost neglijate nici avantajele economice rezultate din tranzactiile cu o moneda de calitate.

Distinctia bun de productie sau ca bun de consum

In conformitate cu traditia monetara a Scolii de la Chicago, moneda nu este confundata cu cele doua tipuri de bunuri, ci numai serviciile obtinute prin detinerea monedei sunt asimilate uneia din categoriile amintite.

Daca serviciile obtinute prin detinerea de moneda sunt asimilate bunurilor si serviciilor de consum, datorita faptului ca acestea depind de cantitatea reala de moneda detinuta, atunci, moneda se regaseste in functia de utilitate a agentilor, alaturi de alte elemente;

U = f (Ci, M/P),

in care, U = functia de utilitate;

Ci = indicele a "n" bunuri de consum;

M = cantitatea de moneda nominala detinuta;

P = nivelul general al preturilor;

Analiza neo-clasica a comportamentului consumatorului permite deducerea cererii de moneda, in acelasi mod in care se deduce cererea de bunuri de consum.

Daca, in schimb, serviciile procurate cu ajutorul monedei sunt asimilate bunurilor de productie, atunci moneda poate fi tratata, formal, ca un factor de productie. Cantitatea reala de moneda intra in functiile de productie alaturi de alti factori: munca si capitalul.

Y = f(K, L, M/P),

in care, Y = reprezinta productia;

K = factorul capital;

L = factorul munca;

M/P = valoarea reala a cantitatii de moneda;

In aceste conditii, deducerea cererii de moneda se realizeaza ca si pentru ceilalti factori de productie, prin maximizarea profitului si constrangerea functiei de productie.

Distinctia bun privat sau bun public aplicata monedei are la baza urmatorul argument: oferta de moneda poate fi incredintata statului sau pietei.

Analiza economica a condus la definirea notiunii de "bun public", care nu corespunde, in mod curent, cu un bun produs de puterea publica. O prima definitie a bunului public a fost propusa in anul 1954, de catre Paul Samuelson, dupa care, un bun este public daca prezinta caracteristica tehnica "de a fi la dispozitia tuturor si de-a fi furnizat de un singur furnizor fara a fi posibil de-a il exclude pe un altul".

O alta definitie data unui bun public aduce in discutie capacitatea acestuia de-a genera "externalitati pozitive pe care piata nu le poate internaliza", respectiv producerea de interdependente avantajoase intre agentii neluati in considerare pe piata.

Caracteristica monedei de-a fi cu atat mai atractiva cu cat este mai raspandita este valabila si pentru numeroase bunuri private. Analizata din punct de vedere al externalitatilor, moneda prezinta o " productivitate sociala" superioara sumei utilitatilor individuale; ea genereaza externalitati pozitive de informare si de tranzactionare ai caror beneficiari nu pot fi strict identificati. Astfel, moneda indeplineste criteriile de definire ale bunurilor publice .

O alta abordare este cea conform careia "o anumita cantitate de moneda nu ofera servicii si nu permite realizarea de cumparari decat pentru anumite persoane, care detin moneda respectiva", prin excluderea altora care se afla in pozitie de rivalitate cu primele. Din aceasta perspectiva moneda apare ca un fenomen privat, al unor actori identificabili, iar intermediarul general al schimburilor nu poate fi considerat un bun public sau de consum colectiv . Disocierea functiilor monedei in cea de intermediar al schimburilor si cea de unitate de cont a condus , la admiterea caracterului de bun privat, -pentru prima functie si cea de bun public, pentru a doua functie. Adoptarea unei unitati de cont furnizeaza informatii indivizilor punand la dispozitia acestora o referinta de calcul. Unitatea de cont apare, astfel, ca un substitut al informatiei si pentru ca informatia este un bun colectiv rezulta aceeasi caracteristica si pentru functia de unitate de cont a monedei.

O asemenea abordare a generat numeroase reactii si contraargumente, care, indiferent daca sustin caracterul privat sau public al monedei, au ca punct comun caracteristica monedei ca bun material.

Moneda ca activ

Intr-o alta conceptie, moneda este considerata ca activ, ceea ce elimina interogatiile multiple cu privire la rolul monedei ca bun.

Pentru ca indeplineste functia de rezerva a valorii si este detinuta doar temporar, moneda intra in patrimoniul agentilor alaturi de alte active financiare si active reale, putand fi calificata ca activ monetar.

Succesul abordarii monedei ca activ s-a datorat si aplicarii acesteia in calculul economic, teoria alegerilor, gestiunea portofoliilor, arbitrajul intre active monetare si nemonetare. Conceptia asupra monedei, ca activ, permite identificarea a 3 ipostaze ale acesteia:

moneda ca rezerva de avere

moneda negeneratoare de dobanda pentru detinatori

moneda ca activ cu lichiditate maxima

Moneda ca si rezerva de valoare necesita urmatoarele abordari

Daca pentru un individ care detine moneda, aceasta apare ca si bogatie, la nivel macroeconomic lucrurile nu mai sunt evidente. Activele reale, respectiv bunurile de productie si bunurile de consum durabile participa la bogatia nationala, fara a fi implicate si activele financiare. Acestea, sub forma actiunilor, a obligatiunilor si a altor titluri, constituie creante pentru detinatori, dar si datorii pentru emitentii lor, intr-o suma echivalenta. Astfel, cu exceptia cazurilor in care emitentul este strain, activul financiar constituie o creanta compensata printr-o datorie, deci, in plan global constituie o bogatie nula. Dificultatea se manifesta in ceea ce priveste considerarea monedei ca: activ real sau activ financiar.

Importanta acestei abordari rezida in aceea ca bogatia globala reprezinta o variabila determinanta a relatiilor macroeconomice si este esential de a se cunoaste daca stocul de moneda participa la aceasta. Autorul care a sustinut ideea ca moneda reprezinta bogatie si permite reechilibrarea automata a cererii globale a fost Alfred Cecil Pigou (1943) care a demonstrat ca agentii mentin constant raportul intre valoarea reala a incasarilor monetare (M/P) si cererea acestora pentru bunurile de productie si de consum (C+I). In conceptia autorului, daca cererea globala este insuficienta, atunci nivelul general al preturilor va avea tendinta de diminuare, majorand astfel, valoarea reala a incasarilor monetare. Mecanismul acestui efect cunoscut sub denumirea de PIGOU, se bazeaza pe ideea ca majorarea raportului M/P conduce la cresterea bogatiei agentilor, care, simtindu-se bogati vor consuma si vor investi mai mult.

"Efectul Pigou" nu admite, la nivel global, echivalenta intre activul monetar si activul real, respectiv, un activ monetar nu poate antrena efecte pozitive pentru detinatori si efecte negative pentru emitenti, cum e cazul activelor financiare.

O alta distinctie posibila este cea dintre moneda interna si cea externa (stabilita de autorii G Gurley si E.S. Shaw, 1960), dupa cum emitentul debitor este sistemul bancar privat sau statul.

O alta afirmatie cu privire la moneda este aceea ca reprezinta un activ care nu genereaza dobanzi, caracteristica sustinuta prin argumentul ca emitentii de moneda, data fiind pozitia de oligopol sau de monopol, pot evita cheltuielile financiare aferente emisiunilor concurentiale de active nemonetare. Aceasta explicatie nu, este, insa suficienta, intrucat se bazeaza pe o ipoteza institutionala discutabila, valabila doar pentru moneda internationala si nu reuseste sa demonstreze de ce agentii accepta sa detina active nepurtatoare de dobanda, in timp ce alte active mai avantajoase sunt disponibile. Un alt aspect ce trebuie evidentiat il reprezinta incertitudinea scazuta a detinerii de moneda, comparativ cu alte active a caror valoare este incerta, iar dincolo de acordarea sau nu a unei dobanzi se manifesta o incertitudine si cu privire la randamentul activului, ceea ce permite clasarea activelor in monetare si nemonetare.

In abordarea patrimoniala, cea mai buna justificare a faptului ca activul monetar nu este purtator de dobanda este aceea ca "activul este usor realizabil si fara risc". Interpretarea nu poate fi acceptata decat in conditiile in care activul monetar se schimba cu un alt bun, indiferent care, si in orice moment, deci in conditiile intermediarului general al schimburilor. Astfel, detinerea de moneda ca si activ care nu genereaza dobanda nu reprezinta altceva decat o modalitate practica de a evidentia rolul de intermediar general al schimburilor, fara a se aduce nimic in plus naturii monedei.

Moneda ca activ cu lichiditate maxima

Un alt criteriu de distinctie al activelor monetare consta in a considera moneda un activ lichid. Notiunea de lichiditate isi datoreaza succesul sau utilizarii din anul 1936 in lucrarea lui Keynes, in care se face distinctia intre activul monetar si alte active in functie de gradul de lichiditate. Cu acel prilej, conceptul de moneda a fost inlocuit cu cel de lichiditate, iar cererea de moneda a devenit preferinta printre lichiditate.

Consacrarea practica a acestei conceptii s-a realizat in SUA (1964) si Marea Britanie (1959) prin elaborarea Rapoartelor anuale ale Comisiei asupra monedei si creditului, care au stabilit distinctia dintre disponibilitatile monetare si cele cvasimonetare.

Inlocuirea conceptului de moneda cu cel de lichiditate a necesitat definirea acestei notiuni relative, Keynes insusi recunoscand ca linia de demarcatie intre "activul monetar si alte active este trasata in acel punct care convine cel mai bine studierii fiecarei probleme particulare". O asemenea relativitate conduce la o definire arbitrara a monedei sau de importanta limitata, intrucat toate activele prezinta o anumita lichiditate. Trebuie remarcat, de asemenea, faptul ca moneda ca activ lichid, prin excelenta, este si intermediar general al schimburilor, fiind astfel importanta legatura intre lichiditate si functia monetara. Moneda este o avere, iar functiile de intermediar al schimburilor ca si cea de lichiditate pot fi indeplinite in grade variabile. Concluzia la care au ajuns autorii studiilor avand ca subiect lichiditatea poate fi formulata in urmatorii termeni:

3. Moneda ca institutie

Atunci cand se afirma ca moneda este un intermediar al schimburilor rezulta ca aceasta caracterizeaza un sistem de schimb particular propriu economiilor monetare. Moneda este, astfel, indisolubil legata de piata, ceea ce reprezinta caracteristica aspectului sau institutional. Pentru a evidentia rolul monedei ca institutie a fost necesara analiza originii sale, precum si a evolutiei contemporane a sistemelor monetare de schimb.

Autori precum Carl Menger (1871), Wicksell si Fisher au incercat sa identifice originea monedei si au evidentiat ca termenul moneda poate fi preluat in trei acceptiuni: in sensul de avere, de proprietate si de reprezentare scrisa. Cel mai important aspect, din punct de vedere al analizei economice il constituie acceptiunea de proprietate.

Moneda este o institutie a pietei, care nu a fost creata prin decretare, deci este constituita independent de orice conventie si lege. Agentii din economie sunt condusi de propriile lor interese, fara acord prealabil, fara constrangeri legislative, ceea ce inseamna ca ei au adoptat institutia monetara care faciliteaza coordonarea actiunilor intre indivizi.

Referitor la cel de-al doilea aspect, respectiv al evolutiei sistemelor monetare, in literatura de specialitate s-a formulat ideea inferioritatii economiei monetare. Astfel, se face distinctia intre economia de troc pura si economia monetara pura. In primul caz, orice bun poate fi schimbat cu orice alt bun; in al doilea, moneda se schimba contra tuturor bunurilor si bunurile contra monedei, dar bunurile nu se pot schimba unele cu altele. Aceste structuri pot fi reprezentate in graficele de mai jos.

economie de troc pura economie monetara pura

x x x x x x

x x x x x x

x x x x x x

x x x x x x x x

In reprezentarea de mai sus, in cazul economiei de troc pure, bunurile se regasesc si pe linie si pe coloane, iar in cazul economiei monetare pure, moneda se afla pe ultima linie si pe ultima coloana. Fiecare punct arata existenta unei relatii de schimb care poate fi asimilata unei piete.

Astfel, rezulta ca intr-o economie de troc exista mai multe piete decat in cazul unei economii monetare pure, ceea ce i-a condus pe unii autori (Antoin d'Autume) la formularea unei concluzii paradoxale: moneda impiedica dezvoltarea pietelor. In opinia acestuia, economia de troc este ceea in care toate bunurile sunt moneda, ceea ce demonstreaza ca pot exista sisteme de schimb mai favorabile decat sistemul monetar actual.

4. Agregatele monetare

O incercare de definire a masei monetare conduce la concluzia ca aceasta regrupeaza active lichide si active negociabile fara risc de capital. Regruparea activelor se realizeaza in mai multe etape, prin fiecare definindu-se cate un agregat care incorporeaza active cu grade de lichiditate tot mai scazute, desemnate cu initialele M_1, M_2, M_3, .M_n

Propunerile concrete ale autoritatii monetare referitoare la definirea si masurarea masei monetare fac obiectul unor dezbateri sustinute, datorate instabilitatii si ambiguitatii conceptuale a agregatelor monetare. Definirea "instabila" a agregatelor monetare poate fi sustinuta cu urmatoarele argumente. Pana in anul 1978 componentele masei monetare erau grupate in functie de un criteriu institutional simplu, cel al naturii bancare emitentilor. Astfel, activele pe termen scurt emise si administrate de banci erau considerate drept active monetare, iar cele emise de institutiile financiare nebancare erau considerate active financiare. Criteriul institutional permitea analiza masei monetare ca oferta de moneda, dar a fost inlocuit cu un criteriu al lichiditatii patrimoniale in anul 1986, de cand masa monetara este privita ca cerere de moneda. De asemenea, dupa anul 1991 in majoritatea tarilor, agregatul cel mai cuprinzator (M₄) a fost inlocuit de agregatul L (lichiditatea).

Si lansarea monedei euro a generat de asemenea, o reforma in domeniul agregatelor monetare in tarile membre ale UE, ceea ce exprima caracterul instabil al acestora.

Instabilitatea definitiilor nu este datorata numai unei evolutii a tehnologiei monetare si financiare, ci si unei conceptii extensive asupra monedei, dupa cum afirma. autorul A Chaineau, care aprecia, in anul 1993, ca " exista o multitudine de indicatori pentru masurarea cantitatii de moneda agregatul M₁ fiind suficient pentru caracterizarea intermediarului general al schimburilor". Existenta a 3-4 agregate monetare, iar unele tari chiar a mai multora se explica printr-o conceptie asupra monedei ca activ lichid si prin relativitatea notiunii de lichiditate. Clasarea activelor in functie de gradul de lichiditate reprezinta o actiune dificila, dar nu imposibila,prin care se face distinctia dintre activele monetare si alte active. Autoritatile monetare au ales nu o singura linie de demarcatie, ci trei sau patru, intre activele nemonetare si moneda. Astfel, un numar sporit de agregate dilueaza functia monetara de tranzactionare, iar functia de rezerva a valorii este luata in considerare in sensul forte.

Atribuirea caracterului de agregat monetar nu este suficienta pentru ca un mijloc banesc aceasta sa fie, in realitate, moneda. Astfel, bonurile de tezaur care au caracteristicile obligatiunilor intra in definirea agregatului M₃ (sau M₄) ceea ce ridica indoieli cu privire la natura monetara a acestui agregat si demonstreaza excesul autoritatilor monetare in masurarea monedei. In literatura de specialitate se formuleaza opinia potrivit careia ideea unui agregat monetar este discutabila, intrucat indeamna la o viziune globala, macroeconomica a fenomenelor monetare si a relatiilor cu fenomenele reale, ceea ce simplifica foarte mult cauzalitatea analizei monetare.

Un agregat monetar reprezinta un ansamblu omogen de active susceptibile de-a fi utilizate ca mijloc de plata; intrucat toate activele figureaza intr-un agregat monetar, acestea au o lichiditate echivalenta. Definirea actuala a agregatelor este consecinta directa a Uniunii Monetare Europene. Politica monetara a BCE implica ideea ca tarile membre sa dispuna de agregate similare, fara ca definitia masei monetare sa poata prezenta diferente de la o tara la alta, ceea ce inseamna ca, in prezent, toti participantii la euro dispun de agregate care au acelasi continut.

Pana in anul 1999 fiecare tara europeana a practicat propria sa definire a agregatelor si chiar daca existau unele similitudini, definirea agregatului M₃ ca pivot al politicii monetare, constituit elementul de diferentiere. Motivele acestor disparitati tineau de fiscalitatea asupra unor active diferite, precum si de factorii institutionali care permiteau distinctia dintre sectorul creator de moneda (financiar) si cel detinator de moneda (necreator) si care nu erau aceleasi in toate tarile.

Arhitectura comuna a agregatelor monetare in cadrul UE a necesitat si reglarea problemei definitiilor. Astfel BCE a decis armonizarea definitiilor pentru elementele fundamentale ale agregatelor, in modul urmator:

Sectorul creator de moneda sau cel al institutiilor financiare si monetare (IMF), regrupeaza, potrivit definitiei: " entitatile ale caror exigibilitate vis-à-vis de sectorul creator de moneda, situate in zona euro, prezinta un caracter puternic monetar". In categoria IMF sunt incluse: bancile centrale nationale si BCE, institutiile de credit si alte institutii de acordare a creditelor precum si organismele monetare de plasament colectiv (OPCVM);

Sectorul care detine moneda regrupeaza ansamblul de institutii care nu sunt IMF, rezidente in zona euro, cu exceptia administratiilor publice centrale. In aceasta categorie se includ: sectoarele nefinanciare, institutiile financiare altele decat IMF, guvernele statelor federale, colectivitatile locale si administratia securitatii sociale;

Exigibilitatile IMF, permit operarea unei distinctii intre exigibilitatile IMF in functie de caracterul acestora mai mult sau mai putin monetar;

In construirea agregatelor monetare in zona EURO s-au aplicat doua principii:

a)      principiul lichiditatii descrescatoare:

b)     principiul omogenitatii

a)      Acest principiu explica faptul ca activele monetare sunt ordonate pornind de la cele mai active, respectiv mijloacele de plata imediate, cu putere liberatorie nelimitata, pana la formele cele mai putin lichide (M₃).

b)      Principiul omogenitatii subliniaza ca elementele care sunt adaugate la un agregat pentru a-l construi pe urmatorul sunt active apropiate, respectiv au acelasi grad de lichiditate, fiind usor substituibile din punct de vedere al utilizarii.

In tabelul urmator sunt prezentate agregatele monetare definite de BCE, fiind posibila vizualizarea mijloacelor de plata si a plasamentelor care au proprietatea de a putea fi usor transformate si cu costuri limitate, in mijloace de plata.

Sintetizand potrivit definitiei data de Banca Centrala Europeana, in componenta agregatelor se afla urmatoarele elemente:

M₁=bancnote si piese+depozite la vedere;

M₂=M₁ + livrete de economii exigibile la vedere;

M₃=M₂ + titlurile organismelor de plasament colectiv + certificate de depozit cu scadente de maxim 2 ani.

Intrucat, in ultimii ani, in tarile dezvoltate s-a inregistrat un declin al reprezentativitatii agregatelor monetare si un rol de ce in ce mai scazut in conducerea politicii monetare, Banca Centrala Europeana acorda un loc privilegiat agregatelor monetare in adoptarea propriei strategii monetare.

Ca structura, masa monetara, sintetizata in M₃ este preyentata in tabelul urmator:

Rolul agregatelor monetare se manifesta, cu precadere, in conducerea politicii monetare, in masura in care controlul masei monetare este mijlocul principal de actiune prin care o banca centrala garanteaza stabilitatea preturilor. O asemenea politica necesita cunoasterea evolutiei comportamentului agentilor nefinanciari in domeniul monetar si financiar, aspect permis de existenta agregatelor.

Pana la lansarea EURO fiecare banca centrala europeana isi determina propriile obiective, insa perspectiva Uniunii Monetare a condus la o convergenta a obiectelor si a instrumentelor utilizate pentru realizarea acestora. Totodata, crearea Bancii Centrale Europene a modificat unele aspecte in ceea ce priveste stabilirea si formularea obiectivelor. Astfel, agregatul reprezentativ este M₃. Fie ca ne situam in Uniunea Europeana sau la nivelul national al tarilor membre, obiectivul intermediar al politicii monetare este determinat prin referinta la un agregat reprezentativ al masei monetare, care este M₃, si corespunde unei definitii largi a masei monetare. Definirea masei monetare prin intermediul acestui agregat este bine corelata cu evolutia ratei inflatiei, aspect pe care alte agregate nu-l permit. Controlul agregatului M₃ prezinta o probabilitate foarte puternica de a se actiona asupra evolutiei ratei inflatiei. Anuntarea clara si oficiala de catre autoritatile monetare a unei cresteri a agregatului M₃, trebuie sa permita agentilor economici sa isi stabilizeze comportamentul in materie de utilizare a incasarilor monetare, intrucat anticiparile lor se determina pe baza unor elemente cunoscute. Actiunea este posibila numai in masura in care agregatul de referinta nu inregistreaza variatii semnificative. Dar, cu cat agregatul este mai restrans, cu atat variatiile risca a fi mai importante, si invers, cu cat agregatul este mai larg miscarile din interiorul agregatului nu afecteaza nivelul global al acestuia.

Pentru exemplificare, poate fi prezentat cazul Frantei care in anul 1984 optase pentru agregatul de referinta M₂ (cuprinzand M₁ si livretele bancare, fara ca livretele caselor de economii sa fie incluse). Drept consecinta, orice transfer intre aceste doua tipuri de livrete determina o variatie a agregatului M₂ in sensul cresterii sau scaderii nivelului. O crestere mai importanta a agregatului M₂ antrena reactii antiinflationiste din partea autoritatilor monetare. In realitate insa, volumul lichiditatii din economie nu se modifica intrucat era un simplu transfer statistic intre rubricile agregatelor.

In statutul BCE se precizeaza ca banca are ca misiune asigurarea stabilitati preturilor in zona euro; ceea ce corespunde unei rate a inflatiei cuprinsa intre 0 si 2 % pentru ansamblul zonei. BCE a estimat ca rata minima de crestere a agregatului M₃, compatibila cu obiectivul final este de 4,5%, aceasta rata trebuind inteleasa ca un indicator de evolutie a cresterii mijloacelor de plata in zona euro, ceea ce permite eventuale interventii din partea autoritatilor monetare.

O analiza a actiunilor Bancii Centrale Europene plaseaza politica monetara a acesteia intre monetarismul strict, ilustrat prin "pilotajul automat" al lui Milton Friedman si o politica total discretionara, fondata pe singura apreciere a guvernatorilor bancii.